Aspecte vechi şi noi ale devoţiunii la Preasfânta Inimă a lui Isus

"Fabrica" milostivirii

de Valentina Angelucci şi Valentina Contiero

Aşa cum s-a evidenţiat de descoperirea petrecută în timpul unui studiu recent făcut de Universitatea din Pisa, putem să considerăm inima ca "fabrica" din care ies emoţiile noastre care ajung la creierul nostru graţie unui impuls care se naşte după aceea. De inimă legăm afectele noastre şi toate deciziile noastre de instinct. Conştientă de asta, tradiţia ne încredinţează "devoţiunea la Preasfânta Inimă a lui Isus" care, de unii experţi, este numită "spiritualitate a Preasfintei Inimi", înţelegând nu numai o serie de practici pioase, ci un adevărat stil de viaţă şi de rugăciune, care implică fiecare moment al vieţii de credinţă, inspirându-se din Fil 2,5, care ne invită să avem în noi aceleaşi simţăminte care au fost în Cristos Isus.

Deja Sfântul Bernard în secolul al XII-lea scria: "Eu, în schimb, când îmi lipseşte, îmi însuşesc cu încredere din inima Domnului, pentru că este plină de milostivire, nici nu lipsesc căile prin care emană harurile"; dar, deşi impregnată în tradiţie cu mult înainte de secolul al XVII-lea, marea răspândire a acestei solemnităţi se poate atribui Sfintei Margareta Maria Alacoque (1647-1690) proclamată sfântă de Papa Benedict al XV-lea la 13 mai 1920, care în timpul unei viziuni este solicitată de Isus să primească Împărtăşania în prima vineri din fiecare lună, prosternându-se cu faţa la pământ de la unsprezece la miezul nopţii: de aici iau naştere principalele devoţiuni ale spiritualităţii Preasfintei Inimi care constau în Împărtăşanie şi în Ora sfântă.

Stimulată de această inspiraţie, Sfânta Margareta Maria s-a mobilizat pentru ca vinerea de după octava lui Corpus Domini să fie dedicată unei sărbători speciale pentru a cinsti Inima lui Cristos, pentru a repara ofensele primite de ea. Cultul, răspândit în mod deosebit de Societatea lui Isus, a devenit aşa de mare încât l-a convins pe Pius al IX-lea s-o proclame sărbătoare pentru toată Biserica. Din fervoarea care a însufleţit reflecţia despre Inima lui Isus, în decursul timpului s-au născut numeroase congregaţii călugăreşti, încă active în comunităţile noastre, a cărei devoţiune s-a răspândit aşa de mult încât a însoţit naţiuni întregi să se consacre Preasfintei Inimi a lui Isus printr-o consacrare specială şi printr-o autoritate apostolică desemnată încă din 1874.

Viziunile Sfintei Margareta Maria au inspirat şi iconografia legată de Preasfânta Inimă a lui Isus: de fapt, Alacoque a văzut "Preasfânta Inimă învăluită de flăcări, încoronată cu spini, strălucitoare de lumină în pofida rănilor", şi artiştii fac referinţă la această descriere pentru a crea multele reprezentări pe care le putem observa în bisericile noastre.

Sărbătoarea Preasfintei Inimi a fost celebrată pentru prima dată în Franţa în 1685 şi actualmente face parte din sărbătorile mobile, solemnităţi ca şi Paştele, care variază în dată din an în an, dar care sunt organizate în funcţie de data Paştelui: de fapt, Preasfânta Inimă a lui Isus este sărbătorită mereu la 68 de zile după Paşte, după Corpus Domini şi înainte de liturgia dedicată Inimii Neprihănite a Mariei.

La centenarul instituirii acestei sărbători, în 1956, Pius al XII-lea a scris noua enciclică Haurietis aquas în care apăra devoţiunea la Preasfânta Inimă de atacurile petrecute în timp: "Aşadar nimic nu ne interzice să adorăm Inima Preasfântă a lui Isus, deoarece este copărtaşă şi simbolul cel mai expresiv al acelei carităţi inepuizabile, pe care Răscumpărătorul Divin o nutreşte încă faţă de neamul omenesc. De fapt, ea, deşi nu mai este supusă tulburărilor din viaţa prezentă, este mereu vie şi palpitantă, şi în mod indisolubil este unită cu Persoana Cuvântului lui Dumnezeu şi, în ea şi prin ea, cu voinţa sa divină" (Pius al XII-lea, Haurietis aquas). Dar o altă importantă perspectivă s-a deschis asupra acestei sărbători în ultimele decenii. Cu ocazia Joii Sfinte din 1995, Ioan Paul al II-lea instituie această dată ca Ziua Mondială a Sfinţirii Sacerdotale, la propunerea Congregaţiei pentru Cler.

O legătură, cea între preoţie şi Inima lui Cristos, care face trimitere la rădăcinile slujirii sacerdotale, până la acel moment teribil, dar emoţionant, al discipolului iubit care îşi reazemă capul pe inima lui Isus (cf. In 13,25). În timpuri mai recente a devenit celebră fraza Parohului de Ars: "Preoţia este iubirea Inimii lui Isus". Astfel, sărbătoarea Preasfintei Inimi devine o ocazie pentru a urma sfatul Sfintei Tereza de Lisieux: "Să trăim pentru suflete, să fim apostoli, să salvăm mai ales sufletele preoţilor [...]. Să ne rugăm, să suferim pentru ei şi, în ultima zi, Isus va fi recunoscător".

Aşadar putem elibera această sărbătoare de aura de devoţionism şi s-o considerăm un izvor de spiritualitate, care ne ajută să redescoperim prospeţimea mesajului evanghelic şi a izvorului milostivirii. "Inima lui Isus n-a fost deschisă de meritele şi de rugăciunilor câtorva drepţi excepţionali: Isus se foloseşte de o lovitură de suliţă, simbolul însuşi al întregului dispreţ şi al întregului refuz pe care oameni i le-au opus şi continuă şi vor continua să le opună lui Dumnezeu, pentru a deschide inima sa, adică a voit ca să fie deschisă de ceea ce uneşte pe toţi oamenii: păcatul" (cf. Ottavio de Bertolis, Coroana vieţii).

(După L'Osservatore Romano, 22 iunie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 53.