Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 9 februarie 2022

Cateheze despre Sfântul Iosif: 11. Sfântul Iosif, patron al morţii bune

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În cateheza trecută, stimulaţi încă o dată de figura Sfântului Iosif, am reflectat asupra semnificaţiei comuniunii sfinţilor. Şi tocmai pornind de la aceasta, astăzi aş vrea să aprofundez devoţiunea specială pe care poporul creştin a avut-o mereu faţă de Sfântul Iosif ca patron al morţii bune. O devoţiune născută din gândul că Iosif a murit cu asistenţa Fecioarei Maria şi a lui Isus, înainte ca acesta să lase casa din Nazaret. Nu există date istorice, dar de vreme ce nu se mai vede Iosif în viaţa publică, se crede că a murit acolo la Nazaret, cu familia. Şi la moarte a fost însoţit de Isus şi Maria.

Papa Benedict al XV-lea, în urmă cu un secol, scria că "prin Iosif noi mergem direct la Maria şi, prin Maria, la originea oricărei sfinţenii, care este Isus". Atât Iosif, cât şi Maria ne ajută să mergem la Isus. Şi, încurajând practicile pioase în cinstea Sfântului Iosif, recomanda în mod deosebit una şi spunea aşa: "Pentru că el este considerat pe merit ca ocrotitorul cel mai eficace al muribunzilor, dându-şi sufletul cu asistenţa lui Isus şi a Mariei, va fi în grija păstorilor sacri să insufle şi să favorizeze [...] acele grupuri pioase care au fost instituite pentru a-l implora pe Iosif în favoarea muribunzilor, ca acelea «al Morţii Bune», al «Morţii Sfântului Iosif» şi «pentru cei în agonie»" (Motu proprio Bonum sane, 25 iulie 1920): erau asociaţiile din acel timp.

Iubiţi fraţi şi surori, probabil cineva crede că acest limbaj şi această temă sunt numai un rest din trecut, dar în realitate raportul nostru cu moartea nu se referă niciodată la trecut, este mereu prezent. Papa Benedict spunea, în urmă cu câteva zile, vorbind despre el însuşi că "este în faţa porţii întunecate a morţii". Este frumos să-i mulţumim Papei Benedict care la 95 de ani are luciditatea să ne spună asta: "Eu sunt în faţa întunericului morţii, a porţii întunecate a morţii". Un sfat frumos pe care ni l-a dat! Aşa-numita cultură a "bunăstării" încearcă să înlăture realitatea morţii, dar în manieră dramatică pandemia de coronavirus a scos-o în evidenţă din nou. A fost teribil: moartea era peste tot, şi atâţia fraţi şi surori au pierdut persoane dragi fără a putea fi aproape de ei, şi asta a făcut moartea şi mai dur de acceptat şi de elaborat. Îmi spunea o asistentă că o bunică bolnavă de covid murea şi i-a spus: "Eu aş vrea să-i salut pe ai mei, înainte de a pleca". Şi asistenta, curajoasă, a luat telefonul şi a pus-o în legătură. Duioşia acelui rămas-bun...

Cu toate acestea, se încearcă în toate modurile să se îndepărteze gândul finitudinii noastre, înşelându-ne astfel că-i luăm morţii puterea sa şi că alungăm teama. Dar credinţa creştină nu este un mod pentru a exorciza frica de moarte, mai degrabă ne ajută s-o înfruntăm. Mai devreme sau mai târziu, noi toţi vom merge prin acea poartă.

Adevărata lumină care luminează misterul morţii vine din învierea lui Cristos. iată lumina. Şi scrie Sfântul Paul: "Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat. Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră" (1Cor 15,12-14). Există o certitudine: Cristos a înviat, Cristos este înviat, Cristos este viu între noi. Şi aceasta este lumina care ne aşteaptă în spatele acelei porţi întunecate a morţii.

Iubiţi fraţi şi surori, numai din credinţa în înviere noi putem să ne arătăm asupra abisului morţii fără să fim înfrânţi de frică. Nu numai atât: putem să-i dăm morţii un rol pozitiv. De fapt, gândul la moarte, luminată de misterul lui Cristos, ne ajută să privim cu ochi noi toată viaţa. Nu am văzut niciodată, în spatele unui dric, un camion de mutări! În spatele unui dric: nu l-am văzut niciodată. Vom merge singuri, fără nimic în buzunarele ştergarului: nimic. Pentru că ştergarul nu are buzunare. Această singurătate a morţii: este adevărat, nu am văzut niciodată în spatele unui dric un camion de mutări. Nu are sens să acumulăm dacă într-o zi vom muri. Ceea ce trebuie să acumulăm este caritatea, este capacitatea de a împărtăşi, capacitatea de a nu rămâne indiferenţi în faţa nevoilor celorlalţi. Sau, ce sens are să ne certăm cu un frate sau cu o soră, cu un prieten, cu unul din familie, sau cu un frate sau o soră în credinţă dacă după aceea într-o zi vom muri? La ce foloseşte să ne înfuriem, să ne înfuriem pe alţii? În faţa morţii atâtea treburi se redimensionează. Este bine a muri reconciliaţi, fără a lăsa supărări şi fără regrete! Eu aş vrea să spun un adevăr: noi toţi suntem pe cale spre acea poartă, toţi.

Evanghelia ne spune că moartea vine ca un hoţ, aşa spune Isus: vine ca un hoţ, şi oricât mai încerca noi să vrem să ţinem sub control venirea ei, eventual programând însăşi moartea noastră, ea rămâne un eveniment cu care trebuie să ne confruntăm şi în faţa căruia să facem şi alegeri.

Două consideraţii pentru noi, creştinii, rămân în picioare. Prima: nu putem evita moartea, şi tocmai pentru asta, după ce am făcut tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a îngriji persoana bolnavă, este imorală îndârjirea terapeutică (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2278). Acea frază a poporului credincios al lui Dumnezeu, al oamenilor simpli: "Lasă-l să moară în pace", "ajută-l să moară în pace": câtă înţelepciune! A doua consideraţie se referă în schimb la calitatea morţii însăşi, calitatea durerii, a suferinţei. De fapt, trebuie să fim recunoscători pentru tot ajutorul pe care medicina se străduieşte să-l dea, pentru ca prin aşa-numitele "îngrijiri paliative", fiecare persoană care se pregăteşte să trăiască ultima porţiune de drum a propriei vieţi, să poată face asta în maniera cea mai umană posibilă. Însă trebuie să fim atenţi să nu confundăm acest ajutor cu derive şi ele inacceptabile care duc la ucidere. Trebuie să însoţim la moarte, dar să nu provocăm moartea sau să ajutăm orice formă de sinucidere. Amintesc că trebuie privilegiat întotdeauna dreptul la îngrijire şi la îngrijire pentru toţi, aşa încât cei mai slabi, îndeosebi bătrânii şi bolnavii, să nu fie rebutaţi niciodată. Viaţa este un drept, nu moartea, care trebuie primită, nu administrată. Şi acest principiu etic îi priveşte pe toţi, nu numai pe creştini sau pe credincioşi. Dar eu aş vrea să subliniez aici o problemă socială, dar reală. Acea "planificare" - nu ştiu dacă este cuvântul corect - dar accelerare a morţii bătrânilor. De atâtea ori se vede într-un anumit grup social că bătrânilor, pentru că nu au mijloacele, li se dau mai puţine medicamente faţă de cele de care ar avea nevoie, şi acest lucru este inuman: asta nu înseamnă a-i ajuta, asta înseamnă a-i împinge mai repede spre moarte. Şi acest lucru nu este uman, nici creştin. Bătrânii trebuie îngrijiţi ca o comoară a umanităţii: sunt înţelepciunea noastră. Deşi nu vorbesc, chiar şi dacă sunt fără sens, totuşi sunt simbolul înţelepciunii umane. Sunt cei care au parcurs drumul înaintea noastră şi ne-au lăsat atâtea lucruri frumoase, atâtea amintiri, atâta înţelepciune. Vă rog, să nu-i izolăm pe bătrâni, să nu accelerăm moartea bătrânilor. A mângâia un bătrân are aceeaşi speranţă ca a mângâia un copil, pentru că începutul vieţii şi sfârşitul este mereu un mister, un mister care trebuie respectat, însoţit, îngrijit, iubit.

Fie ca Sfântul Iosif să ne ajute să trăim misterul morţii în cel mai bun mod posibil. Pentru un creştin, moartea bună este o experienţă a milostivirii lui Dumnezeu, care se apropie de noi şi în acel ultim moment al vieţii noastre. Şi în rugăciunea Bucură-te, Marie, noi ne rugăm cerând Sfintei Fecioare să fie aproape de noi "în ceasul morţii noastre". Tocmai pentru aceasta aş vrea să închei această cateheză rugând-o toţi împreună pe Sfânta Fecioară pentru cei aflaţi în agonie, pentru cei care trăiesc acest moment de trecere prin această poartă întunecată şi pentru cei din familie care trăiesc doliul. Să ne rugăm împreună:

Bucură-te, Marie...

____________________

APELURI

Doresc să mulţumesc tuturor persoanelor şi comunităţilor care la 26 ianuarie s-au unit în rugăciune pentru pacea în Ucraina. Să continuăm să-l implorăm pe Dumnezeul păcii, pentru ca tensiunile şi ameninţările de război să fie depăşite printr-un dialog serios şi pentru ca în acest scop să poată contribui şi colocviile în "Format Normandia". Să nu uităm: războiul este o nebunie!

* * *

Poimâine, 11 februarie, se celebrează Ziua Mondială a Bolnavului. Doresc să-i amintesc pe dragii noştri bolnavi pentru ca tuturor să le fie asigurate îngrijirile sanitare şi însoţirea spirituală. Să ne rugăm pentru aceşti fraţi şi surori ai noştri, pentru cei din familiile lor, pentru lucrătorii sanitari şi pastorali şi pentru toţi cei care se îngrijesc de ei.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 505.