Ultimele decrete promulgate de Congregaţia Cauzelor Sfinţilor
Feţe diferite ale sfinţeniei

De Mons. Fabio Fabene
Arhiepiscop secretar al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor

Sâmbătă, 9 aprilie 2022, Papa Francisc, în timpul audienţei acordate prefectului Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, cardinalul Marcello Semeraro, a autorizat aceeaşi Congregaţie să publice noi decrete referitoare la aprobarea unei minuni, la martiriul a doi preoţi şi la virtuţile eroice a şase slujitori ai lui Dumnezeu.

În acest grup, care cuprinde doi episcopi, doi preoţi martiri, două persoane consacrate, un consacrat laic şi trei laice, este reprezentat întregul popor al lui Dumnezeu. Sfinţenia apare astfel ţinta care uneşte diferite carisme şi slujiri, şi misiunea proprie a fiecăruia. În întunericul acestui timp, marcat de un război inimaginabil şi cu imagini de cruzime atroce, episcopul de Roma ne dăruieşte aceşti martori luminoşi ai credinţei care, ca nişte stele, luminează întunericul cu raze de speranţă. Şi astfel putem să reluăm drumul spre Cristos, "steaua luminoasă a dimineţii" (Ap 22,16), Cel Înviat din morţi care oferă pacea. Participând la noutatea Învierii sale, aceşti noi "venerabili", martori ai credinţei, ne cheamă să devenim instrumente de reconciliere şi de pace.

Semnificative mai ales pentru lucrătorii sanitari, în acest timp pandemic, sunt două figuri de asistenţi medicali: viitorul sfânt Artemide Zatti, cooperator sanitar, care împreună cu familia, în 1897, a emigrat din Italia în Argentina. Intrând la Salezienii lui Don Bosco, s-a dedicat total slujirii bolnavilor şi a familiilor lor. Minunea făcută de Dumnezeu prin mijlocirea sa, referitoare la o vindecare, petrecută în 2016 în Filipine, deschide calea spre canonizarea sa. Rosaria Celak, laică din Cracovia, şi-a dedicat viaţa îngrijind bolnavii din spitalul orăşenesc "Sfântul Lazăr", cucerind încrederea şi respectul tuturor prin disponibilitatea sa şi viaţa sa virtuoasă.

Apoi este exemplară mărturia lui Maria Aristea Ceccarelli văduvă Bernacchia. În starea sa de soţie, oferă un dublu mesaj prin fidelitatea sa faţă de soţ, bărbat dificil, infidel şi violent, care graţie imensei răbdări, umilinţe, resemnări şi rugăciuni a soţiei s-a transformat şi s-a reconciliat cu Dumnezeu. Maria Aristea, susţinută de spiritualitatea camillianilor, s-a unit cu apostolatul lor mai ales printre bolnavii de tuberculoză, între care mulţi copii, la Sanatoriu "Umberto I" din Roma.

Deosebit de actuală este şi mărturia spaniolei Aurora Calvo Hernández-Agero, care s-a îngrijit de mama bătrână, trăind intens vocaţia sa laicală şi predând cateheză în parohia sa.

În 1943, în perioada Rezistenţei, se situează martiriul parohului de Boves, pr. Giuseppe Bernardi, şi al vice-parohului, pr. Mario Ghibaudo. În pofida pericolelor din partea soldaţilor germani au rămas alături de credincioşii lor, pentru a exercita îngrijirea pastorală şi a administra sacramentele, susţinând populaţia. Vice-parohul a îndurat martiriul chiar în timp ce administra sacramentul Pocăinţei unui rănit; la rândul său, parohul a fost ucis pentru opera sa de împăciuire, în rolul de mediator între părţile combatante.

Lucia Noiret, de origini franceze, a dat o sinceră mărturie de caritate şi de slujire spirituală şi materială a săracilor. La Imola şi la Bologna a întemeiat Congregaţia Slujitoarelor Preasfintei Inimi a lui Isus sub ocrotirea sfântul Iosif, dedicate mai ales educaţiei tinerilor, găzduite în Conservatorul "Sfântul Iosif".

Fondatoare a Surorilor Franciscane ale celor Mâhniţi este noua venerabilă Casimira Gruszczyńska care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o Polonie împărţită între puterile europene, unde viaţa consacrată era eliminată, a dat viaţă unei noi forme de comunitate "clandestină". Surorile, fără haină călugărească, se dedicau bolnavilor, celor suferinzi, celor fără adăpost, mamelor sărace şi tinerilor aflaţi în dificultate.

Grupul noilor venerabili se completează cu doi episcopi. Primul este un franciscan conventual, italianul Francesco Costantino Mazzieri, misionar în actuala Zambie, unde la sosirea sa, în 1930, prezenţa Bisericii Catolice era total absentă. Cu spirit autentic misionar, s-a dedicat unei intense evanghelizări, devenind prefect, apoi vicar apostolic şi în sfârşit episcop de Ndola. A fost semnificativă participarea sa la Conciliul al II-lea din Vatican, unde, bazându-se pe propria experienţă din Africa, şi-a dat contribuţia de a promova spiritul misionar al Bisericii.

Al doilea episcop declarat venerabil este Martino Fulgenzio Elorza Legaristi, pasionist spaniol. Şi el a desfăşurat slujirea sa prezbiterală şi episcopală departe de patria sa, dedicându-se populaţiei din Peru. Ca prim episcop al prelaturii de Moyobamba, a exercitat slujirea într-un context de sărăcie extremă, cu curaj şi profundă grijă pastorală. A promovat cu grijă deosebită cateheza, educarea femeilor şi a copiilor, fără a uita angajarea pentru formarea clerului. Şi el a luat parte la primele sesiuni ale Conciliului al II-lea din Vatican. Totuşi moartea prematură a întrerupt misiunea sa episcopală exemplară.

Aceşti doi prelaţi arată cum Conciliul al II-lea din Vatican a avut nu numai aportul oamenilor învăţaţi, ci şi al păstorilor sfinţi, începând de la Sfântul Ioan al XXIII-lea, Sfântul Paul al VI-lea şi Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a participat la toate sesiunile. La 60 de ani de la începutul adunării ar fi interesant de aprofundat cum sfinţenia părinţilor conciliari a marcat lucrările. Recunoaşterea din partea pontifului a minunii fericitului Zatti şi a martiriului celor doi preoţi diecezani deschide calea spre canonizare a primului şi spre beatificare a celor doi, în timp ce recunoaşterea virtuţilor eroice ale celorlalţi este o etapă semnificativă a parcursului canonic al acestor cauze, aşteptând ca, aşa cum s-a exprimat de mai multe ori Papa Francisc la minune, "degetul lui Dumnezeu" să pecetluiască discernământul Bisericii.

(După L'Osservatore Romano, 14 aprilie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 514.