Papa Francisc: Omilia la Sfânta Liturghie şi canonizarea a zece fericiţi (Duminica a V-a a Paştelui, 15 mai 2022)

Titus Brandsma - Lazăr, numit Devasahayam - César de Bus - Luigi Maria Palazzolo - Giustino Maria Russolillo - Charles de Foucauld - Maria Rivier - Maria Francesca a lui Isus Rubatto - Maria a lui Isus Santocanale - Maria Domenica Mantovani

Am ascultat câteva cuvinte pe care Isus le încredinţează discipolilor săi înainte de a trece din această lume la Tatăl, cuvinte care spun ce înseamnă a fi creştini: "Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii" (In 13,34). Acesta este testamentul pe care Cristos ni l-a lăsat, criteriul fundamental pentru a discerne dacă suntem sau nu cu adevărat discipolii săi: porunca iubirii. Să ne oprim asupra a două elemente esenţiale ale acestei porunci: iubirea lui Isus faţă de noi - aşa cum eu v-am iubit pe voi - şi iubirea pe care El ne cere s-o trăim - aşa să vă iubiţi unii pe alţii.

Înainte de toate aşa cum eu v-am iubit pe voi. Cum ne-a iubit Isus? Până la sfârşit, până la dăruirea totală de sine. Impresionează să vedem că rosteşte aceste cuvinte într-o noapte întunecată, în timp ce climatul care se respiră în cenacol este încărcat de emoţie şi îngrijorare: emoţie pentru că Învăţătorul urmează să-şi ia rămas bun de la discipolii săi, îngrijorare pentru că anunţă că tocmai unul dintre ei îl va trăda. Ne putem imagina câtă durere purta Isus în suflet, ce întuneric se aduna asupra inimii apostolilor şi câtă amărăciune văzându-l pe Iuda care, după ce a primit îmbucătura întinsă de Învăţătorul pentru el, ieşea din cameră pentru a intra în noaptea trădării. Şi, chiar în ora trădării, Isus confirmă iubirea faţă de ai săi. Pentru că în întuneric şi în furtunile vieţii acesta este esenţialul: Dumnezeu ne iubeşte.

Fraţilor, surorilor, această veste să fie centrală în mărturisirea şi în exprimările credinţei noastre: "Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit" (1In 4,10). Să nu uităm asta niciodată. În centru nu sunt bravura noastră, meritele noastre, ci iubirea necondiţionată şi gratuită a lui Dumnezeu, pe care n-am meritat-o. La începutul momentului de a fi creştini nu sunt doctrinele şi operele, ci uimirea de a descoperi că suntem iubiţi, mai înainte de orice răspuns al nostru. În timp ce lumea vrea adesea să ne convingă că avem valoare numai dacă producem rezultate, Evanghelia ne aminteşte adevărul vieţii: suntem iubiţi. Şi aceasta este valoarea noastră: suntem iubiţi. Aşa a scris un maestru spiritual din timpul nostru: "mai înainte ca orice fiinţă umană să ne vadă, am fost văzuţi de ochii iubitori ai lui Dumnezeu. Mai înainte ca vreunul să ne audă plângând sau răzând, am fost ascultaţi de Dumnezeul nostru care este în întregime urechi pentru noi. Mai înainte ca în această lume cineva să ne vorbească, glasul iubirii veşnice deja ne vorbea" (H. Nouwen, Sentirsi amati, Brescia 1997, 50). El ne-a iubit cel dintâi, El ne-a aşteptat. El ne iubeşte, El continuă să ne iubească. Şi aceasta este identitatea noastră: iubiţi de Dumnezeu. Aceasta este forţa noastră: iubiţi de Dumnezeu.

Acest adevăr ne cere o convertire cu privire la ideea pe care adesea o avem despre sfinţenie. Uneori, insistând prea mult asupra efortului nostru de a face fapte bune, am generat un ideal de sfinţenie prea mult întemeiat pe noi, pe eroismul personal, pe capacitatea de renunţare, pe jertfirea pentru a cuceri un premiu. Este o viziune adesea prea pelagiană despre viaţă, despre sfinţenie. Aşa am făcut din sfinţenie o ţintă greu de atins, am despărţit-o de viaţa de toate zilele în loc s-o căutăm şi s-o îmbrăţişăm în cotidianitate, în praful străzii, în chinurile vieţii concrete şi, cum spunea Sfânta Tereza de Avila surorilor sale, "printre oalele din bucătărie". A fi discipoli ai lui Isus şi a merge pe calea sfinţeniei înseamnă înainte de toate a ne transfigura de puterea iubirii lui Dumnezeu. Să nu uităm primatul lui Dumnezeu asupra eu-lui, al Duhului asupra trupului, al harului asupra faptelor. Uneori noi dăm mai multă greutate, mai multă importanţă eu-lui, trupului şi faptelor. Nu: primatul lui Dumnezeu asupra eu-lui, primatul Duhului asupra trupului, primatul harului asupra faptelor.

Iubirea pe care o primim de la Domnul este forţa care transformă viaţa noastră: ne dilată inima şi ne predispune să iubim. Pentru aceasta Isus spune - iată al doilea aspect - "Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii". Acest aşa nu este numai o invitaţie de a imita iubirea lui Isus; înseamnă că putem iubi numai pentru că El ne-a iubit, pentru că dăruieşte inimilor noastre pe însuşi Duhul său, Duhul sfinţeniei, iubire care ne vindecă şi ne transformă. Pentru asta putem face alegeri şi putem face gesturi de iubire în orice situaţie şi cu fiecare frate şi soră pe care-i întâlnim, pentru că suntem iubiţi şi avem forţa de a iubi. Aşa cum eu sunt iubit, eu pot să iubesc. Mereu, iubirea pe care eu o fac este unită cu aceea a lui Isus faţă de mine: "Aşa cum". Aşa cum El m-a iubit, tot aşa eu pot să iubesc. Este aşa de simplă viaţa creştină, este aşa de simplă! Noi o facem mai complicată, cu atâtea lucruri, dar este aşa de simplă.

Şi, în concret, ce înseamnă a trăi această iubire? Înainte de a ne lăsa această poruncă, Isus a spălat picioarele discipolilor; după ce a rostit-o, s-a încredinţat pe lemnul crucii. A iubi înseamnă asta: a sluji şi a da viaţa. A sluji, adică a nu pune mai înainte propriile interese; a ne dezintoxica de otrăvurile avidităţii şi competiţiei; a combate cancerul indiferenţei şi molia autoreferenţialităţii, a împărtăşi carismele şi darurile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit. În concret, a ne întreba "ce fac eu pentru ceilalţi?". Asta înseamnă a iubi şi a trăi lucrurile de fiecare zi în duh de slujire, cu iubire şi fără gălăgie, fără a revendica nimic.

Şi apoi a da viaţa, care nu este numai a oferi ceva, ca de exemplu câteva bunuri proprii pentru alţii, ci a ne dărui pentru noi înşine. Mie îmi place să întreb persoanele care îmi cer sfat: "Spune-mi, tu dai de pomană?" - "Da, părinte, eu dau de pomană săracilor" - "Şi când tu dai pomana, atingi mâna persoanei, sau arunci pomana şi faci aşa pentru a te curăţa?". Şi se înroşesc: "Nu, eu nu ating": "Când tu dai pomana, priveşti în ochi persoana pe care o ajuţi, sau priveşti în altă parte?" - "Eu nu privesc". A atinge şi a privi, a atinge şi a privi trupul lui Cristos care suferă în fraţii noştri şi în surorile noastre. Este foarte important acest lucru. A da viaţa înseamnă asta. Sfinţenia nu este făcută din puţine gesturi eroice, ci din multă iubire zilnică. Eşti o persoană consacrată? - există mulţi, astăzi, aici -. Fii sfânt trăind cu bucurie dăruirea ta. Eşti căsătorit sau căsătorită? Fii sfânt şi sfântă iubind şi îngrijindu-te de soţul tău sau de soţia ta, aşa cum a făcut Cristos cu Biserica sa. Eşti un muncitor? Fii sfânt îndeplinind cu onestitate şi competenţă munca ta în slujba fraţilor şi luptând pentru dreptatea colegilor tăi, pentru ca să nu rămână fără loc de muncă, pentru ca să aibă mereu salariul just. Eşti părinte sau bunică sau bunic? Fii sfânt învăţând cu răbdare pe copii să-l urmeze pe Isus. Spune-mi, ai autoritate? - şi aici sunt mulţi oameni care au autoritate -. Vă întreb: ai autoritate? Fii sfânt luptând în favoarea binelui comun şi renunţând la interesele tale personale (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 14). Aceasta este calea sfinţeniei, aşa de simplă! A-l privi mereu pe Isus în ceilalţi.

A sluji Evanghelia şi pe fraţi, a oferi propria viaţă fără recompensă - acesta este un secret: a oferi fără recompensă -, fără a căuta nicio glorie lumească: la asta suntem chemaţi şi noi. Însoţitorii noştri de călătorie, canonizaţi astăzi, au trăit astfel sfinţenia: îmbrăţişând cu entuziasm vocaţia lor - de preot, unii, de persoană consacrată, alţii, de laic - s-au dedicat pentru Evanghelie, au descoperit o bucurie care nu are comparaţie şi au devenit reflexii luminoase ale Domnului în istorie. Acesta este un sfânt sau o sfântă: o reflexie luminoasă a Domnului în istorie. Să încercăm şi noi: nu este închisă calea sfinţenie, este universală, este o chemare pentru noi toţi, începe cu Botezul, nu este închisă. Să încercăm şi noi, pentru că fiecare dintre noi este chemat la sfinţenie, la o sfinţenie unică şi irepetabilă. Sfinţenia este mereu originală, aşa cum spunea fericitul Carlo Acutis: nu există sfinţenie de fotocopie, sfinţenia este originală, este a mea, a ta, a fiecăruia dintre noi. Este unică şi irepetabilă. Da, Domnul are un proiect de iubire pentru fiecare, are un vis pentru viaţa ta, pentru viaţa mea, pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Ce vreţi să vă spun? Duceţi-l înainte cu bucurie. Mulţumesc.

* * *

Regina Caeli

Iubiţi fraţi şi surori,

Înainte de a încheia această celebrare euharistică, doresc să vă salut şi să mulţumesc vouă tuturor: fraţii cardinali, episcopii, preoţii, călugăriţele şi călugării, în special cei care aparţin familiilor spirituale ale noilor sfinţi, şi vouă tuturor credincioşilor, popor credincios al lui Dumnezeu, veniţi aici din atâtea părţi ale lumii.

Salut delegaţiile oficiale din diferite ţări, îndeosebi pe domnul preşedinte al Republicii Italiene. Este frumos de constatat că aceşti sfinţi, cu mărturia lor, au favorizat creşterea spirituală şi socială a respectivelor naţiuni precum şi a întregii familii umane. În timp ce în lume în mod trist cresc distanţele şi se măresc tensiunile şi războaiele, noii sfinţi să inspire soluţii de ansamblu, căi de dialog, în special în inimile şi în minţile celor care ocupă funcţii de mare responsabilitate şi sunt chemaţi să fie protagonişti de pace şi nu de război.

Vă salut pe voi toţi, dragi pelerini, precum şi pe cei care au urmărit această Liturgie prin mijloacele de comunicare.

Şi acum ne adresăm Fecioarei Maria pentru ca să ne ajute să imităm cu bucurie exemplul noilor sfinţi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 360.