Lectio magistralis a cardinalului Piacenza la al XXXII-lea Curs despre forul intern

Bucuria certitudinii de a fi iertaţi

Sacramentul Reconcilierii este prin excelenţă sacramentul bucuriei: naturale şi supranaturale, umane şi creştine. A subliniat aceasta cardinalul penitenţiar major Mauro Piacenza în timpul Lectio magistralis cu care a deschis luni după-amiază, 21 martie 2022, al XXXII-lea Curs despre forul intern. Organizată de Penitenţiaria Apostolică, întâlnirea se desfăşoară în palatul roman al Cancelariei până pe 25 martie.

Oricât de dureroasă şi laborioasă poate să fie opera de discernământ cu privire la propria viaţă, a adăugat cardinalul, "examinarea obiectivă şi realistă a propriei conştiinţe, cu căinţa şi durerea care urmează, anunţarea, declaraţia şi experienţa faptului de a fi iertaţi, reconciliaţi total şi real, aşadar eliberaţi de propriul păcat nu poate să fie decât o experienţă de bucurie, de bucurie autentică, de bucurie deplină, de bucurie fără comparaţie".

Desigur, a explicat el, se vorbeşte de o bucurie supranaturală, pe care "n-o putem confunda în niciun caz cu încetarea sau eliminarea simţului psihologic de vină". Certitudinea de "a fi iertaţi realmente şi bucuria care izvorăşte din asta se nasc integral şi aş spune exclusiv din credinţă". Nu trebuie să se pretindă niciodată, a afirmat cardinalul, că "dezlegarea sacramentală produce dispariţia simţului psihologic de vină, care poate să existe, dar care nu este nici consecinţă directă nici înnăscută în celebrarea sacramentului".

Rezultă, aşa cum este uşor de dedus, că "experienţa bucuriei care izvorăşte din dezlegarea păcatelor va fi cu atât mai intensă cu cât va fi mai profundă şi autentică credinţa şi, paralel, cu cât va fi mai realistă şi autentică durerea pentru păcatele comise şi dezlipirea necesară, interioară de ele, căinţa".

Sacramentul reconcilierii, a spus penitenţiarul major, "străluceşte în toată frumuseţea sa ca sacrament al bucuriei, dacă este înţeles în întregime şi trăit în interior în acel orizont necesar de credinţă autentică, ce permite acţiunii sacramentale mântuitoare să fie primită personal în toată eficacitatea sa obiectivă şi supranaturală".

De fapt, sacramentele nu sunt numai "manifestarea credinţei celui care le primeşte". Ele sunt "acţiune a lui Dumnezeu în viaţa creştinului; prin cele şapte semne sfinte, Dumnezeu alege, iarăşi şi întotdeauna, să atingă sufletul credinciosului, transformându-l şi performându-l". Bucuria reconcilierii, tocmai pentru că este supranaturală, "cere să fie păzită, apărată, primită şi alimentată încontinuu". Este o bucurie profundă, "autentică, o bucurie pe care nimeni nu ne-o va putea lua vreodată".

Căile tradiţionale ale pocăinţei, pe care şi în acest timp al Postului Mare "suntem chemaţi să le reînnoim, sunt, după părerea mea, potrivite şi pentru a păzi bucuria intimă a reconcilierii: rugăciunea, postum şi pomana, înţeleasă ca expropriere totală înainte de toate de noi înşine, sunt condiţiile nu ale unei pocăinţe triste şi rău suportate, ci ale păstrării bucuriei creştine autentice".

Rugăciunea menţine "inima deschisă larg în mod constant spre Dumnezeu şi, acolo unde este rugăciune liturgică, deschide lumea la Dumnezeu, aşadar păstrează bucuria privirii asupra scopului ultim, asupra împlinirii definitive şi dăruieşte sens existenţei". Postul afirmă "foamea autentică de semnificaţie şi de mântuire prezentă în inima omului, deschizând la acea împărtăşire indispensabilă care este, şi ea, izvor de bucurie". În sfârşit, pomana, înţeleasă ca "expropriere de sine, permite depăşirea acelor atitudini egocentrice tipice ale păcatului şi induse aşa de violent de cultura dominantă".

Dacă reconcilierea este sacramentul bucuriei în care penitentul "învie şi duhovnicul tresaltă de bucurie, pentru lucrarea minunată săvârşită de Dumnezeu; dacă el înfloreşte în direcţia spirituală, capabil să edifice sufletele, Biserica şi lumea", atunci rezultă că realmente "putem afirma că noua evanghelizare, o nouă evanghelizare autentică de care simţim tot mai mult că avem nevoie, începe de la confesional!". De la el, a remarcat cardinalul, şi nu de la întâlniri, "nu de la operaţii cerebrale sau iniţiative analoge". Adică începe de la redescoperirea "simţului păcatului, de la recunoaşterea umilă şi realistă a propriei limite şi de la dispoziţia corespunzătoare de a cere cu umilinţă iertare, pentru a fi reedificaţi în Cristos".

Un botezat care "ar trăi experienţa reală a milostivirii divine, ar fi la fel de realmente evanghelizat". Milostivirea divină, "oferită şi primită, este sinteză luminoasă a operei mântuitoare realizate de Cristos Domnul: în ea, Dumnezeu se apleacă asupra creaturii corupte, rănite de păcat".

(După L'Osservatore Romano, 22 martie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 265.