La încheierea anului special o reflecţie despre mărturia lui Iosif

Om puternic în umbră

de Krzysztof Jósef Nykiel
regent al Penitenţiariei Apostolice

Sfântul Iosif "astăzi ca niciodată, în acest timp marcat de o criză globală cu diferite componente, el ne poate fi sprijin, întărire şi călăuză". Aşa explica Papa Francisc, la 17 noiembrie 2021, în timpul audienţei generale de miercuri, alegerea de a dedica sfântului patron al Bisericii un ciclu de cateheze. Lipseau numai puţine săptămâni până la 8 decembrie, când avea să se încheie Anul special convocat pentru a aminti şi a aprofunda figura sfântului în cadrul economiei mântuirii.

Faptul că Iosif a fost chemat de Dumnezeu să slujească direct persoana şi misiunea lui Isus, prin exercitarea paternităţii sale, pentru ca să se manifeste şi cooperarea sa la misterul mântuirii (cf. Redemptoris custos, 8), este evidentă mai ales din mărturia evangheliştilor. Faptul că paternitatea sa s-a exprimat concret sub semnul primirii, ocrotirii şi duioşiei grijulii şi acest lucru apare în mod incontestabil. Însă ceea ce uimeşte încă este cum toate acestea au avut loc în cea mai mare discreţie. Papa Francisc în Patris corde (PC) îl prezintă pe Iosif ca tată în umbră, adică acela care, sub semnul discreţiei, face trimitere la o paternitate mai înaltă, aceea a Tatălui ceresc (PC, 7).

Referinţa la Dumnezeu-umbră a poporului său face trimitere în mod inevitabil la Ps 121 (dar şi la alte texte din Scriptură), care afirmă: "Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ocrotitoare la dreapta ta. Ziua soarele nu-ţi va dăuna nici luna în timpul nopţii. Domnul te va păzi de orice rău, el îţi va apăra viaţa" (v. 5-7). Cuvintele psalmistului sunt o invitaţie de a ne abandona iubirii lui Dumnezeu care păzeşte şi se îngrijeşte de copiii săi, aşa cum Isus se abandona încrezător iubirii, păzirii şi îngrijirii paterne a lui Iosif. Oare nu aceasta este experienţa lui Isus care la Nazaret creştea în vârstă, înţelepciune şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, însă fiind supus lui Iosif şi Maria? Această supunere este cu siguranţă rod al unei inimi în spaţiile căreia locuieşte din belşug iubirea lui Dumnezeu şi voinţa sa, dar şi conştiinţa că "tatăl pământesc" este semn şi prezenţă încrezătoare a iubirii divine. De fapt, liturgia Bisericii aminteşte că au fost încredinţate ocrotirii fidele a Sfântului Iosif începuturile răscumpărării noastre, precizând şi că Dumnezeu l-a pus în fruntea familiei sale, ca slujitor fidel şi înţelept, pentru ca să-l păzească pe Fiul său unicul născut ca tată (cf. Liturghierul Roman, Rugăciunea zilei şi Prefaţa de la solemnitatea sfântului Iosif, soţ al Sfintei Fecioare Maria). Tocmai pentru aceasta iubirea şi dreptatea lui Isus se exprimă ca ascultare, cinste şi reverenţă faţă de Iosif, care manifestă sensul supunerii filiale plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor (cf. Leon al XIII-lea, Scrisoare enciclică Quamquam pluries, 15 august 1889).

Papa Francisc, în Patris corde, leagă exercitarea paternităţii lui Iosif şi cu virtutea castităţii şi a dăruirii de sine: "Probabil că pentru asta, alături de apelativul de tată, tradiţia a pus lui Iosif şi acela de «preacurat». Nu este o indicaţie pur afectivă, ci sinteza unei atitudini care exprimă contrariul posesiei. Curăţia este libertatea de posesie în toate domeniile vieţii. Numai atunci când o iubire este curată, este cu adevărat iubire. Iubirea care vrea să posede, la sfârşit devine mereu periculoasă, închide, sufocă, face nefericiţi. Însuşi Dumnezeu l-a iubit pe om cu iubire curată, lăsându-l liber chiar şi să greşească şi să fie împotriva lui. Logica iubirii este mereu o logică de libertate, iar Iosif a ştiut să iubească în manieră extraordinar de liberă" (PC, 7).

Deja dând numele Fiului lui Dumnezeu, precum şi în episodul rămânerii lui Isus în vârstă de doisprezece ani în templu, umbra discretă a lui Iosif asumă conotaţiile castităţii şi libertăţii. Putem spune că a ştiut să se "descentreze" pentru pune în centru pe Isus şi pe Maria, şi mai înainte voinţa Tatălui ceresc.

A-l însoţi pe Isus în timpul pelerinajului anual la Ierusalim şi rămânerea sa în templu ca să discute cu învăţătorii reprezintă un element cheie al castităţii lui Iosif. Isus, pentru a se ocupa de cele ale Tatălui său, a rămas în Ierusalim aparent neţinând cont de angajamentul de a se întoarce în caravană cu părinţii. După trei zile trăite în teamă şi în angoasă Iosif şi Maria se întorc pentru a-l căuta pe fiu. Până aici, s-ar putea spune, un eveniment de administraţie obişnuită. Ceea ce este extraordinar, pentru că evocă misterul al cărui depozitar este Iosif, este dialogul părinţi-fiu. În uimire, neînţelegere şi angoasă se profilează acea umbră tăcută, dar mereu atentă şi prezentă a curatului Iosif. Niciun cuvânt în faţa unui fiu care poartă cu sine un mister, un inedit care a fost, e adevărat, revelat de Dumnezeu, dar care are nevoie mereu de acea mediere umană pe care numai un tată care respectă libertatea sa poate ajuta să-l împlinească. A trăi pe deplin paternitatea sa conform legii vechi, dar mereu noi şi actuale a faptului de a fi slujitor nefolositor, adică de a fi făcut tot ceea ce era de făcut, înseamnă a crea condiţiile cele mai bune pentru ca fiii să fie capabili de alegeri libere şi responsabile, capabili să rămână şi să plece, cu încrederea şi certitudinea că au fost bine orientaţi în brazdele existenţei umane. Pare că relatarea lui Luca (2,41-52), deşi la un nivel diferit, reprezintă un semnificativ punct de întâlnire între atitudinea tăcută, dar încărcată de ocrotire, îngrijire şi prin urmare de gesturi concrete din partea lui Iosif, şi experienţa de ascultare supusă a lui Isus faţă de "Cealaltă" paternitate, cea naturală şi divină, spre care cea a lui Iosif se îndreaptă şi este semn.

Aşadar, Iosif este cu adevărat un om puternic în umbră, mai ales din cauza paternităţii sale trăite sub semnul discreţiei, al acelei prezenţe-distanţe a celui care, conştient de propria misiune şi de identitatea Fiului, se simte slujitor al vieţii sale şi al creşterii sale. Aşa cum afirmă Papa Francisc, "Fericirea lui Iosif nu este în logica jertfirii de sine, ci a dăruirii de sine. Nu se percepe niciodată în acest om frustrare, ci numai încredere. Tăcerea sa persistentă nu contemplă plângeri, ci întotdeauna gesturi concrete de încredere" (PC, 7). Sensul genuin şi sufletul sacrificiului lui Iosif este iubirea ca dăruire de sine; asta au văzut copilul Isus şi Fecioara Mamă, adică exercitarea unei paternităţi depline şi întregi, feciorelnice şi în acelaşi timp rodnice. Un exemplu de viaţă care într-un fel l-a "infectat" şi pe Isus, care în arcul vieţii sale pământeşti a primit, a păzit, a ocrotit mereu opera încredinţată lui de Tatăl: răscumpărarea şi mântuirea lumii.

(După L'Osservatore Romano, 16 decembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 432.