Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 martie 2022

Cateheze despre bătrâneţe: 4. Salutul de rămas-bun şi moştenirea: amintire şi mărturie

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În Biblie, relatarea morţii bătrânului Moise este precedată de testamentul său spiritual, numit "Cântarea lui Moise". Această cântare este în primul rând o foarte frumoasă mărturisire de credinţă şi spune aşa: "Căci voi invoca Numele Domnului: / Daţi glorie Dumnezeului nostru! / El este Stânca: / lucrarea lui este desăvârşită, / căci toate căile lui sunt drepte; / El este un Dumnezeu credincios şi în el nu este nedreptate, El este drept şi nepărtinitor" (Dt 32,3-4). Dar este şi amintire a istoriei trăite cu Dumnezeu, a aventurilor poporului care s-a format pornind de la credinţa în Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi Iacob. Apoi Moise aminteşte şi amărăciunile şi dezamăgirile lui Dumnezeu însuşi: fidelitatea sa pusă la încercare încontinuu de infidelităţile poporului său. Dumnezeul fidel şi răspunsul poporului infidel: ca şi cum poporul ar vrea să pună la încercare fidelitatea lui Dumnezeu. Şi El rămâne mereu credincios, aproape de poporul său. Tocmai acesta este miezul Cântării lui Moise: fidelitatea lui Dumnezeu care ne însoţeşte în timpul întregii vieţi.

Când Moise rosteşte această mărturisire de credinţă este în pragul ţării promise, precum şi al salutului său de rămas bun de la viaţă. Avea o sută douăzeci de ani, notează relatarea, "dar vederea nu-i slăbise" (Dt 34,7). Acea capacitate de a vedea, a vedea realmente, precum şi a vedea simbolic, aşa cum au bătrânii, care ştiu să vadă lucrurile, semnificaţia mai înrădăcinată a lucrurilor. Vitalitatea privirii sale este un dar preţios: îi permite să transmită moştenirea lungii sale experienţe de viaţă şi de credinţă, cu luciditatea necesară. Moise vede istoria şi transmite istoria; bătrânii văd istoria şi transmit istoria.

O bătrâneţe căreia îi este acordată această luciditate este un dar preţios pentru generaţia care trebuie să urmeze. Ascultarea personală şi directă a relatării istoriei de credinţă trăită, cu toate suişurile şi coborâşurile sale, este de neînlocuit. A o citi în cărţi, a o privi în filme, a o consulta pe internet, oricât ar fi de util, nu va fi niciodată acelaşi lucru. Această transmitere - care este adevărata tradiţie, transmiterea concretă de la bătrân la tânăr! - această transmitere lipseşte mult astăzi, şi tot mai mult, noilor generaţii. De ce? Pentru că această nouă civilizaţie are ideea că bătrânii sunt material de rebutat, bătrânii trebuie rebutaţi. Aceasta este o brutalitate! Nu, nu merge aşa. Relatarea directă, de la persoană la persoană, are tonuri şi moduri de comunicare pe care niciun alt mijloc nu le poate înlocui. Un bătrân care a trăit îndelung şi obţine darul unei mărturii lucide şi pasionate a istoriei sale, este o binecuvântare de neînlocuit. Suntem capabili să recunoaştem şi să onorăm acest dar al bătrânilor? Eu pot să dau o mărturie personală. Ura şi furia faţă de război eu am învăţat-o de la bunicul meu care a luptat la Piave în 1914: el mi-a transmis această furie faţă de război. Pentru că mi-a povestit suferinţele unui război. Şi asta nu se învaţă nici în cărţi, nici în altă manieră, se învaţă astfel, transmiţând-o de la bunici la nepoţi. Şi acest lucru este de neînlocuit. Transmiterea experienţei de viaţă de la bunici la nepoţi. Astăzi, din păcate, acest lucru nu este aşa şi se crede că bunicii sunt material de rebutat: nu! Sunt amintirea vie a unui popor şi tinerii şi copiii trebuie să-i asculte pe bunici.

În cultura noastră, aşa de "corectă politic", acest drum apare împiedicat în multe moduri: în familie, în societate, în însăşi comunitatea creştină. Cineva propune chiar să se abolească predarea istoriei, ca o informaţie superfluă despre lumi care nu mai sunt actuale, care ia resurse cunoaşterii prezentului. Ca şi cum noi ne-am fi născut ieri!

Pe de altă parte, transmiterea credinţei este lipsită adesea de pasiunea proprie a unei "istorii trăite". A transmite credinţa nu înseamnă a spune lucrurile "bla-bla-bla". Înseamnă a spune experienţa de credinţă. Şi atunci cu greu poate atrage să se aleagă iubirea pentru totdeauna, fidelitatea faţă de cuvântul dat, perseverenţa în dăruire, compasiunea faţă de feţele rănite şi desfigurate? Desigur, istoriile vieţii trebuie transformate în mărturie, iar mărturia trebuie să fie leală. Desigur, nu este leală ideologia care forţează istoria după propriile scheme; nu este leală propaganda, care adaptează istoria la promovarea propriului grup; nu este leal a face din istorie un tribunal în care se condamnă tot trecutul şi se descurajează orice viitor. A fi leal înseamnă a relata istoria aşa cum este, şi o poate relata bine numai cel care a trăit-o. Pentru aceasta este foarte important a-i asculta pe bătrâni, a-i asculta pe bunici, este important ca tinerii şi copiii să discute cu ei.

Înseşi Evangheliile relatează cu onestitate istoria binecuvântată a lui Isus fără a ascunde erorile, neînţelegerile şi chiar trădările discipolilor. Aceasta este istoria, este adevărul, aceasta este mărturie. Acesta este darul amintirii pe care "bătrânii" Bisericii îl transmit, încă de la început, trecându-l "din mână în mână" la generaţia care urmează. Ne va face bine să ne întrebăm: cât de mult valorizăm acest mod de a transmite credinţa, în trecerea ştafetei între bătrânii comunităţii şi tinerii care se deschid la viitor? Şi aici îmi vine în minte un lucru pe care l-am spus de atâtea ori, dar aş vrea să-l repet. Cum se transmite credinţa? "Ah, este aici o carte, studiaz-o": nu. Aşa nu se poate transmite credinţa. Credinţa se transmite în dialect, adică în vorbirea familială, între bunici şi nepoţi, între părinţi şi nepoţi. Credinţa se transmite mereu în dialect, în acel dialect familial şi experimentat învăţat cu trecerea anilor. Pentru aceasta este atât de important dialogul într-o familie, dialogul copiilor cu bunicii care sunt cei care au înţelepciunea credinţei.

În anumite momente mi se întâmplă să reflectez asupra acestei anomalii stranii. Catehismul iniţierii creştine se inspiră astăzi cu generozitate din Cuvântul lui Dumnezeu şi transmite informaţii îngrijite despre dogme, despre morala credinţei şi despre sacramente. Însă lipseşte adesea o cunoaştere a Bisericii care să se nască din ascultarea şi din mărturia istoriei reale a credinţei şi a vieţii comunităţii ecleziale, încă de la începutul zilelor noastre. De către copii se învaţă Cuvântul lui Dumnezeu în aulele de catehism; dar Biserica se "învaţă", ca tineri, în aulele şcolare şi în media informaţiei globale.

Relatarea istoriei de credinţă ar trebuie să fie precum Cântarea lui Moise, precum mărturia Evangheliilor şi a Faptelor Apostolilor. Adică, o istorie capabilă să reevoce cu emoţie binecuvântările lui Dumnezeu şi cu lealitate lipsurile noastre. Ar fi frumos ca să fie, încă de la început, în itinerarele de cateheză, şi obişnuinţa de a asculta, din experienţa trăită a bătrânilor, mărturisirea lucidă a binecuvântărilor primite de la Dumnezeu, pe care trebuie să le păstrăm, şi mărturia reală a lipsurilor noastre de fidelitate, pe care trebuie să reparăm şi să le corectăm. Bătrânii intră în ţara promisă, pe care Dumnezeu o doreşte pentru fiecare generaţie, când oferă tinerilor iniţierea frumoasă a mărturiei lor şi transmit istoria credinţei, credinţa în dialect, acel dialect familial, acel dialect care trece de la bătrâni la tineri. Atunci, conduşi de Domnul Isus, bătrâni şi tineri intră împreună în Împărăţia sa de viaţă şi de iubire. Dar toţi împreună. Toţi în familie, cu această mare comoară care este credinţa transmisă în dialect.

_________________

Aş vrea să iau un minut pentru a aminti victimele războiului. Ştirile despre persoanele evacuate, despre persoanele care fug, despre persoanele decedate, despre persoanele rănite, despre atâţia soldaţi căzuţi dintr-o parte şi din cealaltă, sunt ştiri de moarte. Să-i cerem Stăpânului vieţii ca să ne elibereze de această moarte a războiului. Cu războiul totul se pierde, totul. Nu există victorie într-un război: totul este înfrânt. Fie ca Domnul să-l trimită pe Duhul său pentru ca să ne facă să înţelegem că războiul este o înfrângere a umanităţii, să ne facă să înţelegem că în schimb trebuie înfrânt războiul. Duhul Domnului să ne elibereze pe toţi de această nevoie de autodistrugere, care se manifestă făcând războiul. Să ne rugăm şi pentru ca guvernanţii să înţeleagă că a cumpăra arme şi a face arme nu este soluţia problemei. Soluţia este de a lucra împreună pentru pace şi, aşa cum spune Biblia, să facem din arme instrumente pentru pace. S-o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria: Bucură-te, Marie...

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 419.