Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 4 mai 2022

Cateheze despre bătrâneţe: 8. Eleazar, coerenţa credinţei, moştenire a onoarei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În drumul acestor cateheze despre bătrâneţe, astăzi întâlnim un personaj biblic - un bătrân - cu numele Eleazar, care a trăit în timpurile persecuţiei lui Antioh Epifan. Este o figură frumoasă. Figura sa ne înmânează o mărturie a raportului special care există între fidelitatea bătrâneţii şi onoarea credinţei. Este un mândru acesta! Aş vrea să vorbesc tocmai despre onoarea credinţei, nu numai despre coerenţa, despre vestirea, despre rezistenţa credinţei. Onoarea credinţei se află periodic sub presiunea, chiar violentă, a culturii dominatorilor, care încearcă s-o slăbească tratând-o ca pe un rest arheologic, sau superstiţie veche, capriciu anacronic şi aşa mai departe.

Relatarea biblică - am ascultat un mic text, dar este frumos s-o citim în întregime - povesteşte episodul evreilor constrânşi de un decret al regelui ca să mănânce cărnuri jertfite idolilor. Când vine rândul lui Eleazar, care era un bătrân de nouăzeci de ani foarte stimat de toţi şi cu autoritate, oficialii regelui îl sfătuiesc să facă o simulare, adică să se prefacă să mănânce cărnurile fără a face asta realmente. Ipocrizie religioasă, există atâta ipocrizie religioasă, ipocrizie clericală. Aceştia îi spun: "Dar fii un pic ipocrit, nimeni nu-şi va da seama". Astfel Eleazar s-ar fi salvat şi - spuneau aceia - în numele prietenie va accepta gestul lor de compasiune şi de afect. Până la urmă - insistau ei - era vorba de un gest minim, a se preface că mănâncă, dar nu mănâncă, un gest nesemnificativ.

Este puţin lucru, dar răspunsul liniştit şi ferm al lui Eleazar se bazează pe un argument care ne impresionează. Punctul central este acesta: a dezonora credinţa la bătrâneţe, pentru a câştiga un mănunchi de zile, nu este comparabil cu moştenirea pe care ea trebuie s-o lase tinerilor, pentru întregi generaţii care vor veni. Dar este bun acest Eleazar! Un bătrân care a trăit în coerenţa propriei credinţe întreaga viaţă, şi acum se adaptează să-i simuleze refuzarea, condamnă noua generaţie să creadă că întreaga credinţă a fost o ficţiune, o îmbrăcăminte exterioară care poate fi abandonată, crezând că poate fi păstrată în interiorul propriu. Şi nu este aşa, spune Eleazar. Un astfel de comportament nu onorează credinţa, nici măcar în faţa lui Dumnezeu. Şi efectul acestei banalizări exterioare va fi devastator pentru interioritatea tinerilor. Coerenţa acestui om care se gândeşte la tineri, se gândeşte la moştenirea viitoare, se gândeşte la poporul său!

Tocmai bătrâneţea - şi acest lucru este frumos pentru bătrâni - apare aici locul decisiv, locul de neînlocuit, al acestei mărturii. Un bătrân care, din cauza vulnerabilităţii sale, ar accepta să considere irelevantă practicarea credinţei, i-ar face pe tineri să creadă că credinţa nu are niciun raport real cu viaţa. Ea le-ar apărea lor, încă de la începutul său, ca un ansamblu de comportamente care, când e cazul, pot fi simulate sau disimulate, pentru că niciunul dintre ele nu este aşa de important pentru viaţă.

Antica gnoză eterodoxă, care a fost o capcană foarte puternică şi foarte seducătoare pentru creştinismul din primele secole, teoretiza tocmai asupra acestui lucru, este un lucru vechi acesta: că credinţa este o spiritualitate, nu o practică; o forţă a minţii, nu o formă a vieţii. Fidelitatea şi onoarea credinţei, conform acestei erezii, nu au nimic de-a face cu comportamentele vieţii, cu instituţiile comunităţii, cu simbolurile corpului. Seducţia acestei perspective este puternică, pentru că interpretează, în modul său, un adevăr indiscutabil: că credinţa nu se poate reduce niciodată la un ansamblu de reguli alimentare sau de practici sociale. Credinţa este altceva. Necazul este că radicalizarea gnostică a acestui adevăr zădărniceşte realismul credinţei creştine, deoarece credinţa creştină este realistă, credinţa creştină nu înseamnă numai a spune Crezul, ci înseamnă a gândi Crezul, înseamnă a simţi Crezul, înseamnă a face Crezul. A lucra cu mâinile. În schimb această propunere gnostică este o "prefăcătorie", important este ca tu înăuntru să ai spiritualitatea şi apoi poţi să faci ceea ce vrei. Şi acest lucru nu este creştin. Este prima erezie a gnosticilor, care este foarte la modă aici, în acest moment, în atâtea centre de spiritualitate şi aşa mai departe. Şi goleşte mărturia acestor oameni, care arată semnele concrete ale lui Dumnezeu în viaţa comunităţii şi opune rezistenţă perversiunilor minţii prin gesturile corpului.

Ispita gnostică ce este una din - să spunem cuvântul - erezii, una din devierile religioase din acest timp, ispita gnostică rămâne mereu actuală. În multe linii de tendinţă din societatea noastră şi în cultura noastră, practicarea credinţei îndură o reprezentare negativă, uneori sub formă de ironie culturală, uneori cu o marginalizare ocultă. Practicarea credinţei pentru aceşti gnostici care deja existau în timpul lui Isus este considerată ca o exterioritate inutilă şi chiar nocivă, ca un reziduu învechit, ca o superstiţie mascată. Aşadar, un lucru pentru bătrâni. Presiunea pe care această critică nediscriminată o exercită asupra tinerelor generaţii este puternică. Desigur, ştim că practicarea credinţei poate să devină o exterioritate fără suflet - acesta este celălalt pericol, contrariul - dar în ea însăşi nu este deloc astfel. Probabil că ne revine chiar nouă, bătrânilor, o misiune foarte importantă: să restituim credinţei onoarea sa, s-o facem coerentă care este mărturia lui Eleazar, coerenţa până la sfârşit. Practicarea credinţei nu este simbolul slăbiciunii noastre, ci mai degrabă este semnul forţei sale. Nu mai suntem tineri. Nu am glumit când am pornit pe drumul Domnului!

Credinţa merită respect şi onoare până la sfârşit: ne-a schimbat viaţa, ne-a purificat mintea, ne-a învăţat adorarea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Este o binecuvântare pentru toţi! Dar toată credinţa, nu o parte. Nu vom schimba credinţa pentru un mănunchi de zile liniştite, ci vom face ca Eleazar, coerent până la sfârşit, până la martiriu. Vom demonstra, cu toată umilinţa şi fermitatea, tocmai în bătrâneţea noastră, că a crede nu este ceva "pentru bătrâni", ci este ceva din viaţă. A crede în Duhul Sfânt, care face noi toate lucrurile, şi el ne va ajuta cu bucurie.

Iubiţi fraţi şi surori în vârstă, pentru a nu spune bătrâni - suntem în acelaşi grup - vă rog, să privim la tineri. Ei ne privesc, să nu uităm asta. Îmi vine în minte acel film după războiul mondial atât de frumos: "Copiii ne privesc". Noi putem acelaşi lucru cu tinerii: tinerii ne privesc şi coerenţa noastră poate să le deschidă un drum de viaţă foarte frumoasă. În schimb, o eventuală ipocrizie va face mult rău. Să ne rugăm unii pentru alţii. Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze pe noi, toţi bătrânii!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 327.