Crăciunul, ziua copiilor

de cardinal Gianfranco Ravasi

Publicăm fragmente din prefaţa cardinalului Ravasi la cartea "O mare bucurie" a Papei Francisc ("Una grande gioia", Libreria Editrice Vaticana, 136 pagini).

"Nu a apărut adult, ci prunc; nu a venit pe lume singur, ci dintr-o femeie, după nouă luni în sânul Mamei, din care a lăsat să i se ţeasă umanitatea. Inima Domnului a început să palpite în Maria, Dumnezeu vieţii a luat oxigenul din ea". Acest fragment dintr-o omilie a Papei Francisc este aproape sigla simbolică a paginilor care vor urma. Ele sunt asemenea unui curcubeu tematic ritmat de o gamă de culori diferiţi care se compun în strălucirea luminii de Crăciun.

Totul înfloreşte în cadrul unei case modeste din Nazaret, un sat ignorat de Scripturile Sacre din Israel. Un franciscan arheolog, Bellarmino Bagatti, a identificat, pe peretele unui spaţiu împodobit încă de la originile creştine ca loc de cult, o inscripţie cu scrierea greacă "Xe Mapia": era salutul îngerului Gabriel, mesager divin, adresat Fecioarei, citat de Evanghelia lui Luca (1,2-8), "cháire María". Probabil că unul dintre primii creştini nazarineni, în acel loc al reşedinţei viitoarei mame a lui Isus, a mărturisit astfel credinţa sa. Or, tocmai de la logodnica lui Isus apare evenimentul care susţine toate aceste meditaţii ale Papei Francisc.

De fapt, aşa cum afirmă el, "noul început al istoriei universale a bărbatului şi a femeii are loc în sânul unei familii, între zidurile ospitaliere ale Casei din Nazaret... Isus s-a născut într-o familie. El putea să vină în mod spectaculos, sau ca un războinic, un împărat... Nu, nu: vine ca un copil din familie, într-o familie". Şi aproape situându-se în cadrul unei camere familiale, contemplând semnul pomului de Crăciun cu luminile sale, pontiful invită pe creştini să depăşească tradiţionala coreografie de lumini, cadouri, sentimente bune - realităţi demne, dar secundare - eliberând evenimentul Crăciunului de consumismul care l-a "sechestrat", într-o societate "îmbătată de consum şi de plăcere, de belşug şi de lux, de aparenţi şi de narcisism".

Aşadar, suntem invitaţi să urmărim mai degrabă povestea celor 180 de versete care compun cele patru capitole - două pentru Matei şi două pentru Luca - ale aşa-numitelor "Evanghelii ale copilăriei lui Isus". În realitate, naraţiunea lor este striată de suferinţe şi chiar de sânge. Sărăcia naşterii lui Isus la Betleem îl înscrie imediat între rebutaţi şi marginalizaţi, astfel încât să facă în aşa fel ca "orice rebut să fie fiu al lui Dumnezeu". Şi papa îi implică mai ales pe copii, "în special pe cei pentru care, ca pentru Isus, nu este loc în adăpost (Lc 2,7)". Imediat, după aceea, năvăleşte sabia lui Irod cu măcelul pruncilor nevinovaţi din Betleem: este curios că acele puţine victime au devenit 14.000 în liturgia bizantină, pentru a nu vorbi despre tradiţia siriacă, ducându-i la 64.000 şi apoi la 144.000, urmând numărul simbolic al aleşilor din Apocalips (14,1-5). În realitate aceste numere inexacte cuprind un adevăr concret, pentru că în micii prunci din Betleem se întrupează seria neîncetată victimelor nevinovate strivite de războaie, de violenţe, de mizerie.

În sfârşit, nou-născutul Isus cu părinţii săi se aliniază în şirul interminabil al refugiaţilor din orice perioadă care trebuie să plece prin deşerturi aride sau mări învolburate spre destinaţia unei speranţe, adesea dezamăgite. Naraţiunea din Evangheliile apocrife a voit să abandoneze relatarea săracă, aridă şi amară din textele canonice, adăugând scenografii grandioase, eveniment minunate, aventuri cu sfârşit fericit. În schimb, Evangheliile lui Matei şi Luca intuiesc deja în acel Prunc sărac şi refugiat viaţa sa pământească următoare marcată de simplitatea lipsită de comoditate şi de apropiere de cei din urmă, până la tragicul sfârşit pe dealul Golgota cu răstignirea, supliciul roman rezervat sclavilor şi rebelilor. Tocmai pe această cale, pe care pornesc atâţia bărbaţi, femei şi copii, Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, devine cu adevărat frate al neamului omenesc. Chiar dacă este dintr-o apocrifă gnostică din secolul al III-lea, Evanghelia lui Filip, este sugestivă această mărturisire pusă liber pe buzele lui Isus: "Eu am devenit foarte mic pentru ca, prin micimea mea, să vă pot duce sus de unde aţi căzut. Eu vă voi duce pe umerii mei".

Totuşi, continuă Papa Francisc, "durerea şi răul nu sunt ultimul cuvânt". Isus s-a născut în istoria umană pentru a fi "o mică flacără aprinsă în întunericul şi în frigul nopţii". Curcubeul tematic, despre care aminteam mai sus, nu are numai nuanţe geroase, întunecate, obscure, violet, ci revelează şi culori înflăcărate, vii, strălucitoare şi calde. Cum se va asculta într-o omilie papală de Crăciun, "în acest Prunc, Dumnezeu ne invită să luăm asupra noastră speranţa. Ne invită să devenim santinele pentru mulţi care au cedat sub povara dezolării care se naşte din găsirea atâtor uşi închise. În acest Prunc, Dumnezeu ne face protagonişti ai ospitalităţii sale".

Iată, aşadar, multele stele simbolice care strălucesc în cuvintele papei şi care poartă numele de speranţă, pace, dreptate, bucurie. Am vrea să adunăm în unitate o mică, dar luminoasă constelaţie ulterioară compusă dintre-o triadă de aştri. Primul care străluceşte la Crăciun, devenind asemenea cu steaua magilor, poartă numele de har: este faţa lui Dumnezeu care zâmbeşte omenirii, sunt braţele sale care deschid larg, mâinile sale care îl prind pe cel care urmează să se afunde în nămolul răului, al păcatului, al durerii. Harul divin este mântuire din sclavia antică a păcatului; este o breşă în gerul inimilor împietrite de indiferenţă; este erupţia eliberatoare în dramele nerezolvabile ale istoriei; este frumuseţea de a fi iubiţi de Creator.

În această linie devine semnificativă a doua stea, cea a duioşiei, un cuvânt îndrăgit de Papa Francisc: în textele care vor urma el îl va folosi de circa cincisprezece ori însoţindu-l cu un cortegiu de virtuţi surori, cum sunt milostivirea, compasiunea, mila, empatia, bunătatea iubitoare, delicateţea. Iată, aşadar, în timpul unei alte omilii un apel care provine dintr-o invocaţie adresată Pruncului: "Duioşia ta să trezească sensibilitatea noastră şi să facă să ne simţim invitaţi să te recunoaştem în toţi cei care vin în oraşele noastre, în istoriile noastre, în vieţile noastre. Duioşia ta revoluţionară să ne conducă să ne simţim invitaţi să luăm asupra noastră speranţa şi duioşia oamenilor noştri".

Şi dacă este adevărat că la baza cuvântului "duioşie, duios" este o veche rădăcină indo-europeană care trimite la o realitate "întinsă, lungită şi lărgită", aşa încât să îmbrăţişeze, este spontan să încheiem trilogia noastră cu o stea deosebit de îndrăgită de Papa Francisc, fraternitatea, asumată de el ca titlu al ultimei sale enciclice Fratelli tutti. Tocmai lărgirea universală a minţii, a inimii şi a sufletului creştinilor aşa încât să ajungă la varietatea multicoloră a etniilor, limbilor, culturilor, a unei umanităţi multiple care este, însă, fiică a unicului Adam-Om şi a ieşit din mâinile unicului Creator.

(După Vatican Insider, 19 decembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 410.