Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică (11 decembrie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă spun bun-venit, la sfârşitul Adunării Plenare a Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică. Îi mulţumesc prefectului, cardinalul João Braz de Aviz, pentru cuvintele sale de prezentare. Îl salut pe secretar, Mons. José Rodríguez Carballo, şi pe toţi membrii dicasterului, prezenţi şi absenţi. Atâţia cardinali în dicaster, acesta pare că este aproape un conclav!

Vă mulţumesc pentru toată munca pe care o duceţi înainte, în slujba vieţii consacrate în Biserica universală. Aş vrea să spun: în slujba Evangheliei, pentru că tot ceea ce facem noi este în slujba Evangheliei şi voi îndeosebi slujiţi acea "evanghelie" care este viaţa consacrată, aşa încât să fie aşa, să fie evanghelie pentru lumea de astăzi. Vreau să vă exprim recunoştinţa mea şi vreau să vă încurajez, pentru că ştiu că misiunea voastră nu este uşoară. Pentru aceasta vreau să exprim apropierea mea de toţi cei care cred în viitorul vieţii consacrate. Vă sunt aproape.

Mă gândesc din nou la spiritul care-l anima pe Sfântul Ioan Paul al II-lea când a convocat Sinodul Episcopilor despre această temă: exista pe de o parte conştiinţa unui timp de travaliu, de experienţe inovatoare care nu aveau mereu rezultate pozitive (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata, 13); exista, şi există mai mult acum, realitatea scăderii numerice în diferite părţi ale lumii; dar mai ales prevala, şi prevalează, speranţa, întemeiată pe frumuseţea darului care este viaţa consacrată (cf. ibid.). Iată, acest lucru este decisiv: a ne baza pe darul lui Dumnezeu, pe gratuitatea chemării sale, pe forţa transformatoare a cuvântului său şi a Duhului său. Cu această atitudine vă încurajez pe voi şi pe cei care, în diferitele institute şi în Bisericile particulare, ajută pe consacrate şi pe consacraţi, pornind de la o amintire "deuteronomică", să privească la viitor cu încredere. Acel mesaj din Deuteronom: "Adu-ţi aminte, Israel, adu-ţi aminte". Acea amintire a istoriei, a propriei istorii, a propriului institut. Acea amintire a rădăcinilor. Şi asta ne face să creştem. Când noi pierdem amintirea, acea amintire a minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut în Biserică, în institutul nostru, în viaţa mea - fiecare poate spune asta -, pierdem forţa şi nu vom putea da viaţă. Pentru aceasta spun amintire deuteronomică.

Cred că slujirea voastră, astăzi mai mult ca oricând, se poate rezuma în două cuvinte: a discerne şi a însoţi. Cunosc multiplicitatea situaţiilor cu care aveţi de-a face zilnic. Situaţii adesea complexe, care cer să fie studiate profund, în istoria lor, în dialog cu superiorii institutelor şi cu păstorii. Este munca serioasă şi răbdătoare a discernământului, care nu se poate împlini decât în orizontul credinţei şi al rugăciunii. A discerne şi a însoţi. A însoţi în special comunităţile recent înfiinţate, care sunt şi mai expuse la riscul autoreferenţialităţii.

Şi în această privinţă există un criteriu esenţial de discernământ: capacitatea unei comunităţi, a unui institut de "a se integra în viaţa poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele tuturor" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 130). Acest institut este capabil să se integreze în viaţa sfântului popor credincios al lui Dumnezeu sau nu? Acest criteriu este decisiv pentru discernământ. Viaţa consacrată se naşte în Biserică, creşte şi poate da roade evanghelice numai în Biserică, în comuniunea vie a poporului credincios al lui Dumnezeu. Pentru aceasta "credincioşii au dreptul de a fi avertizaţi de păstori cu privire la autenticitatea carismelor şi la credibilitatea celor care se prezintă ca fondatori" (Motu proprio Authenticum charismatis, 1 noiembrie 2020).

În discernământ şi în însoţire există câteva atenţii care trebuie ţinute vii mereu. Atenţia faţă de fondatori care uneori tind să fie autoreferenţiali, să se simtă singurii depozitari sau interpreţi ai carismei, ca şi cum ar fi mai presus de Biserică. Atenţie faţă de pastoraţia vocaţională şi faţă de formarea care se propune candidaţilor. Atenţia faţă de modul în care se exercită slujirea autorităţii, cu atenţie deosebită faţă de separarea între forul intern şi forul extern - temă care pe mine mă preocupă mult -, faţă de durata mandatelor şi faţă de acumularea puterilor. Şi atenţia faţă de abuzurile de autoritate şi de putere. Cu privire la această ultimă temă am avut în mână o carte publicată recent, a lui Salvatore Cernuzio, despre problema abuzurilor, dar nu a abuzurilor eclatante, asupra abuzurilor de toate zilele care facă rău forţei vocaţiei.

Referitor la discernământ în vederea aprobării de noi institute, de noi forme de viaţă consacrată sau de noi comunităţi, vă invit să dezvoltaţi colaborarea cu episcopii diecezani. Şi îi îndemn pe păstori să nu se înspăimânte şi să primească pe deplin însoţirea voastră. Este responsabilitatea păstorului să însoţească şi, în acelaşi timp, să accepte această slujire. Această colaborare, această sinergie între dicaster şi episcopi permite şi să se evite - aşa cum cere conciliul - ca să apară în mod inoportun institute lipsite de suficientă motivaţie sau de vigoare adecvată (cf. Decretul Perfectae caritatis, 19), probabil cu bunăvoinţă, dar lipseşte ceva. Este preţioasă slujirea voastră pentru a încerca să furnizaţi păstorilor şi poporului lui Dumnezeu criterii valabile de discernământ.

Ascultarea reciprocă între oficiile Sfântului Scaun şi păstori, precum şi cu superiorii generali, este un aspect esenţial al parcursului sinodal pe care l-am început. Dar în sens mai amplu şi mai fundamental, aş spune că toţi consacraţii şi consacratele sunt chemaţi să ofere o contribuţie importantă în acest proces: o contribuţie pentru care ei se inspiră - sau ar trebui să se inspire - din familiaritatea cu practica de fraternitate şi de împărtăşire fie în viaţa comunitară, fie în angajarea apostolică.

La început am vorbit despre amintire "deuteronomică" şi îmi vine în minte - cu privire la amintirea rădăcinilor - ceea ce spune Malahia: care este pedeapsa lui Dumnezeu? Când Dumnezeu vrea să elimine o persoană, să elimine un popor, sau - să spunem - o instituţie, o face să rămână - spune Malahia - "fără rădăcini şi fără vlăstare". Dacă noi nu avem această amintire deuteronomică şi nu avem curajul de a lua de acolo sucul pentru a creşte, nu vom avea nici vlăstare. Un blestem puternic: a fi fără rădăcini şi fără vlăstare.

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru munca zilnică pe care o duceţi înainte pentru discernământ şi însoţire. Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească. Şi vă rog - aşa cum spun spaniolii - "paso la gorra" [cer pomana] şi vă cer să vă rugaţi pentru mine care am nevoie de asta. Drum bun de Advent şi Crăciun fericit!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 246.