Vizita pastorală a Sfântului Părinte Francisc la L'Aquila (duminică, 28 august 2022)

Cuvintele Sfântului Părinte adresate rudelor victimelor, autorităţilor şi cetăţenilor prezenţi în piaţă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua, duminică frumoasă!

Sunt bucuros să mă aflu printre voi şi îi mulţumesc cardinalului arhiepiscop pentru salutul pe care mi l-a adresat în numele tuturor. Împreună cu voi prezenţi aici îmbrăţişez tot oraşul şi Dieceza de L'Aquila. Mulţumesc pentru prezenţa voastră, şi a autorităţilor, a deţinuţilor, a copiilor, a tuturor: poporul lui Dumnezeu.

În acest moment de întâlnire cu voi, îndeosebi cu rudele victimelor cutremurului, vreau să exprim apropierea mea de familiile lor şi de întreaga voastră comunitate, care cu mare demnitate a înfruntat consecinţele acelui eveniment tragic.

Înainte de toate vă mulţumesc pentru mărturia voastră de credinţă: deşi în durere şi în rătăcire, care aparţin credinţei noastre de pelerini, v-aţi îndreptat privirea spre Cristos, răstignit şi înviat, care cu iubirea sa a răscumpărat de non-sens durerea şi moartea. Şi mă gândesc la unul dintre voi, care mi-a scris în urmă cu ceva timp, şi îmi spunea că a pierdut cei doi copii ai săi unici adolescenţi. Şi ca acesta atâţia, atâţia. Isus v-a repus în braţele Tatălui, care nu lasă să cadă în zadar nici măcar o lacrimă, nici măcar una, ci pe toate le adună în inima sa milostivă.

În acea inimă sunt scrise numele celor dragi ai voştri, care au trecut de la timp la veşnicie. Comuniunea cu ei este mai vie ca oricând. Moartea nu poate frânge iubirea, ne aminteşte asta liturgia celor răposaţi: "Viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă dar nu se pierde" (Prefaţa I). Dar durerea există, iar cuvintele frumoase ajută, dar durerea rămâne. Şi cu cuvintele nu pleacă durerea. Numai apropierea, prietenia, afectul: a merge împreună, a ne ajuta ca fraţi şi a merge înainte. Ori suntem un popor al lui Dumnezeu ori nu se rezolvă problemele dureroase, ca aceasta.

Vă felicit pentru grija cu care aţi realizat Capela Amintirii. Amintirea este forţa unui popor, şi atunci când această amintire este luminată de credinţă, acel popor nu rămâne prizonier al trecutului, ci merge şi merge în prezent îndreptat spre viitor, rămânând mereu alipit de rădăcini şi preţuind experienţele trecute, bune şi rele. Şi cu această comoară şi aceste experienţe merge înainte! Voi, oameni din L'Aquila, aţi demonstrat un caracter rezistent. Înrădăcinat în tradiţia voastră creştină şi civică, a permis să rezistaţi la zguduirea seismului şi să demaraţi imediat lucrarea curajoasă şi răbdătoare a reconstruirii.

Totul trebuia reconstruit: casele, şcolile, bisericile. Dar, voi o ştiţi bine, asta se face împreună cu reconstruirea spirituală, culturală şi socială a comunităţii civice şi a celei ecleziale.

Renaşterea personală şi colectivă, după o tragedie, este dar al harului şi este şi rod al angajării fiecăruia şi a tuturor împreună. Subliniez acel "împreună": nu în grupuşoare mici, nu, împreună, toţi împreună. Este fundamental să se activeze şi să se întărească o colaborare organică, în sinergie, a instituţiilor şi a organismelor asociative: o înţelegere harnică, o angajare clarvăzătoare, pentru ca să lucrăm pentru copii, pentru nepoţi, pentru viitor.

În opera de reconstrucţie, bisericile merită o atenţie deosebită. Sunt patrimoniu al comunităţii, nu numai în sens istoric şi cultural, ci şi în sens identitar. Acele pietre sunt impregnate de credinţa şi de valorile poporului; şi templele sunt şi locuri propulsive ale vieţii sale, ale speranţei sale.

Şi cu privire la speranţă, vreau să salut şi să mulţumesc delegaţiei lumii din închisoare din Abruzzo, prezentă aici. Şi în voi salut un semn de speranţă, pentru că şi în închisori sunt atâtea, prea multe victime. Astăzi aici sunteţi semn de speranţă în reconstruirea umană şi socială.

Reînnoiesc tuturor salutul meu, vă binecuvântez din inimă pe voi, familiile voastre şi întregul oraş. Jemonnanzi! [Să mergem înainte!]

Franciscus

* * *

Sfânta Liturghie

Sfinţii sunt o explicaţie fascinantă a Evangheliei. Viaţa lor este punctul de vedere privilegiat din care putem percepe vestea bună pe care Isus a venit ca s-o anunţe, şi anume că Dumnezeu este Tatăl nostru şi fiecare dintre noi este iubit de el. Aceasta este inima Evangheliei, şi Isus este dovada acestei iubiri, întruparea sa, faţa sa.

Astăzi celebrăm Euharistia într-o zi specială pentru acest oraş şi pentru această Biserică: Iertarea Celestiniană. Aici sunt păstrate relicvele Sfântului Papă Celestin al V-lea. Acest om pare să realizeze pe deplin tot ceea ce am ascultat în prima lectură: "Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului!" (Sir 3,18). În mod eronat amintim figura lui Celestin al V-lea ca "acela care a făcut marele refuz", conform expresiei lui Dante în Divina Commedia; dar Celestin al V-lea nu a fost omul lui "nu", a fost omul lui "da".

De fapt, nu există alt mod de a realiza voinţa lui Dumnezeu decât asumând forţa celor umili, nu există alt mod. Tocmai pentru că sunt astfel, cei umili apar în ochii oamenilor slabi şi perdanţi, dar în realitate sunt adevăraţii învingători, pentru că sunt unicii care se încred complet în Domnul şi cunosc voinţa sa. De fapt, Dumnezeu "celor modeşti le revelează tainele sale. [...] El este glorificat de către cei umili" (Sir 3,19-20). În spiritul lumii, care este dominat de orgoliu, Cuvântul lui Dumnezeu de astăzi ne invită să ne facem umili şi blânzi. Umilinţa nu constă în subevaluarea de noi înşine, ci în acel realism sănătos care ne face să recunoaştem potenţialităţile noastre precum şi mizeriile noastre. Pornind tocmai de la mizeriile noastre, umilinţa ne face să ne abatem privirea de la noi înşine pentru a o îndrepta spre Dumnezeu, cel care poate totul şi ne obţine şi ceea ce singuri nu reuşim să avem. "Toate sunt posibile pentru cel care crede" (Mc 9,23).

Forţa celor umili este Domnul, nu strategiile, mijloacele umane, logicile din această lume, calculele... Nu, este Domnul. În acest sens, Celestin al V-lea a fost un martor curajos al Evangheliei, pentru că nicio logică de putere nu l-a putut închide şi gestiona. În el noi admirăm o Biserică liberă de logicile lumeşti şi pe deplin martor al acelui nume al lui Dumnezeu care este Milostivire. Aceasta este însăşi inima Evangheliei, pentru că milostivirea înseamnă a ne şti iubiţi în mizeria noastră. Merg împreună. Nu se poate înţelege milostivirea dacă nu se înţelege propria mizerie. A fi credincioşi nu înseamnă a ne apropia de un Dumnezeu obscur şi care provoacă frică. Ne-a amintit asta Scrisoarea către Evrei: "Voi nu v-aţi apropiat de ceea ce poate fi atins, nici de un foc ce arde, nici de întuneric, nici de beznă, nici de furtună, nici de sunetul trâmbiţei, nici de răsunetul cuvintelor la auzul cărora ascultătorii au cerut să nu li se mai rostească niciun cuvânt" (12,18-19). Nu, iubiţi fraţi şi surori, noi ne-am apropiat de Isus, Fiul lui Dumnezeu, care este Milostivirea Tatălui şi Iubirea care mântuieşte. Milostivirea este el şi cu milostivirea poate vorbi numai mizeria noastră. Dacă vreunul dintre noi crede că ajunge la milostivire pe un alt drum care să nu fie propria mizerie, a greşit drumul. Pentru aceasta este important să înţelegem propria realitate.

L'Aquila, de secole, menţine viu darul pe care chiar Papa Celestin al V-lea i l-a lăsat. Este privilegiul de a aminti tuturor că viaţa fiecărui bărbat şi a fiecărei femei poate fi trăită cu bucurie cu milostivirea, şi numai cu ea. Milostivire este experienţa de a ne simţi primiţi, repuşi pe picioare, întăriţi, vindecaţi, încurajaţi. A fi iertaţi înseamnă a experimenta aici şi acum ceea ce se apropie mai mult de înviere. Iertarea înseamnă a trece de la moarte la viaţă, de la experienţa angoasei şi a păcatului la cea a libertăţii şi a bucuriei. Fie ca acest templu să fie mereu loc în care să ne putem reconcilia şi să experimentăm acel har care ne repune pe picioare şi ne dă o altă posibilitate. Dumnezeul nostru este Dumnezeul posibilităţilor: "De câte ori, Doamne? O dată? De şapte ori?" - "De şaptezeci de ori şapte". Este Dumnezeul care îţi dă mereu o altă posibilitate. Să fie un templu al iertării, nu numai o dată pe an, ci mereu, în fiecare zi. De fapt, aşa se construieşte pacea, prin iertarea primită şi dăruită.

A porni de la propria mizerie şi a privi acolo, căutând cum să ajungem la iertare, pentru că şi în propria mizerie vom găsi mereu o lumină care este calea pentru a merge la Domnul. El este cel care face lumina în mizerie. Astăzi, dimineaţa, de exemplu, m-am gândit la asta, când am ajuns la L'Aquila şi nu puteam ateriza: ceaţă deasă, totul întunecat, nu se putea. Pilotul elicopterului se rotea, se rotea, se rotea... La sfârşit a văzut o mică gaură şi a intrat acolo: a reuşit, un maestru. Şi m-am gândit la mizerie: cu mizeria se întâmplă acelaşi lucru, cu propria mizerie. De atâtea ori acolo, privind cine suntem, nimic, mai puţin decât nimic; şi ne rotim, ne rotim... Dar uneori Domnul face o gaură mică: pune-te acolo înăuntru, sunt rănile Domnului! Acolo este milostivirea, dar este în mizeria ta. Este gaura pe care în mizeria ta Domnul ţi-o face pentru a putea intra. Milostivire care vine în mizeria ta, în a mea, în a noastră.

Iubiţi fraţi şi iubite surori, voi aţi suferit mult din cauza cutremurului, şi ca popor încercaţi să vă ridicaţi şi să vă repuneţi pe picioare. Dar cine a suferit trebuie să poată preţui propria suferinţă, trebuie să înţeleagă că în întunericul experimentat i s-a oferit şi darul de a înţelege durerea altora. Voi puteţi păstra darul milostivirii deoarece cunoaşteţi ce înseamnă a pierde tot, a vedea prăbuşindu-se ceea ce s-a construit, a lăsa ceea ce vă era mai drag, a simţi sfâşierea absenţei celui pe care l-aţi iubit. Voi puteţi păstra milostivirea pentru că aţi trăit experienţa mizeriei.

Fiecare în viaţă, fără a trăi neapărat un cutremur, poate, ca să spunem aşa, să trăiască experienţa unui "cutremur al sufletului", care îl pune în contact cu propria fragilitate, propriile limite, propria mizerie. În această experienţă se poate pierde totul, dar se poate învăţa şi adevărata umilinţă. În aceste circumstanţe ne putem lăsa alteraţi de viaţă, sau putem învăţa blândeţea. Aşadar, umilinţă şi blândeţe sunt caracteristicile aceluia care are misiunea de a păstra şi de a mărturisi milostivirea. Da, pentru că milostivirea, atunci când vine de la noi este pentru că noi o păstrăm, precum şi pentru că noi putem da mărturie despre această milostivire. Este un dar pentru mine, milostivirea, pentru mine mizerabil, dar această milostivire trebuie să fie transmisă şi altora ca dar din partea Domnului.

Însă există un semnal de alarmă care ne spune dacă greşim drumul, iar Evanghelia de astăzi îl aminteşte (cf. Lc 14,1.7-14). Isus este invitat la prânz - am auzit - la casa unui fariseu şi observă cu atenţie cum mulţi aleargă ca să ia locurile mai bune la masă. Acest lucru îi dă ideea pentru a relata o parabolă care rămâne valabilă şi pentru noi astăzi: "Când eşti invitat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc" (v. 8-9). De prea multe ori se crede că unul valorează pe baza locului pe care-l ocupă în această lume. Omul nu este locul pe care-l deţine, omul este libertatea de care este capabil şi pe care o manifestă pe deplin atunci când ocupă ultimul loc, sau atunci când îi este rezervat un loc pe Cruce.

Creştinul ştie că viaţa sa nu este o carieră în maniera acestei lumi, ci o carieră în maniera lui Cristos, care va spune despre sine însuşi că a venit pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit (cf. Mc 10,45). Până când nu vom înţelege că revoluţia Evangheliei se află în întregime în acest tip de libertate, vom continua să asistăm la războaie, violenţe şi nedreptăţi, care nu sunt altceva decât simptomul extern al unei lipse de libertate interioară. Acolo unde nu există libertate interioară, au succes egoismul, individualismul, interesul, samavolnicia şi toate aceste mizerii. Şi iau comanda, mizeriile.

Fraţilor şi surorilor, fie ca L'Aquila să fie cu adevărat capitală de iertare, capitală de pace şi de reconciliere! Fie ca L'Aquila să ştie să ofere tuturor acea transformare pe care Maria o cântă în Magnificat: "I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi" (Lc 1,52); aceea pe care Isus ne-a amintit-o în Evanghelia de astăzi: "Oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (Lc 14,11). Şi tocmai Mariei, venerată de voi cu titlul de Mântuire a poporului aquilan, vrem să încredinţăm propunerea de a trăi conform Evangheliei. Mijlocirea sa maternă să obţină pentru întreaga lume iertarea şi pacea. Conştiinţa propriei mizerii şi frumuseţea milostivirii.

Franciscus

* * *

Angelus

Iubiţi fraţi şi surori!

La sfârşitul acestei celebrări, ne adresăm Fecioarei Maria cu rugăciunea Angelus.

Însă mai întâi doresc să vă salut pe voi toţi care aţi participat şi pe cei care au trebuit să facă asta la distanţă, acasă sau în spital sau în închisoare. Mulţumesc autorităţilor civile pentru prezenţa lor şi pentru efortul de organizare. Mulţumesc din inimă cardinalului arhiepiscop şi celorlalţi episcopi, preoţilor, consacratelor, consacraţilor, familiilor, corului şi tuturor voluntarilor, precum şi forţelor de ordine şi protecţiei civile.

În acest loc, care a îndurat o calamitate dură, vreau să asigur apropierea mea de populaţiile din Pakistan lovite de inundaţii de proporţii dezastruoase. Mă rog pentru numeroasele victime, pentru răniţi şi evacuaţi, şi pentru ca să fie promptă şi generoasă solidaritatea internaţională.

Şi acum s-o invocăm pe Sfânta Fecioară Maria pentru ca, aşa cum spuneam la sfârşitul omiliei, să obţină pentru lumea întreagă iertarea şi pacea. Să ne rugăm pentru poporul ucrainean şi pentru toate popoarele care suferă din cauza războaielor. Dumnezeul păcii să reînsufleţească în inima responsabililor naţiunilor simţul uman şi creştin de milă, de milostivire. Marie, Mamă de milostivire şi Regină a păcii, roagă-te pentru noi!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 379.