Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Malta
(2-3 aprilie 2022)

Sfânta Liturghie
"Piazzale dei Granai" la Floriana, duminică, 3 aprilie 2022

Isus "în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el" (In 8,2). Aşa începe episodul femeii adultere. Fundalul se prezintă senin: o dimineaţă în locul sfânt, în inima Ierusalimului. Protagonist este poporul lui Dumnezeu, care în curtea templului îl caută pe Isus, Învăţătorul: doreşte să-l asculte, pentru că ceea ce el spune luminează şi încălzeşte. Învăţătura sa nu are nimic abstract, atinge viaţa şi o eliberează, o transformă, o reînnoieşte. Iată "instinctul" poporului lui Dumnezeu, care nu se mulţumeşte cu templul făcut din pietre, ci se adună în jurul persoanei lui Isus. Se întrevede în această pagină poporul credincioşilor din orice timp, poporul sfânt al lui Dumnezeu, care aici, în Malta, este numeros şi viu, fidel în căutarea Domnului, legat de o credinţă concretă, trăită. Vă mulţumesc pentru asta.

În faţa poporului care vine la el, Isus nu se grăbeşte: "Fiind aşezat - spune evanghelia - îi învăţa" (v. 2). Dar la şcoala lui Isus sunt locuri goale. Există absenţi: sunt femeia şi acuzatorii săi. Nu au mers ca alţii la Învăţătorul, iar motivele absenţei lor sunt diferite: cărturarii şi fariseii cred că ştiu deja totul, că nu au nevoie de învăţătura lui Isus; în schimb, femeia este o persoană rătăcită, ajunsă în afara drumului căutând fericirea pe căi greşite. Aşadar, absenţe datorate unor motivaţii diferite, aşa cum este diferit rezultatul acţiunii lor. Să ne oprim asupra acestor absenţi.

Înainte de toate asupra acuzatorilor femeii. În ei vedem imaginea celor care se laudă că sunt drepţi, respectă legea lui Dumnezeu, persoane în regulă şi cumsecade. Nu ţin cont de propriile defecte, ci sunt foarte atenţi să scobească defectele celorlalţi. Aşa merg la Isus: nu cu inimă deschisă pentru a-l asculta, ci "pentru a-l ispiti, ca să aibă de ce să-l acuze" (v. 6). Este o intenţie care fotografiază interioritatea acestor persoane culte şi religioase, care cunosc Scripturile, frecventează templul, dar subordonează totul propriilor interese şi nu luptă împotriva gândurilor răutăcioase care se agită în inima lor. În ochii oamenilor ei par experţi în Dumnezeu, dar chiar ei nu-l recunosc pe Isus, dimpotrivă îl văd ca pe un duşman care trebuie eliminat. Pentru a face asta, îi pun în faţă o persoană, ca şi cum ar fi un lucru, numind-o cu dispreţ "această femeie" şi denunţând public adulterul său. Insistă pentru ca femeia să fie ucisă cu pietre, revărsând împotriva ei aversiunea pe care ei o au faţă de compasiunea lui Isus. Şi fac toate acestea sub mantia faimei lor de oameni religioşi.

Fraţilor şi surorilor, aceste personaje ne spun că şi în religiozitatea noastră se pot strecura molia ipocriziei şi viciul de a arăta cu degetul. În fiecare timp, în fiecare comunitate. Există mereu pericolul de a-l răstălmăci pe Isus, de a avea numele său pe buze, dar de a-l dezminţi în fapte. Şi se poate face asta ridicând şi stindarde cu crucea. Aşadar, cum se verifică dacă suntem discipoli la şcoala Învăţătorului? Din privirea noastră, din modul în care privim la aproapele şi din modul în care privim la noi înşine. Acesta este punctul pentru a defini apartenenţa noastră.

Din modul în care privim la aproapele: dacă o facem aşa cum ne arată Isus astăzi, adică o privire de milostivire, sau în mod condamnator, uneori chiar dispreţuitor, ca acuzatorii din evanghelie, care se erijează ca apărători ai lui Dumnezeu, dar nu-şi dau seama că-i calcă în picioare pe fraţi. În realitate, cine crede că apără credinţa arătând cu degetul împotriva celorlalţi poate să aibă o viziune religioasă, dar nu asumă spiritul evangheliei, pentru că uită milostivirea, care este inima lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege dacă suntem adevăraţi discipoli ai Învăţătorului trebuie să verificăm şi cum privim la noi înşine. Acuzatorii femeii sunt convinşi că nu au nimic de împărţit. De fapt, aparatul extern este perfect, dar lipseşte adevărul inimii. Sunt portretul acelor credincioşi care, în fiecare timp, fac din credinţă un element de faţadă, unde ceea ce iese în evidenţă este exterioritatea solemnă, dar lipseşte sărăcia interioară, care este comoara cea mai preţioasă a omului. De fapt, pentru Isus ceea ce contează este deschiderea disponibilă a celui care nu se simte sosit, ci mai curând unul care are nevoie de mântuire. Aşadar, ne va face bine, atunci când stăm în rugăciune, precum şi când participăm la funcţiuni religioase frumoase, să ne întrebăm dacă suntem sintonizaţi cu Domnul. Putem să-l întrebăm direct pe el: "Isuse, sunt aici cu tine, dar tu ce vrei de la mine? Ce vrei ca eu să schimb în inima mea, în viaţa mea? Cum vrei ca să-i văd pe ceilalţi?" Ne va face bine să ne rugăm aşa, pentru că Învăţătorul nu se mulţumeşte cu aparenţa, ci el caută adevărul inimii. Şi când îi deschidem inima în adevăr, poate face minuni în noi.

Vedem asta în femeia adulteră. Situaţia sa pare compromisă, dar în ochii săi se deschide un orizont nou, de negândit înainte. Acoperită de insulte, gata să primească vorbe implacabile şi pedepse severe, cu uimire se vede iertată de Dumnezeu, care-i deschide larg în faţă un viitor neaşteptat: "Nu te-a condamnat nimeni? - îi spune Isus - Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti" (v. 10.11). Ce diferenţă între Învăţătorul şi acuzatori! Aceia au citat Scriptura pentru a condamna; Isus, cuvântul lui Dumnezeu în persoană, o reabilitează complet pe femeie, restituindu-i speranţă. Din acest eveniment învăţăm că orice observaţie, dacă nu este mişcată de caritate şi nu conţine caritate, îl îngroapă ulterior pe cel care o primeşte. În schimb, Dumnezeu lasă mereu deschisă o posibilitate şi ştie să găsească de fiecare dată căi de eliberare şi de mântuire.

Viaţa acelei femei se schimbă graţie iertării. S-au întâlnit Milostivirea şi mizeria. Milostivirea şi mizeria sunt acolo. Şi femeia se schimbă. Chiar ne vine să ne gândim că, iertată de Isus, a învăţat la rândul său să ierte. Eventual îi va fi văzut pe acuzatorii săi nu ca pe nişte persoane rigide şi rele, ci aceia care i-au permis să-l întâlnească pe Isus. Domnul doreşte ca şi noi discipolii săi, noi ca Biserică, iertaţi de el, să devenim martori neobosiţi ai reconcilierii: martori ai unui Dumnezeu pentru care nu există cuvântul "irecuperabil"; ai unui Dumnezeu care iartă mereu, mereu. Dumnezeu iartă mereu. Noi încetăm să cerem iertare. Un Dumnezeu care continuă să creadă în noi şi dă de fiecare dată posibilitatea de a reîncepe. Nu există păcat sau eşec care, dus la el, să nu poată deveni o ocazie pentru a începe o viaţă nouă, diferită, sub semnul milostivirii. Nu există păcat care să nu poată merge pe acest drum. Dumnezeu iartă totul. Totul.

Acesta este Domnul Isus. Îl cunoaşte cu adevărat cel care trăieşte experienţa iertării sale. Cel care, asemenea femeii din evanghelie, descoperă că Dumnezeu ne vizitează prin plăgile noastre interioare. Chiar acolo Domnului îi place să fie prezent, pentru că a venit nu pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi (cf. Mt 9,12). Şi astăzi această femeie, care a cunoscut milostivirea în mizeria sa şi care merge în lume vindecată de iertarea lui Isus, ne sugerează, ca Biserică, să reintrăm de la capăt la şcoala evangheliei, la şcoala Dumnezeului speranţei care ne surprinde mereu. Dacă îl imităm, nu vom ajunge să ne concentrăm asupra denunţării păcatelor, ci la căutarea cu iubire a păcătoşilor. Nu-i vom număra pe cei prezenţi, ci vom merge în căutarea celor absenţi. Nu vom arăta iar cu degetul, ci vom începe să ascultăm. Nu-i vom rebuta pe cei dispreţuiţi, ci vom privi ca primii pe cei care sunt consideraţi ultimii. Asta, fraţilor şi surorilor, ne învaţă astăzi Isus cu exemplul. Să ne lăsăm uimiţi de el şi să primim cu bucurie noutatea sa.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 421.