Celebrarea Vesperelor şi a Te Deum-ului de mulţumire pentru sfârşitul anului

Omilia Sfântului Părinte Francisc

Bazilica Vaticană

Vineri, 31 decembrie 2021

În aceste zile liturgia ne invită să trezim în noi uimirea, uimirea pentru misterul Întrupării. Sărbătoarea Crăciunului este probabil aceea care provoacă mai mult această atitudine interioară: uimirea, minunarea, contemplaţia... Ca păstorii din Betleem, care mai întâi primesc vestea îngerească luminoasă şi apoi merg şi găsesc efectiv semnul care le-a fost indicat, Pruncul înfăşat într-o iesle. Cu lacrimi în ochi se îngenunchează în faţa Mântuitorului abia născut. Dar nu numai ei, şi Maria şi Iosif sunt plini de sfântă uimire pentru ceea ce păstorii povestesc că au auzit de la înger cu privire la Prunc.

Aşa este: nu se poate celebra Crăciunul fără uimire. Însă o uimire care să nu se limiteze la o emoţie superficială - aceasta nu este uimire -, o emoţie legată de exterioritatea sărbătorii, sau şi mai rău de frenezia consumistă. Nu. Dacă la asta se reduce Crăciunul, nu se schimbă nimic: ziua de mâine va fi egală cu aceea de ieri, anul viitor va fi ca acela care a trecut, şi aşa mai departe. Ar însemna a ne încălzi pentru câteva clipe la un foc de paie şi nu a ne expune în schimb cu toată fiinţa noastră la forţa evenimentului, a nu percepe centrul misterului naşterii lui Cristos.

Şi centrul este acesta: "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). Auzim repetându-se asta de mai multe ori în această liturgie de seară, cu care se deschide solemnitatea Preasfintei Maria Născătoare de Dumnezeu. Ea este prima martoră, prima şi cea mai mare, şi în acelaşi timp cea mai umilă. Cea mai mare pentru că este cea mai umilă. Inima sa este plină de uimire, dar fără umbră de romantisme, de dulcegării, de spiritualisme. Nu. Mama ne readuce la realitatea, la adevărul Crăciunului, care este cuprinsă în cele trei cuvinte ale Sfântului Paul: "născut din femeie" (Gal 4,4). Uimirea creştină nu-şi trage originea din efecte speciale, din lumi fantastice, ci din misterul realităţii: nu există nimic mai minunat şi uluitor decât realitatea! O floare, o brazdă de pământ, o istorie de viaţă, o întâlnire... Faţa încreţită a unui bătrân şi faţa abia îmbobocită a unui prunc. O mamă care-şi ţine în braţe pruncul şi îl alăptează. Misterul transpare acolo.

Fraţi şi surori, uimirea Mariei, uimirea Bisericii, este plină de recunoştinţă. Recunoştinţa Mamei care, contemplându-l pe Fiul, simte apropierea lui Dumnezeu, simte că Dumnezeu nu l-a părăsit pe poporul său, că Dumnezeu a venit, că Dumnezeu este aproape, este Dumnezeu-cu-noi. Problemele n-au dispărut, dificultăţile şi preocupările nu lipsesc, dar nu suntem singuri: Tatăl "l-a trimis pe Fiul său" (Gal 4,4) pentru a ne răscumpăra din sclavia păcatului şi a ne reda demnitatea de fii. El, Unicul Născut, s-a făcut primul născut între mulţi fraţi, pentru a ne conduce pe noi toţi, rătăciţi şi risipiţi, la casa Tatălui.

Acest timp de pandemie a mărit în toată lumea sentimentul de rătăcire. După o primă fază de reacţie, în care ne-am simţit solidari în aceeaşi barcă, s-a răspândit tentaţia lui "să se salveze cine poate". Dar, mulţumire fie lui Dumnezeu, am reacţionat din nou, cu sentimentul de responsabilitate. Cu adevărat putem şi trebuie să spune "mulţumire fie lui Dumnezeu", pentru că alegerea responsabilităţii solidare nu vine de la lume: vine de la Dumnezeu; mai mult, vine de la Isus Cristos, care a imprimat o dată pentru totdeauna în istoria noastră "direcţia" vocaţiei sale originare: a fi toţi surori şi fraţi, fii ai unicului Tată.

Roma, această vocaţie, uşa scrisă în inimă. La Roma pare că toţi se simt fraţi; într-un anumit sens, toţi se simt acasă, pentru că acest oraş păstrează în el o deschidere universală. Îndrăznesc să spun: este oraşul universal. Vine asta din istoria sa, din cultura sa; vine îndeosebi din Evanghelia lui Cristos, care aici a înfipt rădăcini profunde fecundate de sângele martirilor, începând de la Petru şi Paul.

Dar şi în acest caz, să fim atenţi: un oraş primitor şi fratern nu se recunoaşte din "faţadă", din cuvinte, din evenimentele răsunătoare. Nu. Se recunoaşte din atenţia zilnică, din atenţia "de zi cu zi" faţă de cel căruia este mai greu, faţă de familiile care simt mai mult povara crizei, faţă de persoanele cu dizabilităţi grave şi faţă de cei din familiile lor, faţă de cei care au nevoie în fiecare zi de transporturile publice pentru a merge la muncă, faţă de cei care trăiesc în periferii, faţă de cei care au fost cuprinşi de vreun eşec în viaţa lor şi au nevoie de servicii sociale, şi aşa mai departe. Este oraşul care priveşte la fiecare dintre fiii săi, la fiecare dintre locuitorii săi, ba chiar, la fiecare dintre oaspeţii săi.

Roma este un oraş minunat, care nu încetează să încânte; dar pentru cel care trăieşte aici este şi un oraş dificil, din păcate nu întotdeauna demn pentru cetăţeni şi pentru oaspeţi, un oraş care uneori pare să rebuteze. Aşadar, dorinţa este ca toţi, care locuiesc aici şi cei care se află aici pentru muncă, pelerinaj sau turism, toţi să-l poată aprecia tot mai mult pentru grija primirii, a demnităţii vieţii, a casei comune, a celor mai fragili şi vulnerabili. Fie ca fiecare să se poată uimi descoperind în acest oraş o frumuseţe pe care aş numi-o "coerentă", şi care provoacă recunoştinţă. Aceasta este urarea mea pentru acest an.

Surori şi fraţi, astăzi Mama - Mama Maria şi Mama Biserică - ni-l arată pe Prunc. Ne zâmbeşte şi ne spune: "El este Calea. Urmaţi-l, aveţi încredere. El nu dezamăgeşte". Să-l urmăm, pe drumul zilnic: el dă plinătate timpului, dă sens lucrărilor şi zilelor. Să avem încredere, în momentele fericite şi în cele dureroase: speranţa pe care el ne-o dăruieşte este speranţa care nu dezamăgeşte niciodată.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 910.