CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA

(2-6 decembrie 2021)

Vizită la refugiaţi

"Reception and Identification Centre" (Mytilene), duminică, 5 decembrie 2021

Iubiţi fraţi şi surori,

Mulţumesc pentru cuvintele voastre. Vă sunt recunoscător, doamnă preşedinte, pentru prezenţa dumneavoastră şi pentru cuvintele dumneavoastră. Surori, fraţi, sunt din nou aici pentru a vă întâlni. Sunt aici pentru a vă spune că sunt aproape de voi şi s-o spun cu inima. Sunt aici pentru a vedea feţele voastre, pentru a vă privi în ochi. Ochi încărcaţi de frică şi de aşteptare, ochi care au văzut violenţă şi sărăcie, ochi brăzdaţi de prea multe lacrimi. Patriarhul ecumenic şi fratele iubit Bartolomeu, în urmă cu cinci ani în această insulă, a spus un lucru care m-a impresionat: "Cel căruia îi este frică de voi nu v-a privit în ochi. Cel căruia îi este frică de voi nu a văzut feţele voastre. Cel căruia îi este frică de voi nu vede copiii voştri. Uită că demnitatea şi libertatea transcend frica şi diviziunea. Uită că migraţia nu este o problemă a Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord, a Europei şi a Greciei. Este o problemă a lumii" (Discurs, 16 aprilie 2016).

Da, este o problemă a lumii, o criză umanitară care îi priveşte pe toţi. Pandemia ne-a lovit global, ne-a făcut să ne simţim cu toţii în aceeaşi barcă, ne-a făcut să simţim ce înseamnă a avea aceleaşi frici. Am înţeles că marile probleme trebuie înfruntate împreună, pentru că în lumea de astăzi soluţiile fragmentate sunt nepotrivite. Dar, în timp ce se duc înainte cu greutate vaccinările la nivel planetar şi ceva, deşi printre multe întârzieri şi incertitudini, pare să se mişte în lupta împotriva schimbărilor climatice, totul pare să şovăie teribil în ceea ce priveşte migraţiile. Şi totuşi sunt în joc persoane, vieţi umane! Este în joc viitorul tuturor, care va fi senin nu dacă va fi integrat. Numai dacă este reconciliat cu cei mai slabi viitorul va fi prosper. Pentru că atunci când săracii sunt respinşi se respinge pacea. Închideri şi naţionalisme - istoria învaţă asta - duc la consecinţe dezastruoase. De fapt, aşa cum a amintit Conciliul al II-lea din Vatican, "voinţa fermă de a respecta pe ceilalţi oameni, celelalte popoare şi demnitatea lor, precum şi practicarea asiduă a fraternităţii umane, sunt absolut necesare pentru a construi pacea" (Gaudium et spes, 78). Este o iluzie a crede că este suficient să ne salvgardăm pe noi înşine, apărându-ne de cei mai slabi care bat la uşă. viitorul ne va pune şi mai mult în contact unii cu alţii. Pentru a-l îndrepta spre bine nu sunt de folos acţiuni unilaterale, ci politici de amplă respiraţie. Istoria, repet, învaţă asta, dar încă nu am învăţat. Să nu se întoarcă spatele realităţii, să se termine amânarea continuă a responsabilităţii, să nu se delege mereu altora problema migratoare, ca şi cum nimănui nu i-ar păsa şi că ar fi o povară inutilă pe care cineva este constrâns s-o ia asupra sa!

Surori, fraţi, feţele voastre, ochii voştri ne cer să nu ne întoarcem în cealaltă parte, să nu renegăm umanitatea care ne uneşte, să ne însuşim istoriile voastre şi să nu uităm dramele voastre. A scris Elie Wiesel, martor al celei mai mari tragedii din secolul trecut: "Pentru că îmi amintesc de originea noastră comună mă apropii de oameni, fraţii mei. Pentru că refuz să uit că viitorul lor este important ca şi al meu" (From the Kingdom of Memory, Reminiscences, New York, 1990, 10). În această duminică, îl rog pe Dumnezeu să ne trezească din uitarea faţă de cel care suferă, să ne scuture din individualismul care exclude, să trezească inimile surde la nevoile aproapelui. Şi îl rog şi pe om, pe fiecare om: să depăşim paralizia fricii, indiferenţa care ucide, dezinteresul cinic care cu mănuşi de catifea condamnă la moarte pe cel care se află la margini! Să contrastăm la rădăcină gândirea dominantă, cea care se învârte în jurul propriului eu, al propriilor egoisme personale şi naţionale, care devin măsură şi criteriu al oricărui lucru.

Au trecut cinci ani de la vizita făcută aici cu iubiţii fraţi Bartolomeu şi Ieronymos. După tot acest timp constatăm că despre problema migratoare puţin s-a schimbat. Desigur, mulţi s-au angajat în primire şi în integrare şi aş vrea să le mulţumesc multor voluntari şi celor care la orice nivel - instituţional, social, caritativ, politic - şi-au asumat mari trude, îngrijindu-se de persoane şi de problema migratoare. Recunosc angajarea în finanţarea şi construirea de structuri demne de primire şi mulţumesc din inimă populaţiei locale pentru atât de mult bine făcut şi pentru multele jertfe simţite. Şi aş vrea să mulţumesc şi autorităţilor locale, care sunt angajate în primirea, în păstrarea şi în ducerea înainte a acestor oameni care vin la noi. Mulţumesc! Mulţumesc pentru ceea ce faceţi! Dar trebuie să admitem cu amărăciune că această ţară, ca altele, este încă la capătul puterilor şi că în Europa există unii care persistă să trateze problema ca pe o treabă care nu-i privesc. Acest lucru este tragic. Amintesc [îndreptat spre preşedinte] ultimele cuvinte ale dumneavoastră: "Europa să facă la fel". Şi câte condiţii nedemne de om! Câte hotspot unde migraţii şi refugiaţii trăiesc în condiţii care sunt la limită, fără a întrevedea soluţii la orizont! Şi totuşi respectarea persoanelor şi a drepturilor umane, în special în continentul care nu încetează să le promoveze în lume, ar trebuie să fie mereu salvgardată, şi demnitatea fiecăruia ar trebui să fie pusă înainte de toate! Este trist a auzi propunerea, ca soluţii, folosirii de fonduri comune pentru a construi ziduri, pentru a construi garduri de sârmă ghimpată. Suntem în epoca zidurilor şi a gardurilor de sârmă ghimpată. Desigur, se înţeleg temerile şi nesiguranţele, dificultăţile şi pericolele. Se simt oboseala şi frustrarea, accentuate de crizele economică şi pandemică, dar problemele nu se rezolvă şi convieţuirea nu se îmbunătăţeşte ridicând bariere. În schimb, unind forţele pentru a ne îngriji de alţii în funcţie de posibilităţile reale ale fiecăruia şi respectând legalitate, punând mereu pe primul loc valoarea nesuprimabilă a vieţii fiecărui bărbat, a fiecărei femei, a fiecărei persoane. Tot Elie Wiessel a spus: "Când vieţile umane sunt în pericol, când demnitatea umană este în pericol, graniţele naţionale devin irelevante" (Discurs de acceptare a Premiului Nobel pentru pace, 10 decembrie 1986).

În diferite societăţi se opun în mod ideologic siguranţa şi solidaritatea, localul şi universalul, tradiţia şi deschiderea. În loc de a adera la idei, poate fi de ajutor a porni de la realitate: a ne opri, a dilata privirea, a o cufunda în problemele majorităţii omenirii, ale atâtor populaţii victime ale urgenţelor umanitare pe care nu le-au creat, ci doar le-au îndurat, adesea după lungi istorii de exploatarea aflate încă în desfăşurare. Este uşor de a târî opinia publică inoculând frica de celălalt; în schimb, de ce nu se vorbeşte, cu aceeaşi atitudine, despre exploatarea săracilor, despre războaiele uitate şi adesea finanţate din belşug, despre acordurile economice făcute pe pielea oamenilor, despre manevrele ascunse pentru a face trafic de arme şi a prolifera comerţul cu ele? De ce nu se vorbeşte despre asta? Trebuie înfruntate motivele îndepărtate, nu persoanele sărace care plătesc consecinţele, fiind chiar folosite pentru propagandă politică! Pentru a înlătura motivele profunde, nu se pot tampona numai urgenţele. Este nevoie de acţiuni concertate. Este nevoie să se înfrunte schimbările epocale cu măreţie de viziune. Pentru că nu există răspunsuri uşoare la probleme complexe; în schimb există necesitatea de a însoţi procesele dinăuntru, pentru a depăşi ghetoizările şi a favoriza o integrare lentă şi indispensabilă, pentru a primi în mod fratern culturile şi tradiţiile celuilalt.

Mai ales, dacă vrem să repornim, să privim feţele copiilor. Să găsim curajul de a ne ruşina în faţa lor, care sunt nevinovaţi şi sunt viitorul. Interpelează conştiinţele noastre şi ne întreabă: "Ce lume vreţi să ne daţi?" Să nu fugim în grabă de imaginile crunte ale micilor lor trupuri întinse inerte pe plaje. Mediterana, care timp de milenii a unit popoare diferite şi ţinuturi distante, devine un cimitir rece fără lespezi. Acest mare bazin de apă, leagăn al atâtor civilizaţii, acum pare o oglindă de moarte. Să nu lăsăm ca mare nostrum să se transforme într-o dezolantă mare mortuum, ca acest loc de întâlnire să devină teatru de ciocnire! Să nu permite ca această "mare a amintirilor" să se transforme în "mare a uitării". Fraţi şi surori, vă rog, să oprim acest naufragiu de civilizaţie!

Pe malurile acestei mări Dumnezeu s-a făcut om. Cuvântul său a răsunat, aducând vestea lui Dumnezeu, care este "Tată şi călăuză a tuturor oamenilor" (Sf. Grigore din Nazianz, Discurs 7 pentru fratele Cezar, 24). El ne iubeşte ca fii şi ne vrea fraţi. Şi în schimb Dumnezeu este ofensat, dispreţuindu-l pe omul creat după chipul său, lăsându-l în voia valurilor, în clipocitul indiferenţei, uneori justificată chiar în numele unor presupuse valori creştine. În schimb, credinţa cere compasiune şi milostivire - să nu uităm că acesta este stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioşie. Credinţa îndeamnă la ospitalitate, la acea filoxenia care a impregnat cultura clasică, găsind după aceea în Isus propria manifestare definitivă, în special în parabola bunului samaritean (cf. Lc 10,29-37) şi în cuvintele din capitolul 25 din Evanghelia lui Matei (cf. v. 31-46). Nu este o ideologie religioasă, sunt rădăcini creştine concrete. Isus afirmă solemn că este acolo, în cel străin, în cel refugiat, în cel care este gol şi înfometat. Şi programul creştin este de a ne afla acolo unde se află Isus. Da, pentru că programul creştin, a scris Papa Benedict, "este o inimă care vede" (Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 31). Şi n-aş vrea să termin acest mesaj fără a mulţumi poporului grec pentru primire. De atâtea ori această primire devine o problemă, pentru că nu se găsesc căi de ieşire pentru oameni, pentru a merge în altă parte. Mulţumesc, fraţi şi surori greci, pentru această generozitate.

Acum s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, pentru ca să ne deschidă ochii la suferinţele fraţilor. Ea a pornit în grabă în călătorie spre verişoara Elisabeta care era însărcinată. Câte mame însărcinate au găsit în grabă şi în călătorie moartea în timp ce purtau în sân viaţa! Născătoarea de Dumnezeu să ne ajute să avem o privire maternă, care vede în oameni nişte fii ai lui Dumnezeu, surori şi fraţi de primit, de protejat, de promovat şi de integrat. Şi de iubit cu duioşie. Cea Toată Sfântă să ne înveţe să punem realitatea omului înainte de idei şi de ideologii şi să mişte paşi zvelţi în întâmpinarea celui care suferă.

Acum să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria toţi împreună.

[Angelus]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 319.