Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 19 ianuarie 2022

Cateheze despre Sfântul Iosif: 8. Sfântul Iosif, tată în duioşie

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să aprofundez figura Sfântului Iosif ca tată în duioşie.

În scrisoarea apostolică Patris corde (8 decembrie 2020) am avut ocazia să reflectez asupra acestui aspect al duioşiei, un aspect al personalităţii Sfântului Iosif. De fapt, chiar dacă Evangheliile nu ne dau amănunte despre modul în care el a exercitat paternitatea sa, putem însă fi siguri că faptul de a fi un om "drept" s-a tradus şi în educaţia dată lui Isus. "Iosif l-a văzut pe Isus crescând zi după zi «în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor» (Lc 2,52). Aşa cum a făcut Domnul cu Israel, tot aşa el «l-a învăţat să meargă, ţinându-l de mână: era pentru el ca un tată care îl ridică pe copilul său la obraz, se apleca asupra lui pentru a-i da de mâncare» (cf. Os 11,3-4)" (Patris corde, 2). Este frumoasă această definiţie a Bibliei care ne arată raportul lui Dumnezeu cu poporul lui Israel. Şi acelaşi raport credem că a fost cel al Sfântului Iosif cu Isus.

Evangheliile atestă că Isus a folosit mereu cuvântul "tată" pentru a vorbi despre Dumnezeu şi despre iubirea sa. Multe parabole au ca protagonist figura unui tată (cf. Mt 15,13; 21,28-30; 22,2; Lc 15,11-32; In 5,19-23; 6,32-40; 14,2; 15,1.8). Printre cele mai vestite este cu siguranţă cea a Tatălui milostiv, relatată de evanghelistul Luca (cf. Lc 15,11-32). Tocmai în această parabilă se subliniază, în afară de experienţa păcatului şi a iertării, şi modul în care iertarea ajunge la persoana care a greşit. Textul spune aşa: "Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat" (v. 20). Fiul aştepta o pedeapsă, o dreptate care i-ar fi putut da maxim locul unuia dintre servitori, dar iată-l învăluit de îmbrăţişarea tatălui. Duioşia este ceva mai mare decât logica lumii. Este un mod neaşteptat de a face dreptate. Iată pentru ce nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu nu este înspăimântat de păcatele noastre: să ne intre bine în cap lucrul acesta. Dumnezeu nu se înspăimântă de păcatele noastre, este mai mare decât păcatele noastre: este tată, este iubire, este duios. Nu este înspăimântat de păcatele noastre, de greşelile noastre, de căderile noastre, ci este înspăimântat de închiderea inimii noastre - asta da, îl face să sufere - este înspăimântat de lipsa noastră de credinţă în iubirea sa. Există o mare duioşie în experienţa iubirii lui Dumnezeu. Şi este frumos să ne gândim că primul care îi transmite lui Isus această realitate a fost tocmai Iosif. De fapt, lucrurile lui Dumnezeu ajung la noi mereu prin medierea experienţelor umane. În urmă cu ceva timp - nu ştiu dacă am povestit deja - un grup de tineri care fac teatru, un grup de tineri pop, "înainte", au fost impresionaţi de această parabolă a tatălui milostiv şi au decis să facă o operă de teatru pop cu această temă, cu această istorie. Şi au făcut-o foarte bine. Şi toate tema este, la sfârşit, că un prieten îl ascultă pe fiul care s-a îndepărtat de tatăl, care voia să se întoarcă acasă, dar îi era frică de faptul că tatăl îl va alunga şi îl va pedepsi. Şi prietenul îi spune, în acea operă pop: "Trimite un mesager şi spune că tu vrei să te întorci acasă, şi dacă tatăl te va primi să pună o batistă la fereastră, aceea pe care tu o vei vedea imediat ce ajungi la capătul drumului". Aşa a fost făcut. Şi opera, cu cântece şi dansuri, continuă până în momentul în care fiul intră pe strada finală şi se vede casa. Şi când ridică ochii, vede casa plină de batiste albe: plină. Nu una, ci trei-patru pentru fiecare fereastră. Aşa este milostivirea lui Dumnezeu. Nu se înspăimântă de trecutul nostru, de lucrurile noastre urâte: se înspăimântă numai de închidere. Noi toţi avem treburi de rezolvat; dar a rezolva cu Dumnezeu este un lucru foarte frumos, pentru că noi începem să vorbim şi el ne îmbrăţişează. Duioşia!

Aşadar, putem să ne întrebăm dacă noi înşine am trăit experienţa acestei duioşii şi dacă la rândul nostru am devenit martori. De fapt, duioşia nu este înainte de toate o problemă emotivă sau sentimentală: este experienţa de a ne simţi iubiţi şi primiţi chiar în sărăcia noastră şi în mizeria noastră, aşadar transformaţi de iubirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu se încrede numai în talentele noastre, ci şi în slăbiciunea noastră răscumpărată. De exemplu, asta îl face pe Sfântul Paul să spună că există un proiect şi în fragilitatea sa. De fapt, aşa scrie comunităţii din Corint: "Şi, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza revelaţiilor neobişnuite, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască [...]. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: «Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune»" (2Cor 12,7-9). Domnul nu ne ia toate slăbiciunile, ci ne ajută să mergem cu slăbiciunile, luându-ne de mână. Ia de mână slăbiciunile noastre şi este aproape de noi. Şi aceasta este duioşie. Experienţa duioşiei constă în a vedea puterea lui Dumnezeu trecând tocmai prin ceea ce ne face mai fragili; însă cu condiţia de a ne converti de la privirea Celui Rău care "ne face să privim cu evaluare negativă fragilitatea noastră", în timp ce Duhul Sfânt "o aduce la lumină cu duioşie" (Patris corde, 2). "Duioşia este cea mai bună manieră pentru a atinge ceea ce este fragil în noi. [...] Priviţi cum asistentele medicale şi asistenţii medicali ating rănile bolnavilor, cu aceeaşi duioşie. Pentru aceasta este important să se întâlnească Milostivirea lui Dumnezeu, în special în sacramentul Reconcilierii, trăind o experienţă de adevăr şi duioşie. În mod paradoxal şi Cel Rău ne poate spune adevărul, însă, dacă face asta, este pentru a ne condamna. Însă noi ştim că adevărul care vine de la Dumnezeu nu ne condamnă, ci ne primeşte, ne îmbrăţişează, ne susţine, ne iartă" (Patris corde, 2). Dumnezeu iartă mereu: să vă intre în cap şi în inimă acest lucru. Dumnezeu iartă mereu. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare. Dar el iartă mereu, chiar şi cele mai urâte lucruri.

Aşadar, ne face bine să ne oglindim în paternitatea lui Iosif care este o oglindă a paternităţii lui Dumnezeu şi să ne întrebăm dacă îi permitem Domnului să ne iubească aşa cu duioşia sa, transformând pe fiecare dintre noi în bărbaţi şi femei capabili să iubim aşa. Fără această "revoluţie a duioşiei" - este nevoie, o revoluţie a duioşiei! - riscăm să rămânem închişi într-o dreptate care nu ne permite să ne ridicăm cu uşurinţă şi care confundă răscumpărarea cu pedepsirea. Pentru aceasta, astăzi vreau să-i amintesc în mod deosebit pe fraţii noştri şi surorile noastre care sunt în închisoare. Este corect ca acela care a greşit să plătească pentru propria greşeală, dar este la fel de corect ca acela care a greşit să se poată răscumpăra din propria greşeală. Nu pot exista condamnări fără ferestre de speranţă. Orice condamnare are mereu o fereastră de speranţă. Să ne gândim la fraţii noştri şi la surorile noastre închişi şi să ne gândim la duioşia lui Dumnezeu faţă de ei şi să ne rugăm pentru ei, ca să găsească în acea fereastră de speranţă o cale de ieşire spre o viaţă mai bună.

Şi să încheiem cu această rugăciune:

Sfinte Iosif, tată în duioşie,
învaţă-ne să acceptăm că suntem iubiţi chiar în ceea ce este mai slab în noi.
Fă ca să nu punem nicio piedică
între sărăcia noastră şi măreţia iubirii lui Dumnezeu.
Trezeşte în noi dorinţa de a ne apropia de sacramentul Reconcilierii,
pentru a fi iertaşi precum şi pentru a fi făcuţi capabili să iubim cu duioşie
pe fraţii noştri şi pe surorile noastre în sărăcia lor.
Fii aproape de cei care au greşit şi pentru aceasta plătesc preţul;
ajută-i să găsească, împreună cu dreptatea, şi duioşia pentru a putea reîncepe.
Şi învaţă-i că primul mod de a reîncepe
este a cere iertare cu sinceritate, pentru a simţi mângâierea Tatălui.

____________________

APEL

Gândul meu se îndreaptă spre populaţiile din Insulele Tonga, lovite în zilele trecute de erupţia vulcanului submarin care a provocat daune materiale uriaşe. Sunt aproape spiritual aproape de toate persoanele încercate, implorând de la Dumnezeu alinare pentru suferinţa lor. Invit pe toţi să se unească în rugăciune cu mine pentru aceşti fraţi şi surori.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 429.