De ce papa în Canada?

De ce papa în Canada? La această întrebare răspunde în mod exhaustiv şi documentat iezuitul Federico Lombardi cu un articol din "La Civiltà Cattolica" (nr. 4129 din 2/16 iulie), în al cărui subtitlu reiese deja răspunsul, adică problema de fond referitoare la raporturile Bisericii cu popoarele indigene şi la "şcolile rezidenţiale" canadiene.

De fapt, vizita pontifului, programată de la 24 la 30 iulie 2022 este rod al vizitei făcute în zilele între 28 martie şi 1 aprilie de o delegaţie de reprezentanţi ai acelor populaţii, însoţită de episcopi din Canada. Făcând referinţă la dezbaterea despre "descoperirea" şi naşterea naţiunii, autorul vorbeşte despre trei realităţi distincte: First Nations ("Primele Naţiuni"), care cuprind grupurile prezente în teritoriu înainte de venirea europenilor, francezi şi englezi, "naţiunile" succesive faţă de care se revendică demnitate egală. Este vorba de un milion de persoane cu circa 50 de limbi diferite. A doua realitate este cea a celor aproape şase sute de mii Métis ("metişi"), născuţi din întâlnirea dintre indigeni şi europeni şi recunoscuţi cu o proprie identitate specifică. Ultima este cea a celor 65.000 Inuit locuitori din ţinuturile arctice, în trecut numiţi "eschimoşi".

În total, cele trei grupuri constituie puţin peste 4% din populaţia totală a Canadei, dar numărul este în urcare puternică, crescând cu 39% din 2006 până în 2016. Fiecare din aceste componente are astăzi adunări proprii sau organisme reprezentative care afirmă cu putere identitatea lor culturală. Şi delegaţia venită la Roma era compusă din trei grupuri (cu haine şi semne caracteristice proprii), fiecare a avut întâlnirea sa personală cu papa, înainte de audienţa concluzivă comună.

Premisele problemelor reieşite în mod tot mai evident în ultimele decenii - explică Lombardi - dăinuie din epoca "descoperirilor" continentului american şi din colonizarea sa din partea puterilor europene ale timpului. Însă, adaugă el, poziţia Bisericii Catolice este de mult timp critică faţă de orice formă de colonialism. În magisteriul său se află atestări cu privire la demnitatea popoarelor indigene, începând de la cele ale lui Paul al III-lea în bula Sublimis Deus din 1537. Poziţie care a fost reafirmată mereu până la Papa Francisc. Şi totuşi - afirmă Lombardi - nu se poate nega că înainte de ea au existat declaraţii (referinţa este la câteva bule papale de la sfârşitul secolului al XV-lea şi la expresia terra nullius, "ţara nimănui") folosite pentru aproprierea din partea puterilor "catolice", în lumina împletirilor dintre interesele evanghelizării şi cele ale colonizării. Ajungând să vorbească despre o "doctrină a descoperirii" (Discovery Doctrine) drept concept de drept internaţional, care în secolul al XIX-lea a avut prioritate în cauzele dintre noile state ale Federaţiei Americane şi popoarele indigene. Iată pentru ce, subliniază autorul, acestea din urmă cer cu insistenţă refuzarea acestei doctrine şi diferite denominaţiuni creştine necatolice s-au pronunţat în acest sens. De aceea - este dorinţa iezuitului - continuă să fie necesar să se reafirme distanţa istorică, spirituală şi conceptuală parcursă de Biserica Catolică pentru o afirmare tot mai hotărâtă a demnităţii şi a drepturilor popoarelor indigene şi a ireconciliabilităţii dintre evanghelizare şi colonialism.

Îmbogăţind textul cu note care fac trimitere la principala documentaţie despre această materie, Lombardi aminteşte în timpuri mai recente cuvintele şi actele Sfântului Ioan Paul al II-lea cu ocazia călătoriilor în continentul america, începând de la întâlnirile sale cu popoarele indigene în 1984 şi la 20 septembrie 1987.

Naşterea statului

Canada se naşte în 1867 ca Dominion federală a imperiului englez. În 1876 este promulgat Indian Act, document de referinţă al guvernului pentru gestionarea "Problemelor indiene" în contextul noii ţări. O politică marcată de convingerea inferiorităţii etniilor şi culturilor autohtone şi a dispariţiei lor inevitabile, aşadar de presiunea pentru asimilarea în societatea de matrice europeană. Turmele de bivoli au fost exterminate în secolul al XIX-lea şi popoarele vânătoare "din stepe" trebuiau să se transforme în agricultori. Indigenilor le-au fost dat teritoriile din "rezervaţii", unde ar fi trebuit să rămână izolaţi. Altă coloană portantă a acestei politici a fost sistemul "şcolilor rezidenţiale", unde copii şi tineri erau educaţi într-un regim de separare de familii şi comunităţi, cu metode de disciplină rigidă, de impunere a limbii engleze, de însuşire a activităţilor şi meseriilor adaptate asimilării şi a practicilor religioase creştine.

Iată aşadar aprofundarea dedicată de articol "sistemului şcolilor rezidenţiale", care, voite şi finanţate de guvern, au fost încredinţate însă în gestiunea instituţiilor Bisericilor creştine care în mod tradiţional se ocupau de activităţi educative. Şi astfel timp de peste un secol au exista 139 de structuri de acest gen (distribuite în toată ţara, chiar dacă în mod prevalent în teritoriile occidentale şi mai mult în statele anglofone) care se calculează că au găzduit în ansamblu 150.000 de minori, băieţi şi fete: prima a fost deschisă în 1831 (când încă nu era născut statul Canada), ultima a fost închisă în 1996. În 1920 existau circa 80. În 1931 s-au triplicat faţă de cincizeci de ani înainte. Puţin peste jumătate aveau legătură cu Biserica Catolică.

Mărturii critice credibile despre condiţiile de viaţă n-au lipsit din primele decenii ale secolului al XX-lea, mai ales cu privire la gravele carenţe sanitare, la alimentaţia scăzută, la duritatea metodelor. Mortalitatea era ridicată, tuberculoza şi alte boli secerau multe victime. Asta corespunde lipsei resurselor folosite. Departamentul guvernamental pentru "Problemele indiene", de care depindeau, imputa guvernului situaţia şi insista pentru ca şcolile să devină autosuficiente graţie muncii oaspeţilor lor, care erau pregătiţi pentru diferite meserii (agricultură, artizanat, cusut şi economie familială pentru fete etc.). Şi faptul de a nu trimite trupurile elevilor decedaţi, ci de a-i îngropa acolo, folosea la reducerea cheltuielilor.

Numai cu creşterea auto-conştiinţei popoarelor indigene lucrurile au început să se schimbe treptat. Sistemul a început să fie pus sub acuzare de fiecare mărturie, adesea dramatică, a foştilor elevi şi a celor din familiile lor despre suferinţele şi despre abuzurile de diferite feluri îndurate (morale, dar şi fizice şi sexuale). De altfel, condiţiile popoarelor indigene - cu problemele de suferinţă şi marginalizare socială (alcoolism, sărăcie, situaţie sanitară, nivel cultural, criminalitate etc.) - se revelau, şi încă se revelează, mult mai serioase decât în restul populaţiei.

Au exista confruntări chiar violente - continuă Lombardi - şi a devenit necesar să se înfrunte problemele la nivel naţional. În 1991 a fost constituită o "Comisie reală despre popoarele indigene", care a publicat raportul său în 1996. După aceea au fost intentate de grupuri de indigeni "cauze colective" împotriva statului şi a instituţiilor Bisericilor creştine. Astfel s-a ajuns în 2005 la "Acordul despre şcolile rezidenţiale indiene" care prevedea măsuri angajante de indemnizaţie şi instituirea, în 2008, a "Comisiei canadiene pentru adevăr şi reconciliere". Aceasta a completat raportul său în 2015, formulând 94 de recomandări şi cereri asupra unei game largi de probleme care ţin de toate aspectele principale ale condiţiei popoarelor indigene. Munca pentru realizarea lor continuă prin "Centrul naţional pentru adevăr şi reconciliere" instituit la Universitatea din Manitoba.

Una din temele mai dureroase este cercetarea despre minorii care au murit în şcolile rezidenţiale şi a căror înregistrare nu s-a găsit sau n-au fost identificate mormintele. Şi pentru că multe din aceste situri au fost abandonate ca urmare a închiderii sau a distrugerii şcolii. Până acum s-a reuşit găsirea înmormântările a peste 3.000 de minori.

Implicarea Bisericii

Partea finală a articolului este dedicată implicării Bisericii şi cererii unei călătorii a papei.

De altfel, Bisericile creştine, şi mai ales cea catolică, au devenit ţintă frecventă a criticilor foarte dure. De aceea deja în primii ani '90 există declaraţii importante despre această problemă, cu recunoaşterea explicită a greşelilor şi lipsurilor şi angajarea de solidaritate faţă de popoarele indigene în căutarea lor de demnitate şi dreptate: ca aceea concluzivă a Întâlnirii naţionale desfăşurate la Saskatoon în martie 1991 şi documentul din 24 iulie din acelaşi an An Apology to the First Nations of Canada by the Oblate Conference of Canada. Oblaţii Mariei Neprihănite, cea mai implicată congregaţie călugărească, prezintă indigenilor o cerere de iertare a cărei afirmaţie mai puternică este următoarea: "Noi cerem iertare pentru însăşi existenţa şcolilor, recunoscând că abuzul major nu a fost ceea ce a avut loc în şcoli, ci că ele au existat".

În 1993 Comisia pentru Dreptate şi Pace din Conferinţa Episcopală adresa Comisiei Regale o amplă scrisoare intitulată Dreptatea să curgă ca un fluviu puternic.

Astăzi procesul de dezbatere, reflecţie şi dialog continuă, accentuându-se pentru că se dezvoltă probleme judiciare. În această privinţă, în citatul "Acord despre şcolile rezidenţiale indiene" din 2005, părţile catolice asumă trei angajări mari: plătirea de 29 de milioane de dolari canadieni; realizarea de iniţiative concrete şi servicii "pentru vindecare şi reconciliere" cu o valoare de 25 de milioane de dolari; şi o campanie de fundraising pentru a aduna alte 25 de milioane.

În 2015 guvernul canadian a recunoscut că primele două angajări au fost onorate şi că eforturile făcute pentru a treia au fost adecvate. Dar după aceea Conferinţa Episcopală a garantat o contribuţie de 30 de milioane de dolari şi vrea să răspundă la cererile prezentate de Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere în raportul din 2015. Unele din ele se referă la formarea clerului, a călugărilor şi a laicilor cu referinţă la cultura şi la spiritualitatea indigenă; la colaborarea pentru a regăsi şi a cinsti amintirea minorilor îngropaţi fără identificare; la finanţarea de proiecte pentru cultura, limbile şi educaţia indigenilor. Însă prima dintre cererile Comisiei cheamă în cauză direct pe papa pentru ca "să prezinte cerere de iertare victimelor (an Apology to Survivors) şi familiilor şi comunităţilor lor pentru rolul Bisericii Catolice romane în abuzul spiritual, cultural, emoţional, fizic şi sexual faţă de minorii din Primele Naţiuni, din Inuit şi din Métis în şcolile rezidenţiale".

Din partea lor, episcopii din Canada au publicat la 24 septembrie o puternică cerere de iertare, concluzând că se angajau să lucreze cu Sfântul Scaun şi cu partenerii indigeni în vederea unei vizite pastorale a papei în Canada.

(După L'Osservatore Romano, 14 iulie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 208.