Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Sesiunea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor (6 mai 2022)

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,

Iubiţi fraţi şi surori!

Vă salut pe toţi din inimă şi îi mulţumesc cardinalului Koch pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele vostru, membri, consultanţi şi colaboratori ai Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor.

Astăzi se încheie Adunarea Plenară a Consiliului vostru, care în sfârşit a fost posibil să se ţină în prezenţă după ce a fost amânată de mai multe ori din cauza pandemiei. Aceasta, cu impactul său tragic asupra vieţii sociale a lumii întregi, a condiţionat puternic şi activităţile ecumenice, împiedicând în ultimii doi ani realizarea contactelor obişnuite şi a noi proiecte. Însă în acelaşi timp criza sanitară a fost şi o oportunitate pentru a întări şi a reînnoi relaţiile între creştini.

Un prim rezultat ecumenic semnificativ al pandemiei a fost conştiinţa reînnoită de a aparţine toţi la unica familie creştină, conştiinţă înrădăcinată în experienţa de a împărtăşi aceeaşi fragilitate şi de a putea avea încredere numai în ajutorul care vine de la Dumnezeu. În mod paradoxal, pandemia, care ne-a constrâns să menţinem distanţele unii de alţii, ne-a făcut să înţelegem cât de aproape suntem în realitate unii de alţii şi cât de responsabili suntem unii de alţii. Este fundamental să continuăm să cultivăm această conştiinţă şi să facem să izvorască din ea iniţiative care să facă explicită şi să mărească acest sentiment de fraternitate. Şi asupra acestui lucru aş vrea să subliniez: astăzi pentru un creştin nu este posibil, nu este practicabil să meargă singur cu propria confesiune. Ori mergem împreună, toate confesiunile fraterne, ori nu se merge. Astăzi conştiinţa ecumenismului este de aşa natură încât nu se poate gândi să se meargă pe drumul credinţei fără compania fraţilor şi surorilor din alte Biserici sau comunităţi ecleziale. Şi acesta este un lucru mare. Singuri, niciodată. Nu putem. De fapt, este uşor de uitat acest adevăr profund. Când se întâmplă asta comunităţilor creştine, se expun serios riscului prezumţiei de autosuficienţă şi al autoreferenţialităţii, care sunt obstacole grave pentru ecumenism. Şi noi vedem asta. În unele ţări există anumite reveniri egocentrice - pentru a spune aşa - a unor comunităţi creştine care sunt o întoarcere înapoi şi a nu putea înainta. Astăzi, ori merg toţi împreună ori nu se poate merge. Este un adevăr şi un har al lui Dumnezeu această conştiinţă.

Mai înainte de a se termina urgenţa sanitară, lumea întreagă a ajuns să înfrunte o nouă provocare tragică, războiul aflat actualmente în desfăşurare în Ucraina. După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial nu au lipsit niciodată războaie regionale - atâtea! Să ne gândim la Rwanda, de exemplu, acum 30 de ani, pentru a spune unul, dar să ne gândim la Myanmar, să ne gândim... Dar pentru că sunt departe, noi nu le vedem, în timp ce acesta este aproape şi ne face să reacţionăm -, aşa încât eu am vorbit adesea de un al treilea război mondial pe bucăţi, răspândit cam peste tot. Totuşi, acest război, crunt şi nesăbuit ca orice război, are o dimensiune mai mare şi ameninţă lumea întreagă, şi nu poate să nu interpeleze conştiinţa fiecărui creştin şi a fiecărei Biserici. Trebuie să ne întrebăm: Ce au făcut şi ce pot face Bisericile pentru a contribui la "dezvoltarea unei comunităţi mondiale, capabile să realizeze fraternitatea pornind de la popoare şi naţiuni care să trăiască prietenia socială" (Enciclica Fratelli tutti, 154)? Este o întrebare la care trebuie să ne gândim împreună.

În secolul trecut, conştiinţa că scandalul dezbinării creştinilor avea o greutate istorică în generarea răului care a otrăvit lumea cu doliu şi nedreptăţi a determinat comunităţile de credincioşi, sub conducerea Duhului Sfânt, să dorească unitatea pentru care Domnul s-a rugat şi şi-a dat viaţa. Astăzi, în faţa barbariei războiului, această năzuinţă spre unitate este alimentată din nou. A ignora dezbinările între creştini, din obişnuinţă sau din resemnare, înseamnă a tolera acea poluare a inimilor care face fertil terenul pentru conflicte. Vestirea evangheliei păcii, acea evanghelie care dezarmează inimile mai înainte decât armatele, va fi mai credibilă numai dacă este vestită de creştini reconciliaţi în sfârşit în Isus, Principe al păcii; creştini animaţi de mesajul său de iubire şi fraternitate universală, care depăşeşte graniţele propriei comunităţi şi ale propriei naţiuni. Să ne întoarcem asupra a ceea ce am spus: astăzi, ori mergem împreună, ori vom rămâne pe loc. Nu putem merge singuri. Dar nu pentru că este modern, nu: pentru că Duhul Sfânt a trezit acest simţ al ecumenismului şi al fraternităţii.

Din acest punct de vedere, reflecţia voastră despre modul de a celebra în mod ecumenic a 1700-a aniversare a primului Conciliu din Niceea, care va avea loc în 2025, reprezintă o contribuţie preţioasă. În pofida evenimentelor frământate ale pregătirii sale şi mai ales a perioadei lungi de receptare a sa, primul Conciliu ecumenic a fost un eveniment de reconciliere pentru Biserică, reafirmând în mod sinodal unitatea sa în jurul mărturisirii propriei credinţe. Stilul şi deciziile Conciliului din Niceea trebuie să lumineze actualul drum ecumenic şi să provoace noi paşi concreţi spre ţinta restabilirii depline a unităţii creştinilor. Dat fiind că a 1700-a aniversare a primului Conciliu din Niceea coincide cu anul jubiliar, exprim dorinţa ca şi celebrarea următorului jubileu să aibă o dimensiune ecumenică relevantă.

Deoarece primul Conciliu ecumenic a fost un act sinodal şi a manifestat şi la nivelul Bisericii universale sinodalitatea ca formă de viaţă şi de organizare a comunităţii creştine, vrea să subliniez invitaţia pe care, împreună cu Secretariatul General al Sinodului, Consiliul vostru a adresat-o Conferinţelor Episcopale, cerându-le să caute modurile pentru a asculta, în timpul actualului proces sinodal al Bisericii Catolice, şi vocile fraţilor şi surorilor din alte confesiuni cu privire la problemele care interpelează credinţa şi diaconia în lumea de astăzi. Dacă vrem cu adevărat să ascultăm glasul Duhului, nu putem să nu auzim ceea ce a spus şi spune tuturor celor care s-au renăscut "din apă şi din Duh" (In 3,5).

A merge înainte, a merge împreună. Este adevărat că munca teologică este foarte importantă şi trebuie să reflectăm, dar nu putem aştepta să parcurgem drumul de unitate până când se pun de acord teologii. Odată un mare teolog ortodox mi-a spus că el ştia când vor fi de acord teologii. Când? În ziua de după judecata finală, mi-a spus el. Dar între timp? Să mergem ca fraţi, în rugăciune împreună, în fapte de caritate, în căutarea adevărului. Ca fraţi. Şi această fraternitate este pentru noi toţi.

Preaiubiţilor, vă încurajez să continuaţi în slujirea voastră angajantă şi importantă şi vă însoţesc cu apropierea şi recunoştinţa mea constantă. Îi cer Domnului ca să vă binecuvânteze, şi vă rog, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 177.