Papa Francisc: Omilia la Epifania Domnului (6 ianuarie 2022)

Magii călătoresc spre Betleem. Pelerinajul lor ne vorbeşte şi nouă, cei chemaţi să mergem spre Isus, pentru că el este steaua polară care luminează cerurile vieţii şi orientează paşii spre bucuria adevărată. Dar de unde a pornit pelerinajul magilor către Isus? Ce anume i-a mişcat pe aceşti oameni din Orient să pornească în călătorie?

Aveau alibiuri foarte bune pentru a nu pleca. Erau înţelepţi şi astrologi, aveau faimă şi bogăţie. Ajunşi la această siguranţă culturală, socială şi economică, se puteau mulţumi cu ceea ce ştiau şi ceea ce aveau, să stea liniştiţi. În schimb, se lasă neliniştiţi de o întrebare şi de un semn: "Unde este cel care s-a născut? Am văzut steaua lui la răsărit" (Mt 2,2). Inima lor nu se lasă adormită în bârlogul apatiei, ci este însetată de lumină; nu se târăşte obosită în lene, ci este aprinsă de nostalgia de noi orizonturi. Ochii lor nu sunt îndreptaţi spre pământ, ci sunt ferestre deschise spre cer. Aşa cum a afirmat Benedict al XVI-lea, erau "oameni cu inima neliniştită. [...] Oameni în aşteptare, care nu se mulţumeau cu retribuţia lor asigurată şi cu poziţia lor socială [...]. Erau căutători de Dumnezeu" (Omilie, 6 ianuarie 2013).

Această nelinişte sănătoasă, care îi determină să peregrineze, de unde se naşte? Se naşte din dorinţă. Iată secretul lor interior: a şti să dorească. Să medităm asupra acestui lucru. A dori înseamnă a ţine viu focul care arde înăuntrul nostru şi ne determină să căutăm dincolo de imediat, dincolo de vizibil. A dori înseamnă a primi viaţa ca un mister care ne depăşeşte, ca o fisură mereu deschisă care invită să privim dincolo, pentru că viaţa nu este "în întregime aici", este şi "în altă parte". Este ca o pânză albă care are nevoie de a primi culoare. Tocmai un mare pictor, Van Gogh, scria că nevoia de Dumnezeu îl determina să iasă noaptea pentru a picta stelele. Da, pentru că Dumnezeu ne-a făcut aşa: plămădiţi din dorinţă; orientaţi, ca şi magii, spre stele. Putem spune, fără a exagera, că noi suntem ceea ce dorim. Pentru că dorinţele noastre sunt cele care ne lărgesc privirea şi ne împing viaţa înainte, dincolo de barierele obişnuinţei, dincolo de consumismul banal, dincolo de o credinţă repetitivă şi obosită, dincolo de teama de a ne implica şi de a angaja pentru alţii şi pentru binele comun. "Viaţa noastră - spunea Sfântul Augustin - este o gimnastică a dorinţei" (Tratate despre Prima Scrisoare a lui Ioan, IV, 6).

Fraţi şi surori, ca şi pentru magi, tot aşa pentru noi: călătoria vieţii şi drumul credinţei au nevoie de dorinţă, de elan interior. Uneori noi trăim un spirit de "parcare", trăim parcaţi, fără acest elan al dorinţei care ne duce mai înainte. ne face bine să ne întrebăm: la ce punct suntem în călătoria credinţei? Nu suntem de prea mult timp blocaţi, parcaţi într-o religie convenţională, exterioară, formală, care nu mai încălzeşte inima şi nu schimbă viaţa? Cuvintele noastre şi riturile noastre activează în inima oamenilor dorinţa de a se mişca spre Dumnezeu sau sunt "limbă moartă", care vorbeşte numai despre ea însăşi şi sieşi? Este trist când o comunitate de credincioşi nu mai doreşte şi, obosită, se târăşte în gestionarea lucrurilor în loc să se lase purtată de Isus, de bucuria năvalnică şi incomodantă a Evangheliei. Este trist când un preot a închis uşa dorinţei; este trist a cădea în funcţionalism clerical, este foarte trist.

Criza credinţei, în viaţa noastră şi în societăţile noastre, are de-a face şi cu dispariţia dorinţei de Dumnezeu. Are de-a face cu somnul spiritului, cu obiceiul de a ne mulţumi să trăim cu ziua, fără a ne întreba despre ce anume vrea Dumnezeu de la noi. Ne-am concentrat prea mult pe hărţile pământului şi am uitat să ridicăm privirea spre cer; suntem sătui de atâtea lucruri, dar privaţi de nostalgia de ceea ce ne lipseşte. Nostalgie de Dumnezeu. Ne-am concentrat asupra nevoilor, asupra a ceea ce vom mânca şi cu ce ne vom îmbrăca (cf. Mt 6,25), lăsând să se evaporeze dorinţa spre ceea ce este dincolo. Şi ne aflăm în bulimia unor comunităţi care au tot şi adesea nu mai simt nimic în inimă. Persoane închise, comunităţi închise, episcopi închişi, preoţi închişi, consacraţi închişi. Pentru că lipsa de dorinţă duce la tristeţe, la indiferenţă. Comunităţi triste, preoţi trişti, episcopi trişti.

Să privim însă mai ales la noi înşine şi să ne întrebăm: cum merge călătoria credinţei mele? Este o întrebare pe care ne-o putem pune astăzi, fiecare dintre noi. Cum merge călătoria credinţei mele? Este parcată sau este pe cale? Credinţa, pentru a porni şi a reporni, are nevoie să fie activată de dorinţă, să intre în joc în aventura unei relaţii vii şi intense cu Dumnezeu. Dar inima mea mai este animată de dorinţa de Dumnezeu? Sau las ca obişnuinţa şi dezamăgirile s-o stingă? Astăzi, fraţi şi surori, este ziua pentru a pune aceste întrebări. Astăzi este ziua pentru a realimenta dorinţa. Şi ce-i de făcut? Să mergem la "şcoala dorinţei", să mergem la magi. Ei ne vor învăţa, în şcoala lor de dorinţă. Să privim paşii pe care-i facem şi să scoatem câteva învăţături.

Ei în primul rând pleacă la apariţia stelei: ne învaţă că trebuie să repornim mereu în fiecare zi, în viaţă ca şi în credinţă, deoarece credinţa nu este o armură care pune în ghips, ci o călătorie fascinantă, o mişcare continuă şi neliniştită, mereu în căutarea lui Dumnezeu, mereu cu discernământ, pe acel drum.

După aceea, magii la Ierusalim întreabă: întreabă unde este Pruncul. Ne învaţă că avem nevoie de întrebări, să ascultăm cu atenţie întrebările inimii, ale conştiinţei; pentru că adesea aşa vorbeşte Dumnezeu, care ni se adresează mai mult cu întrebări decât cu răspunsuri. Şi asta trebuie s-o învăţăm bine: Dumnezeu ni se ni se adresează mai mult cu întrebări decât cu răspunsuri. Dar să ne lăsăm neliniştiţi şi de întrebările copiilor, de îndoielile, de speranţele şi de dorinţele persoanelor din timpul nostru. Drumul este de a ne lăsa întrebaţi.

De asemenea, magii îl provoacă pe Irod. Ne învaţă că avem nevoie de o credinţă curajoasă, căreia să nu-i fie frică să sfideze logicile întunecate ale puterii şi să devină seminţe de dreptate şi de fraternitate în societate unde, şi astăzi, atâţia Irod seamănă moarte şi măcelăresc săraci şi nevinovaţi, în indiferenţa multora.

În sfârşit, magii se întorc "pe un alt drum" (Mt 2,12): ne provoacă să parcurgem drumuri noi. Este creativitatea Duhului, care face mereu lucruri noi. În acest moment, este şi una din misiunile Sinodului pe care-l facem: să mergem împreună în ascultare, pentru ca Duhul să ne sugereze căi noi, drumuri pentru a duce Evanghelia la inima celui care este indiferent, departe, a celui care a pierdut speranţa, dar caută ceea ce magii găsesc, "o bucurie foarte mare" (Mt 2,10). A ieşi dincolo, a merge înainte.

Însă în apogeul călătoriei magilor este un moment crucial: când ajung la destinaţie "se prosternă şi îl adoră pe Prunc" (cf. v. 11). Adoră. Să ne amintim asta: călătoria credinţei găseşte elan şi împlinire numai în prezenţa lui Dumnezeu. Numai dacă recuperăm gustul adoraţiei, se reînnoieşte dorinţa. dorinţa te duce la adoraţie şi adoraţia te face să reînnoieşti dorinţa. Pentru că dorinţa de Dumnezeu creşte numai stând în faţa lui Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu vindecă dorinţele. Anume de ce? Le vindecă de dictatura nevoilor. De fapt, inima se îmbolnăveşte atunci când dorinţele coincid numai cu nevoile. În schimb, Dumnezeu ridică dorinţele şi le purifică, le vindecă, vindecându-le de egoism şi deschizându-ne la iubirea faţă de el şi faţă de fraţi. Pentru aceasta să nu uităm adoraţia, rugăciunea de adoraţie, care nu este atât de obişnuit între noi: a adora, în tăcere. Pentru aceasta, să nu uităm adoraţia, vă rog.

Şi mergând astfel, în fiecare zi, vom avea certitudinea, ca şi magii, că şi în nopţile mai întunecate străluceşte o stea. Este steaua Domnului, care vine să se îngrijească de umanitatea noastră fragilă. Să pornim la drum spre el. Să nu dăm apatiei şi resemnării puterea de a ne pironi în tristeţea unei vieţi plate. Să luăm neliniştea Duhului, inimi neliniştite. Lumea aşteaptă de la cei care cred un elan reînnoit spre cer. Ca şi magii, să ridicăm capul, să ascultăm dorinţa inimii, să urmăm steaua pe care Dumnezeu o luminează peste noi. Şi ca nişte căutători neliniştiţi, să rămânem deschişi la surprizele lui Dumnezeu. Fraţi şi surori, să visăm, să căutăm, să adorăm.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 621.