Cuvântul îl interoghează pe om şi îl invită la obţinerea libertăţii autentice

Caritatea dă sens istoriei

de cardinal Michael Czerny
prefect ad interim al Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale

Cu scrisoarea apostolică Aperuit illis, publicată la 30 septembrie 2019, în comemorarea liturgică a Sfântului Ieronim, Papa Francisc dedica a treia duminică din timpul de peste an celebrării Cuvântului lui Dumnezeu. Indica finalitatea acestei celebrări anuale în oportunitatea de a redescoperi valoarea fundamentală şi normativă a Cuvântului lui Dumnezeu pentru viaţa de credinţă a fiecărui botezat şi a întregii Biserici. Această alegere a Papei Francisc a arătat imediat o dublă semnificaţie: înainte de toate pentru că a fost făcută la sfârşitul Jubileului extraordinar al Milostivirii, ca şi cum a voit să sublinieze relaţia strânsă care există între experienţa iertării duioase a lui Dumnezeu şi ascultarea încrezătoare a Cuvântului său; dar şi pentru valenţa ecumenică şi interreligioasă pe care o asumă în întărirea legăturilor cu evreii şi între toţi creştinii, amintindu-ne că Cuvântul lui Dumnezeu este moştenire comună, pentru că este dar generos care provine din iniţiativa cu care Dumnezeu cheamă la adunare şi adună în unitate poporul său.

Deja apostolul Paul sublinia cum Cuvântul lui Dumnezeu este central pentru viaţa şi pentru experienţa credincioşilor, declarând că credinţa provine din ascultare (Rom 10,17). Cuvântul lui Dumnezeu este vital pentru că este generativ, şi este generativ pentru că performează: este putere care acţionează şi lumină care revelează.

Cu "cuvintele lui Dumnezeu" (In 3,34) Isus face minunile, semnele apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu, şi revelează misterul Tatălui care l-a trimis (In 12,50), pentru că el însuşi ca Fiu este cuvântul subzistent, Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvânt creator prin care totul a fost creat şi Cuvânt luminător care luminează întunericul păcatului, Isus inaugurează timpul definitiv şi dramatic al răspunsului omului: în faţa persoanei sale fiecare este interpelat să ia poziţie faţă de Dumnezeu. Cel care crede în el este introdus în viaţa teologală a fiilor lui Dumnezeu, în timp ce acela care-l refuză rămâne în întunericul lumii (In 3,17).

Cuvântul lui Dumnezeu îl interoghează pe om şi îl invită la obţinerea libertăţii autentice, pentru că realizând în el ceea ce spune, demarează procese de transformare care îi deschid adevărul despre el însuşi. Acest Cuvânt ne atrage la sine, vorbeşte inimii noastre, zdruncină conştiinţa şi mişcă spre bine, descoperă slăbiciunile noastre mai umane, limitele mai mârşave, fricile mai mari, dar şi dorinţele mai demne, nevoia de mântuire şi dorinţa de plinătate. În mijlocul atâtor voci confuze şi al dezordinilor la care ne împinge societatea consumurilor şi a rebutului, Cuvântul lui Dumnezeu "îl dezvăluie pe deplin pe om lui însuşi" (Gaudium et spes, 22), arătându-i demnitatea sa de creatură iubită şi răscumpărată, înălţată în Cristos la asemănarea cu Dumnezeu.

Conciliul al II-lea din Vatican i-a îndemnat pe toţi botezaţii să citească Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât să ştie să se roage pornind de la Sfânta Scriptură. A relansat practica lui Lectio divina care constă în interogarea textului sacru pentru a ajunge la contemplarea chipului adevărat al Tatălui şi, vorbind familiar cu Isus, pentru a interioriza esenţa mesajului evanghelic: Dumnezeu este iubire (1In 4,8.16). Înflăcărată de Duhul Sfânt, pagina biblică revelează prezenţa vie a Domnului Înviat şi conferă sens enigmelor existenţei umane: durerea, moartea, păcatul, boala, marele mister al fărădelegii care chinuieşte popoarele pământului şi face creaţie să geamă ca o femeie care trebuie să nască şi ameninţă să distrugă casa comună. În afara Evangheliei, departe de lumina sa, fiecare din aceste întrebări ar ajunge să-l oprime şi să-l anihileze pe om, prăbuşindu-l în disperare şi în golul de sine. În schimb, ascultarea în rugăciune a Cuvântului ne permite să mergem în istorie fără a renunţa la speranţa că Domnul acţionează în mijlocul nostru, ne susţine şi ne hrăneşte, ni se alătură, devine coleg de drum. Ne încurajează să devenim instrumente ale dreptăţii sale, ale carităţii sale, ale păcii sale, nerenunţând să dăm aportul nostru în edificarea unei lumi mai fraterne şi drepte.

În acelaşi timp, ne ajută să recuperăm câteva atitudini fundamentale pentru viaţa de discipol, cum sunt ascultarea, vigilenţa, clarviziunea, adeziunea atentă la realitate.

A fi treji şi prompţi la primirea Cuvântului ne dispune la observarea realistă a cotidianităţii şi deschide ochii noştri asupra formelor de excludere şi sărăcie care constrâng creşterea integrală a oamenilor din timpul nostru, a acelor anawim ai Domnului. Educă privirea noastră să meargă dincolo de concentrarea asupra nevoilor domnitoare ale eu-lui şi ne învaţă la acel exerciţiu sănătos şi necesar de realitate care ne permite să interceptăm necesităţile celorlalţi. Scoţându-ne din asfixia individualismului, ajutându-ne să percepem ceea ce altminteri ar rămâne invizibil egoismul nostru orb, ne deschide larg potenţialitatea de bine care derivă pentru noi şi pentru ceilalţi de la parcurgerea căii împărtăşirii şi solidarităţii.

Aşadar, dedicarea pentru Cuvânt este vitală, pentru că greu vom fi în stare să-l primim şi să-l protejăm pe aproapele dacă n-am fi capabili să devenim sân primitor în care Cuvântul lui Dumnezeu vine să-şi stabilească locuinţa. Hans Urs von Balthasar a reluat paralelismul, îndrăgit de unii Părinţi ai Bisericii, între Cuvântul care se face trup şi Cuvântul care se face Carte, cu scopul de a arăta cum Dumnezeu a venit în întâmpinarea modului uman de a percepe lucrurile, s-a apropiat în mod sensibil de om, a devenit pentru ei obiect de experienţă. "Litera" Bibliei este trup al Cuvântului, adică mediere coextensivă a realităţii sale de Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Această dublă încorporare a Logosului se extinde la o a treia dimensiune: caritatea concretă. Ori de câte ori ne îngrijim de aproapele, luăm asupra noastră povara de uman a celuilalt, noi permitem iubirii să se facă trup, realizând profeţia cuvântului lui Cristos: "Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

Există o circularitate între Întruparea Cuvântului, ascultarea Cuvântului, caritatea care devine gest concret, care se petrece şi se arată ca recunoaştere reciprocă:

1. în Sfânta Scriptură recunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu;

2. asta ne face să-l recunoaştem în aproapele nostru pe Cristos, Cuvânt făcut trup;

3. iubirea care s-a făcut trup, gest, privire, cuvânt, mână întinsă, îl face pe aproapele nostru să-l recunoască în noi pe Cristos care ne-a trimis.

Sfântul Ambroziu, definindu-l pe Cristos ca iubirea întrupată a lui Dumnezeu, scria: "Caritas Dei Verbum est". Fiecare faptă de caritate este o teofanie istorică a iubirii transcendente, este o cristofanie a iubirii mântuitoare. În acelaşi timp, iubirea lui Dumnezeu este epifanie a omului pentru că, aşa cum declară Paul, fără agápe omul nu este nimic (1Cor 13,2). Creştinul este "cel care locuieşte în iubire" (1In 4,16) pentru că fără iubire credinţa sa se reduce la gnoză, este abstracţie care alungă angajarea de a fi drojdie şi ferment al pământului, în faptul de a fi "pământ bun" (Mt 13,8 şi 23).

Iubirea lui Cristos continuă să se exprime prin caritatea pe care discipolii şi-o manifestă între ei şi faţă de toţi, re-cunoscându-i ca fraţi. Viceversa, porunca iubirii pe care Isus a lăsat discipolilor săi (In 13,34), dacă este întrupată în fraternitate şi trăită ca iubire fraternă, este mărturia prin care lumea poate să-l recunoască pe Cristos ca trimis al Tatălui (In 17,21).

Iubirea faţă de aproapele este lucrarea lui Dumnezeu în noi, este ceea ce mărturiseşte eficacitatea Cuvântului asimilat ca hrană şi băutură la masa Euharistiei.

(După L'Osservatore Romano, 22 ianuarie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 222.