Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 30 martie 2022

Cateheze despre bătrâneţe: 5. Fidelitatea faţă de vizita lui Dumnezeu pentru generaţia care vine

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În itinerarul nostru de cateheză despre tema bătrâneţii, astăzi să privim la tabloul duios pictat de Sfântul Luca evanghelist, care cheamă în scenă două figuri de bătrâni, Simeon şi Ana. Motivaţia lor de viaţă, înainte de a-şi lua rămas-bun de la această lume, este aşteptarea vizitei lui Dumnezeu. Aşteptau ca să vină Dumnezeu să-i viziteze, adică pe Isus. Simeon ştie, printr-o premoniţie a Duhului Sfânt, că nu va muri înainte de a-l fi văzut pe Mesia. Ana frecventează în fiecare zi templul dedicându-se slujirii sale. Ambii recunosc prezenţa Domnului în pruncul Isus, care umple de mângâiere lunga lor aşteptare şi înseninează plecarea lor din viaţă. Aceasta este o scenă de întâlnire cu Isus, şi de plecare.

Ce putem învăţa de la aceste două figuri de bătrâni plini de vitalitate spirituală?

Între timp, să învăţăm că fidelitatea aşteptării ascute simţurile. De altfel, ştim asta, Duhul Sfânt face tocmai asta: luminează simţurile. În vechiul imn Veni Creator Spiritus, cu care îl invocăm şi astăzi pe Duhul Sfânt, spunem: "Accende lumen sensibus", aprinde o lumină pentru simţuri, luminează simţurile noastre. Duhul este capabil să facă asta: ascute simţurile sufletului, în pofida limitelor şi rănilor simţurilor trupului. Bătrâneţea slăbeşte, într-un mod sau în altul, sensibilitatea trupului: unul este mai orb, unul mai surd... Totuşi, o bătrâneţe care este exercitată în aşteptarea vizitei lui Dumnezeu nu va pierde trecerea sa: dimpotrivă, va fi şi mai promptă în perceperea ei, va avea mai mult sensibilitate pentru a-l primi pe Domnul când trece. Amintim că o atitudine a creştinului este să fie atent la vizitele Domnului, pentru că Domnul trece în viaţa noastră cu inspiraţiile, cu invitaţia de a fi mai buni. Şi Sfântul Augustin spune: "Mi-e frică de Dumnezeu când trece" - "Dar cum aşa, ţie ţi-e frică?" - "Da, mi-e frică să nu-mi dau seama şi să-l las să treacă". Duhul Sfânt este cel care pregăteşte simţurile pentru a înţelege când ne face Domnul o vizită, aşa cum a făcut cu Simeon şi Ana.

Astăzi avem nevoie mai mult ca oricând de asta: avem nevoie de o bătrâneţe înzestrată cu simţuri spirituale vii şi capabilă să recunoască semnele lui Dumnezeu, mai mult, de Semnul lui Dumnezeu, care este Isus. Un semn care ne pune în criză, mereu: Isus ne pune în criză pentru că este "semn de contradicţie" (Lc 2,34) - dar care ne umple de bucurie. Deoarece criza nu-ţi aduce în mod necesar tristeţea, nu: a fi în criză, aducând slujire Domnului, de atâtea ori îţi dă o pace şi o bucurie. Anestezia simţurilor spirituale - şi acest lucru este urât - anestezia simţurilor, în excitarea şi în buimăceala simţurilor trupului, este un sindrom răspândit într-o societate care cultivă iluzia tinereţii veşnice şi trăsătura sa mai periculoasă constă în faptul că ea este cel mult inconştientă. Nu ne dăm seama că suntem anesteziaţi. Şi asta se întâmplă: s-a întâmplat mereu şi se întâmplă în timpurile noastre. Simţurile anesteziate, fără a înţelege ce se întâmplă; simţurile interioare, simţurile spiritului pentru a înţelege prezenţa lui Dumnezeu sau prezenţa răului, anesteziaţi, nu disting.

Când am pierdut sensibilitatea tactului sau gustului, îţi dai seama imediat. În schimb, cea a sufletului, acea sensibilitate a sufletului poţi s-o ignori îndelung, să trăieşti fără să-ţi dai seama că ai pierdut sensibilitatea sufletului. Ea nu se referă pur şi simplu la gândirea despre Dumnezeu sau despre religie. Insensibilitatea simţurilor spirituale se referă la compasiune şi la milă, la ruşine şi la remuşcare, la fidelitate şi la dăruire, la duioşie şi la onoare, la responsabilitatea proprie şi la durerea pentru celălalt. Este curios: insensibilitatea nu te lasă să înţelegi compasiunea, nu te lasă să înţelegi mila, nu te lasă să simţi ruşine sau remuşcare pentru că ai făcut un lucru urât. Aşa este: simţurile spirituale anesteziate încurcă totul şi unul nu simte, spiritual, lucruri de acest gen. Şi bătrâneţea devine, ca să spunem aşa, prima pierdere, prima victimă a acestei pierderi de sensibilitate. Într-o societate care exercită mai ales sensibilitatea pentru satisfacţie, nu poate decât să dispară atenţia faţă de cei fragili şi să prevaleze competiţia învingătorilor. Şi astfel se pierde sensibilitatea. Desigur, retorica incluziunii este formula de rit a oricărui discurs corect din punct de vedere politic. Dar încă nu aduce o corectare reală în practicile convieţuirii normale: cu greu creşte o cultură a duioşiei sociale. Nu: spiritul fraternităţii umane - pe care mi s-a părut necesar să-l relansez cu forţă - este ca o haină demodată, de admirat, da, dar... într-un muzeu. Se pierde sensibilitatea umană, se pierd aceste mişcări ale spiritului care ne fac umani.

Este adevărat, în viaţa reală putem observa, cu recunoştinţă înduioşată, atâţia tineri capabili să onoreze până la capăt această fraternitate. Dar tocmai aici se află problema: există o rebutare, o rebutare vinovată, între mărturia acestei limfe vitale a duioşiei sociale şi conformismul care impune tinereţii să se relateze în cu totul alt mod. Ce anume putem face pentru a umple această rebutare?

Din relatarea despre Simeon şi Ana, dar şi din alte istorii biblice despre vârsta bătrână sensibilă faţă de Duhul, vine o indicaţie ascunsă care merită să fie adusă în prim plan. În ce constă, concret, revelaţia care aprinde sensibilitatea lui Simeon şi a Anei? Constă în a recunoaşte într-un prunc, căruia nu i-au dat naştere şi pe care-l văd pentru prima dată, semnul sigur al vizitei lui Dumnezeu. Ei acceptă să nu fie protagonişti, ci numai martori. Şi când un individ acceptă să nu fie protagonist, ci se implică drept martor, treaba merge bine: acel bărbat sau acea femeie se maturizează bine. Şi asta se întâmplă dacă există mereu voinţa de a fi protagonist, altminteri nu se va maturiza niciodată acest drum spre plinătatea bătrâneţii. Vizita lui Dumnezeu nu se întrupează în viaţa lor, a celor care vor să fie protagonişti şi niciodată martori, nu-i duce pe scenă ca salvatori: Dumnezeu nu se face trup în generaţia lor, ci în generaţia care trebuie să vină. Pierd spiritul, pierd voinţa de a trăi cu maturitate şi, cum se spune de obicei, se trăieşte cu superficialitate. Este marea generaţie a superficialilor, care nu-şi permit să simtă lucrurile cu sensibilitatea spiritului. Dar de ce nu-şi permit? În parte din lene, şi în parte pentru că deja nu pot: au pierdut-o. Este urât când o civilizaţie pierde sensibilitatea spiritului. În schimb, este foarte frumos când găsim bătrâni ca Simeon şi Ana care păstrează această sensibilitate a spiritului şi sunt capabili să înţeleagă diferitele situaţii, aşa cum aceştia doi au înţeles această situaţie care era în faţa lor care era manifestarea lui Mesia. Niciun resentiment şi nicio plângere, pentru asta, când ei sunt în această stare de linişte. În schimb, cu mare emoţie şi mare consolare când simţurile spirituale sunt încă vii. Emoţia şi consolarea că pot vedea şi vesti că istoria generaţiei lor nu este pierdută sau irosită, tocmai graţie unui eveniment care se face trup şi se manifestă în generaţia care urmează. Şi asta este ceea ce simte un bătrân când nepoţii merg să vorbească cu el: se simt reînsufleţiţi. "Ah, viaţa mea încă este aici". Este atât de important să se meargă la bătrâni, este atât de important să fie ascultaţi. Este atât de important a vorbi cu ei, pentru că are loc acest schimb de civilizaţie, acest schimb de maturitate între tineri şi bătrâni. Şi astfel, civilizaţia noastră merge înainte în mod matur.

Numai bătrâneţea spirituală poate da această mărturie, umilă şi strălucitoare, făcând-o autoritară şi exemplară pentru toţi. Bătrâneţea care a cultivat sensibilitatea sufletului stinge orice invidie între generaţii, orice resentiment, orice plângere pentru o venire a lui Dumnezeu în generaţia care vine, care ajunge împreună cu plecarea propriei generaţii. Şi asta este ceea ce se întâmplă unui bătrân deschis cu un tânăr deschis: îşi ia rămas-bun de la viaţă, dar încredinţând - între ghilimele - propria viaţă noii generaţii. Şi acesta este acel rămas-bun al lui Simeon şi Ana: "Acum pot să plec în pace". Sensibilitatea spirituală a vârstei bătrâne este în măsură să răstoarne competiţia şi conflictul dintre generaţii în mod credibil şi definitiv. Depăşeşte, această sensibilitate: bătrânii, cu această sensibilitate, depăşesc conflictul, merg mai departe, merg la unitate, nu la conflict. Desigur, acest lucru este imposibil pentru oameni, dar este posibil pentru Dumnezeu. Şi astăzi avem atâta nevoie de asta, de sensibilitatea spiritului, de maturitatea spiritului, avem nevoie de bătrâni înţelepţi, maturi în spirit care să ne dea o speranţă pentru viaţă!

____________________

APEL

Iubiţi fraţi şi surori, sâmbăta şi duminica viitoare voi merge în Malta. În acea ţară luminoasă voi fi pelerin pe urmele apostolului Paul, care a fost primit acolo cu mare umanitate după ce a naufragiat în mare în timp ce se îndrepta spre Roma. Această călătorie apostolică va fi astfel ocazia pentru a merge la izvoarele vestirii evangheliei, pentru a cunoaşte personal o comunitate creştină cu istorie milenară şi vie, pentru a întâlni locuitorii unei ţări care se află în centrul Mediteranei şi în sudul continentului european, astăzi şi mai angajat în primirea atâtor fraţi şi surori în căutare de refugiu. Încă de acum vă salut pe voi toţi maltezii: o zi bună. Mulţumesc celor care s-au angajat pentru a pregăti această vizită şi cer fiecăruia să mă însoţească cu rugăciunea. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 372.