Audienţa generală de miercuri, 15 decembrie 2021

Cateheze despre Sfântul Iosif: 4. Sfântul Iosif om al tăcerii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm drumul nostru de reflecţie despre Sfântul Iosif. După ce am ilustrat ambientul în care a trăit, rolul său în istoria mântuirii şi faptul de a fi bărbat drept şi soţ al Mariei, astăzi aş vrea să examinez un alt aspect important al figurii sale: tăcerea. De atâtea ori astăzi este nevoie de tăcere. Tăcerea este importantă, pe mine mă impresionează un verset din Cartea Înţelepciunii care a fost citit gândindu-ne la Crăciun şi spune: "Când noaptea era în cea mai profundă tăcere, acolo cuvântul tău a coborât pe pământ". În momentul de mai multă tăcere Dumnezeu s-a manifestat. Este important să ne gândim la tăcere în această epocă în care ea pare să nu aibă atâta valoare.

Evangheliile nu ne prezintă niciun cuvânt al lui Iosif din Nazaret, nimic, n-a vorbit niciodată. Asta nu înseamnă că el era taciturn, nu, există un motiv mai profund. Cu această tăcere a sa, Iosif confirmă ceea ce scrie Sfântul Augustin: "În măsura în care creşte în noi Cuvântul - Cuvântul făcut om - se micşorează cuvintele"[1]. În măsura în care Isus - viaţa spirituală - creşte, cuvintele se micşorează. Acesta ce putem să-l definim "papagalism", a vorbi ca papagalii, încontinuu, se micşorează un pic. Însuşi Ioan Botezătorul, care este "glasul care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului»" (Mt 3,1), spune în privinţa Cuvântului: "El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (In 3,30). Asta înseamnă că el trebuie să vorbească şi eu să stau tăcut şi Iosif cu tăcerea sa ne invită să lăsăm spaţiu Prezenţei Cuvântului făcut trup, lui Isus.

Tăcerea lui Iosif nu este mutism; este o tăcere plină de ascultare, o tăcere activă, o tăcere care evidenţiază marea sa interioritate. "Un cuvânt a rostit Tatăl şi a fost Fiul său - comentează Sfântul Ioan al Crucii -, şi el vorbeşte mereu în tăcere veşnică şi în tăcere trebuie să fie ascultat de suflet"[2].

Isus a crescut la această "şcoală", în casa din Nazaret, cu exemplul zilnic al Mariei şi al lui Iosif. Şi nu uimeşte faptul că el însuşi va căuta spaţii de tăcere în zilele sale (cf. Mt 14,23) şi îi va invita pe discipolii săi să trăiască această experienţă, de exemplu: "Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin" (Mc 6,31).

Ce frumos ar fi dacă fiecare dintre noi, după exemplul Sfântului Iosif, ar reuşi să recupereze această dimensiune contemplativă a vieţii deschise larg tocmai de tăcere. Dar noi toţi ştim din experienţă că nu este uşor: tăcerea ne înspăimântă un pic, pentru că ne cere să intrăm în noi înşine şi să întâlnim partea cea mai adevărată din noi. Şi atâtor oameni le este frică de tăcere, trebuie să vorbească, să vorbească, să vorbească sau să asculte, radioul, televizorul..., dar tăcerea nu o pot accepta pentru că le este frică. Filozoful Pascal afirma că "toată nefericirea oamenilor provine dintr-un singur lucru: din faptul de a nu şti să rămână liniştiţi într-o cameră"[3].

Iubiţi fraţi şi surori, să învăţăm de la Sfântul Iosif să cultivăm spaţii de tăcere, în care să poată ieşi în evidenţă un alt Cuvânt, adică Isus: cel al Duhului Sfânt care locuieşte în noi şi care-l aduce pe Isus. Ne este uşor să recunoaştem acest Glas care foarte des este amestecat împreună cu miile de glasuri de preocupări, ispite, dorinţe, speranţe care locuiesc în noi; dar fără acest antrenament care vine tocmai din practica tăcerii, se poate îmbolnăvi şi vorbirea noastră. Fără practica tăcerii se îmbolnăveşte vorbirea noastră. Ea, în loc de a face să strălucească adevărul, poate să devină o armă periculoasă. De fapt, cuvintele noastre pot să devină adulaţie, laudă deşartă, minciună, vorbire de rău, calomnie. Este o realitate de fapt că, aşa cum ne aminteşte Cartea lui Ben Sirah, "mulţi au căzut de gura sabiei, dar nu câţi cei căzuţi din cauza limbii" (28,18). Isus a spus clar asta: cine vorbeşte de rău fratele sau sora, cine îl calomniază pe aproapele, este ucigaş (cf. Mt 5,21-22). Ucide cu limba. Noi nu credem asta, dar este adevărul. Să ne gândim la momentele în care am ucis cu limba, ne vom ruşina! Dar ne va face foarte bine, foarte bine.

Înţelepciunea biblică afirmă că "moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; cei care o iubesc vor mânca roadele ei" (Prov 18,21). Şi apostolul Iacob, în scrisoarea sa, dezvoltă această temă antică a puterii, pozitive şi negative, a cuvântului cu exemple strălucitoare şi spune aşa: "Dacă cineva nu greşeşte prin cuvânt, este un om desăvârşit, capabil să-şi înfrâneze tot trupul. [...] Tot aşa şi limba: este un organ mic, dar se poate făli cu lucruri mari. [... ] Cu ea îl binecuvântăm pe Domnul şi pe Tatăl şi tot cu ea îi blestemăm pe oamenii făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea, şi blestemul" (3,2-10).

Acesta este motivul pentru care trebuie să învăţăm de la Iosif să cultivăm tăcerea: acel spaţiu de interioritate în zilele noastre în care să dăm Duhului posibilitatea de a ne regenera, de a ne mângâia, de a ne corecta. Nu spun să cădem într-o muţenie, nu, ci să cultivăm tăcerea. Fiecare să se privească în el însuşi: de atâtea ori facem o muncă şi atunci când terminăm căutăm imediat telefonul pentru a face un alt lucru, mereu stăm aşa. Şi asta nu ajută, asta ne face să lunecăm în superficialitate. Profunzimea inimii creşte cu tăcerea, tăcere care nu este muţenie, aşa cum am spus, ci care lasă spaţiu înţelepciunii, reflecţiei şi Duhului Sfânt. Nouă uneori ne este frică de momentele de tăcere, dar nu trebuie să ne fie frică! Ne va face foarte bine tăcerea. Şi beneficiul inimii pe care îl vom avea va vindeca şi limba noastră, cuvintele noastre şi mai ales alegerile noastre. De fapt, Iosif a unit cu tăcerea acţiunea. El n-a vorbit, dar a făcut, şi ne-a arătat astfel ceea ce Isus a spus într-o zi discipolilor săi: "Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri" (Mt 7,21). Cuvinte rodnice atunci când vorbim şi noi ne amintim de cântecul acela "Parole, parole, parole..." şi nimic substanţial. Tăcere, a vorbi corect, uneori a ne muşca un pic limba, care face bine, în loc să spunem ciudăţenii.

Să încheiem cu o rugăciune:

Sfinte Iosif, om al tăcerii,
tu care în Evanghelie nu ai rostit niciun cuvânt,
învaţă-ne să postim de la cuvintele zadarnice,
să redescoperim valoarea cuvintelor care zidesc, încurajează, mângâie, susţin.
Fii aproape de cei care suferă din cauza cuvintelor care rănesc,
precum calomniile şi vorbirile de rău,
şi ajută-ne să unim mereu cu vorbele faptele. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Discurs 288, 5: PL 38, 1307.

[2] Dichos de luz y amor, BAC, Madrid, 417, n. 99.

[3] Cugetări, 139.

lecturi: 419.