Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 2 martie 2022

Cateheze despre bătrâneţe: 2. Longevitatea: simbol şi oportunitate

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În relatarea biblică a genealogiilor primilor părinţi uimeşte imediat longevitatea lor enormă: se vorbeşte despre secole! Când începe, aici, bătrâneţea? Se pune întrebarea. Şi ce anume înseamnă că aceşti părinţi antici trăiesc aşa de mult după ce au dat naştere la copii? Părinţi şi copii trăiesc împreună, timp de secole! Această cadenţă seculară a timpurilor, relatată cu stil ritual, conferă raportului dintre longevitate şi genealogie o semnificaţie simbolică puternică, foarte puternică.

Este ca şi cum transmiterea vieţii umane, aşa de nouă în universul creat, cerea o iniţiere lentă şi prelungită. Totul este nou, la începuturile istoriei unei creaturi care este duh şi viaţă, conştiinţă şi libertate, sensibilitate şi responsabilitate. Noua viaţă - viaţa umană -, cufundată în tensiunea dintre originea sa "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu şi fragilitatea condiţiei sale muritoare, reprezintă o noutate de descoperit în întregime. Şi cere un timp lung de iniţiere, în care este indispensabil sprijinul reciproc între generaţii, pentru a descifra experienţele şi a se confrunta cu enigmele vieţii. În acest timp lung, lent, este cultivată şi calitatea spirituală a omului.

Într-un anumit sens, fiecare trecere de epocă, în istoria umană, ne repropune această senzaţie: este ca şi cum ar trebui să luăm de la capăt şi cu calm întrebările noastre despre sensul vieţii, când scenariul condiţiei umane apare aglomerat cu experienţe noi şi cu întrebări inedite. Desigur, acumularea memoriei culturale măreşte obişnuinţa necesară pentru a înfrunta trecerile inedite. Timpurile de transmitere se reduc; dar timpurile de asimilare cer mereu răbdare. Excesul de viteză, care obsedează de acum toate trecerile din viaţa noastră, face fiecare experienţă mai superficială şi mai puţin "hrănitoare". Tinerii sunt victime inconştiente ale acestei sciziuni între timpul de pe ceas, care vrea să fie ars, şi timpurile vieţii, care cer o "dospire" justă. O viaţă lungă permite să se experimenteze aceste timpuri lungi şi daunele grabei.

Desigur, bătrâneţea impune ritmuri mai lente: dar nu sunt numai timpuri de inerţie. De fapt, măsura acestor ritmuri deschide, pentru toţi, spaţii de sens al vieţii necunoscute de obsesia vitezei. A pierde contactul cu ritmurile lente ale bătrâneţii închide aceste spaţii pentru toţi. În acest orizont am voit să institui sărbătoarea bunicilor, în ultima duminică din iulie. Alianţa între cele două generaţii extreme ale vieţii - copiii şi bătrânii - ajută şi celelalte două - tinerii şi adulţii - să se lege reciproc pentru a face existenţa tuturor mai bogată în umanitate. Este nevoie de dialog între generaţii: dacă nu există dialog între tineri şi bătrâni, între adulţi, dacă nu există dialog, fiecare generaţie rămâne izolată şi nu poate transmite mesajul. Un tânăr care nu este legat de rădăcinile sale, care sunt bunicii, nu primeşte forţa - aşa cum copacul are forţa de la rădăcini - şi creşte rău, creşte bolnav, creşte fără referinţe. Pentru aceasta trebuie căutat, ca o exigenţă umană, dialogul între generaţii. Şi acest dialog este important tocmai între bunici şi nepoţi, care sunt cele două extreme.

Să ne imaginăm un oraş în care convieţuirea diferitelor vârste face parte integrantă din proiectul global al habitatului său. Să ne gândim la formarea de raporturi afectuoase între bătrâneţe şi tinereţe care se iradiază asupra stilului general al relaţiilor. Suprapunerea generaţiilor ar deveni izvor de energie pentru un umanism realmente vizibil şi trăibil. Oraşul modern este în mod tendenţial ostil faţă de bătrâni (şi nu întâmplător este aşa şi pentru copii). Această societate care are acest spirit al rebutării şi rebutează atâţia copii nevoiţi, rebutează bătrânii: îi rebutează, nu sunt de folos şi îi pune la casa pentru bătrâni, la azil... Excesul de viteză ne pune într-o centrifugă care ne suflă ca pe confeti. Se pierde complet privirea de ansamblu. Fiecare se agaţă de propria bucăţică, ce pluteşte pe fluxurile oraşului-piaţă, pentru care ritmurile lente sunt pierderi şi viteza înseamnă bani. Excesul de viteză pulverizează viaţa, nu o face mai intensă. Şi înţelepciunea cere să se "piardă timp". Când tu te întorci acasă şi îl vezi pe fiul tău, pe fiica ta şi "pierzi timp", dar acest colocviu este fundamental pentru societate. Şi când tu te întorci acasă şi este bunicul sau bunica, poate nu raţionează bine sau, nu ştiu, a pierdut un pic capacitatea de a vorbi, şi tu stai cu el sau cu ea, tu "pierzi timp", dar acest "a pierde timp" fortifică familia umană. Este necesar să petrecem timp - un timp care nu este plătit - cu copiii şi cu bătrânii, pentru că ei ne dau o altă capacitate de a vedea viaţa.

Pandemia, în care încă suntem constrânşi să locuim, a impus - foarte dureros, din păcate - o capitulare în faţa cultului obtuz al vitezei. Şi în această perioadă bunicii au fost un dig în calea "deshidratării" afective a celor mai mici. Alianţa vizibilă a generaţiilor, care armonizează timpurile şi ritmurile lor, ne restituie speranţa de a nu locui viaţa în zadar. Şi restituie fiecăruia iubirea faţă de viaţa noastră vulnerabilă, blocând strada spre obsesia vitezei, care pur şi simplu o consumă. Fraza cheie aici este "a pierde timp". Şi vă întreb pe fiecare dintre voi: tu ştii să pierzi timpul, sau tu eşti mereu grăbit de viteză? "Nu, mă grăbesc, nu pot..."? Ştii să pierzi timpul cu bunicii, cu bătrânii? Ştii să pierzi timpul jucându-te cu fiii tăi, cu copiii? Aceasta este piatra de comparaţie. Gândiţi-vă un pic. Şi asta restituie fiecăruia iubirea faţă de viaţa noastră vulnerabilă, blocând - aşa cum am spus - strada spre obsesia vitezei, care pur şi simplu o consumă. Ritmurile bătrâneţii sunt o resursă indispensabilă pentru a percepe sensul vieţii marcate de timp. Bătrânii au ritmurile lor, dar sunt ritmuri care ne ajută. Graţie acestei medieri, devine mai credibilă destinaţia vieţii spre întâlnirea cu Dumnezeu: un plan care este ascuns în crearea fiinţei umane "după chipul şi asemănarea sa" şi este sigilat în întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Astăzi există o longevitate mai mare a vieţii umane. Asta ne oferă oportunitatea de a mări alianţa între toate timpurile vieţii. Atâta longevitate, dar trebuie să facem mai multă alianţă. Şi ne ajută şi să mărim alianţa cu sensul vieţii în întregimea sa. Sensul vieţii nu este numai la vârsta adultă, de la 25 la 60 de ani. Sensul vieţii este totul, de la naştere la moarte şi tu ar trebui să fii capabil să vorbeşti cu toţi, să ai şi raporturi afective cu toţi, astfel maturitatea ta va fi mai bogată, mai puternică. Şi ne oferă şi această semnificaţie a vieţii, care este întreagă. Duhul să ne dea inteligenţa şi forţa pentru această reformă: este nevoie de o reformă. Prepotenţa timpului de pe ceas trebuie să fie convertită la frumuseţea ritmurilor vieţii. Aceasta este reforma pe care trebuie s-o facem în inimile noastre, în familie şi în societate. Repet: a reforma, ce anume? Ca prepotenţa timpului de pe ceas să devină convertită la frumuseţea ritmurilor vieţii. Alianţa generaţiilor este indispensabilă. Într-o societate în care bătrânii nu vorbesc cu tinerii, tinerii nu vorbesc cu bătrânii, adulţii nu vorbesc cu bătrânii nici cu tinerii, este o societate sterilă, fără viitor, o societate care nu priveşte la orizont ci se priveşte pe ea însăşi. Şi devine singură. Dumnezeu să ne ajute să găsim muzica potrivită pentru această armonizare a diferitelor vârste: cei mici, cei bătrâni, cei adulţi, toţi împreună: o frumoasă simfonie de dialog.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 278.