Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru comunitatea congoleză din Roma (3 iulie 2022)

Bobóto [Pace] R/ Bondeko [Fraternitate]

Bondéko [Fraternitate] R/ Esengo [Bucurie]

Esengo, bucurie: Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat ne umple de bucurie. De ce, fraţilor şi surorilor? Pentru că, aşa cum spune Isus în Evanghelie, "Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Lc 10,11). Este aproape: încă nu obţinută, în parte ascunsă, dar aproape de noi. Şi această apropiere a lui Dumnezeu în Isus, această apropiere a lui Dumnezeu care este Isus, este izvorul bucuriei noastre: suntem iubiţi şi nu suntem lăsaţi singuri niciodată. Însă bucuria care se naşte din apropierea lui Dumnezeu, în timp ce dă pace, nu lasă în pace. Dă pace şi nu ne lasă în pace, o bucurie specială. Provoacă în noi o cotitură: umple de uimire, surprinde, schimbă viaţa. Şi întâlnirea cu Domnul este un continuu început, un continuu pas înainte. Domnul ne schimbă viaţa mereu. Este ceea ce li se întâmplă discipolilor în Evanghelie: pentru a vesti apropierea lui Dumnezeu merg departe, merg în misiune. Pentru că acela care-l primeşte pe Isus simte că trebuie să-l imite, să facă aşa cum a făcut el, care a lăsat cerul pentru a ne sluji pe pământ, şi iese din el însuşi. Aşadar, dacă ne întrebăm care este misiunea noastră în lume, ce trebuie să facem ca Biserică în istorie, răspunsul Evangheliei este clar: misiunea. A merge în misiune, a duce vestea, a informa că Isus a venit de la Tatăl.

Fiind creştini nu putem să ne mulţumim să trăim comozi în mediocritate. Şi aceasta este o boală; atâţia creştini, şi noi toţi avem pericolul de a trăi comozi în mediocritate, văzându-ne de oportunităţile şi convenienţele noastre, trăind cu ziua. Nu, suntem misionari ai lui Isus. Toţi suntem misionari ai lui Isus. Dar tu poţi spune: "Eu nu ştiu cum se face, nu sunt capabil!". Evanghelia ne uimeşte iarăşi, arătându-ni-l pe Domnul care îi trimite pe discipoli fără a aştepta ca să fie pregătiţi şi bine antrenaţi: nu erau cu el de mult timp, şi totuşi îi trimite. Nu au făcut studii de teologie, şi totuşi îi trimite. Şi modul în care îi trimite este plin de surprize. Aşadar percepem trei surprize, trei lucruri care ne uimesc, trei surprize misionare pe care Isus le rezervă discipolilor şi le rezervă fiecăruia dintre noi dacă îl ascultăm.

Prima surpriză: echipamentul. Pentru a înfrunta o misiune în locuri necunoscute trebuie să se ia diferite lucruri, desigur cele esenţiale. În schimb, Isus nu spune ce trebuie luat, ci ce nu trebuie luat: "Nu luaţi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte" (v. 4). Practic nimic: niciun bagaj, nicio siguranţă, niciun ajutor. Adesea credem că iniţiativele noastre ecleziale nu funcţionează cum trebuie pentru că ne lipsesc structurile, ne lipsesc banii, ne lipsesc mijloacele: acest lucru nu este adevărat. Dezminţirea vine de la Isus însuşi. Fraţilor, surorilor, să nu ne încredem în bogăţii şi să nu ne temem de sărăciile noastre, materiale şi umane. Cu cât suntem mai liberi şi simpli, mici şi umili, cu atât Duhul Sfânt conduce misiunea şi ne face protagonişti ai minunăţiilor sale. A lăsa spaţiu Duhului Sfânt!

Pentru Cristos echipamentul fundamental este un altul: fratele. Curios acest lucru. "I-a trimis doi câte doi" (v. 1), spune Evanghelia. Nu singuri, nu pe cont propriu, mereu cu fratele alături. Niciodată fără fratele, pentru că nu există misiune fără comuniune. Nu există vestire care să funcţioneze fără a ne îngriji de alţii. Aşadar putem să ne întrebăm: eu, creştin, mă gândesc mai mult la ceea ce îmi lipseşte pentru a trăi bine, sau mă gândesc să mă apropii de fraţi, să mă îngrijesc de ei?

Venim la a doua surpriză a misiunii: mesajul. Este logic să gândim că, pentru a se pregăti pentru vestire, discipolii trebuie să înveţe ce să spună, să studieze profund conţinuturile, să pregătească discursuri convingătoare şi bine articulate. Acest lucru este adevărat. Şi eu fac asta. În schimb Isus le încredinţează lor numai două fraze mici. Prima pare chiar superfluă, fiind vorba de un salut: "În casa în care intraţi, spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!»" (v. 5). Adică Domnul prescrie să se prezinte, în orice loc, ca ambasadori de pace. Un creştin duce mereu pacea. Un creştin se străduieşte pentru ca să intre pacea în acel loc. Iată semnul distinctiv: creştinul este purtător de pace, pentru că Cristos este pacea. Din aceasta se recunoaşte dacă suntem ai săi. Dacă în schimb răspândim bârfe şi suspiciuni, creăm diviziuni, împiedicăm comuniunea, punem apartenenţa noastră înainte de orice, nu acţionăm în numele lui Isus. Cine nutreşte supărare, incită la ură, îi domină pe alţii, nu lucrează pentru Isus, nu duce pacea. Astăzi, iubiţi fraţi şi surori, să ne rugăm pentru pacea şi reconcilierea în patria voastră, în Republica Democratică din Congo, atât de rănită şi exploatată. Ne unim cu Liturghiile celebrate în ţară după această intenţie şi să ne rugăm pentru ca toţi creştinii să fie martori de pace, capabili de a depăşi orice sentiment de aversiune, orice sentiment de răzbunare, de a depăşi ispita că reconcilierea nu este posibilă, orice alipire nesănătoasă la propriul grup care duce la dispreţuirea celorlalţi.

Frate, soră, pacea începe de la noi; începe de la mine şi de la tine, de la fiecare dintre noi, de la inima fiecăruia dintre noi. Dacă trăieşti pacea sa, Isus vine şi familia ta, societatea se schimbă. Se schimbă în primul rând inima ta nu este în război, nu este armată cu resentiment şi de furie, nu este dezbinată, nu este dublă, nu este falsă. A pune pace şi ordine în propria inimă, a dezamorsa aviditatea, a stinge ura şi supărarea, a alunga corupţia, a alunga înşelătoriile şi vicleniile: iată de unde începe pacea. Am vrea mereu să întâlnim persoane blânde, bune, paşnice, începând de la rudele şi vecinii noştri. Dar Isus spune: "Du tu pacea la casa ta, începe tu să o cinsteşti pe soţia ta şi s-o iubeşti cu inima, să-i respecţi şi să ai grijă de copii, de bătrâni şi de vecini. Frate şi soră, te rog, trăieşte în pace, aprinde pacea şi pacea va locui în casa ta, în Biserica ta, în ţara ta".

După salutul de pace, tot restul mesajului încredinţat discipolilor se reduce la puţinele cuvinte cu care am început şi pe care Isus le repetă de două ori: "S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu! [...] Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (v. 9.11). A vesti apropierea lui Dumnezeu, care este stilul Său; stilul lui Dumnezeu este clar: apropiere, compasiune şi duioşie. Acesta este stilul lui Dumnezeu. A vesti apropierea lui Dumnezeu, iată esenţialul. Speranţa şi convertirea vin de aici: de la credinţa că Dumnezeu este aproape şi veghează asupra noastră: este Tatăl nostru al tuturor, care ne vrea pe toţi fraţi şi surori. Dacă noi trăim sub această privire, lumea nu va mai fi un câmp de luptă, ci o grădină de pace; istoria nu va fi o cursă pentru a ajunge primii, ci un pelerinaj comun. Toate acestea - să ne amintim bine - nu cer mari discursuri, ci puţine cuvinte şi multă mărturie. Aşadar putem să ne întrebăm: cel care mă întâlneşte, vede în mine un martor al păcii şi al apropierii lui Dumnezeu sau o persoană agitată, furioasă, nesuferită, războinică? Eu îl arăt pe Isus sau eu îl ascund în aceste atitudini războinice?

După echipament şi mesaj, a treia surpriză a misiunii se referă la stilul nostru. Isus le cere discipolilor săi să meargă în lume "ca nişte miei în mijlocul lupilor" (v. 3). Bunul simţ al lumii spune contrariul: impune-te, fii primul! În schimb Cristos ne vrea miei, nu lupi. Nu înseamnă a fi naivi - nu, vă rog! -, ci a detesta orice instinct de supremaţie şi samavolnicie, de aviditate şi de posesie. Cel care trăieşte ca un miel nu agresează, nu este lacom: stă în turmă, cu alţii, şi găseşte siguranţă în Păstorul său, nu în forţă sau în aroganţă, nu în aviditatea de bani şi de bunuri care provoacă atâta rău şi Republicii Democratice din Congo. Discipolul lui Isus respinge violenţa, nu face rău nimănui - este un paşnic - îi iubeşte pe toţi. Şi dacă acest lucru i se pare perdant, priveşte pe Păstorul său, pe Isus, pe Mielul lui Dumnezeu care aşa a învins lumea, pe cruce. Aşa a învins lumea. Şi eu - să ne întrebăm iarăşi - trăiesc ca un miel, ca Isus, sau ca un lup, aşa cum învaţă spiritul lumii, acel spirit care duce înainte războiul? Acel spirit care face războaiele, care distruge.

Domnul să ne ajute să fim misionari astăzi, mergând în compania fratelui şi a surorii; având pe buze pacea şi apropierea lui Dumnezeu; purtând în inimă blândeţea şi bunătatea lui Isus, Mielul care ia asupra sa păcatele lumii.

Moto azalí na matói ma koyóka [Cine are urechi pentru a înţelege]

R/ Ayóka [Să înţeleagă]

Moto azalí na motéma mwa kondíma [Cine are inimă pentru a consimţi]

R/ Andima [Să consimtă]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Rezumat video al celebrării:

Înregistrarea integrală:

lecturi: 203.