CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA

(2-6 decembrie 2021)

Sfânta Liturghie

"GSP Stadium" (Nicosia), vineri, 3 decembrie 2021

Doi orbi, în timp ce Isus trece, strigă mizeria lor şi speranţa lor: "Fiul lui David, ai milă de noi!" (Mt 9,27). "Fiul lui David" era un titlu atribuit lui Mesia, pe care profeţiile îl vesteau din neamul lui David. Aşadar, cei doi protagonişti ai Evangheliei de astăzi sunt orbi, şi totuşi văd ceea ce contează mai mult: îl recunosc pe Isus ca Mesia venit în lume. Să ne oprim asupra a trei pasaje din această întâlnire. Pot să ne ajute, pe acest drum de Advent, să-l primim la rândul nostru pe Domnul care vine, pe Domnul care trece.

Primul pasaj: a merge la Isus pentru a ne vindeca. Textul spune că cei doi orbi strigau la Domnul în timp ce îl urmau (cf. v. 27). Nu-l vedeau, dar ascultau glasul său şi urmează paşii săi. Caută în Cristos ceea ce prevestiseră profeţii, adică semnele de vindecare şi de compasiune a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. În această privinţă Isaia a scris: "Se vor deschide ochii orbilor" (35,5). Şi o altă profeţie, conţinută în prima lectură de astăzi: "Ochii orbilor vor vedea din beznă şi întuneric" (29,18). Cei doi din Evanghelie au încredere în Isus şi îl urmează căutând lumină pentru ochii lor.

Şi pentru ce, fraţi şi surori, aceste două persoane au încredere în Isus? De ce percep ei că, în întunericul istoriei, el este lumina care luminează nopţile inimii şi ale lumii, care înfrânge întunericul şi învinge orice orbire. Şi noi, ştim asta, purtăm în inimă orbiri. Şi noi, asemenea celor doi orbi, suntem călători adesea cufundaţi în întunecimile vieţii. Primul lucru care trebuie făcut este să mergem la Isus, aşa cum el însuşi cere: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Cine dintre noi nu este în vreun fel ostenit şi împovărat? Toţi. Însă opunem rezistenţă să ne îndreptăm spre Isus; de atâtea ori preferăm să rămânem închişi în noi înşine, să fim singuri cu întunecimile noastre, să ne plângem, acceptând compania rea a tristeţii. Isus este medicul: numai el, lumina adevărată care luminează pe orice om (cf. In 1,9), el ne dă belşugul de lumină, de căldură, de iubire. Numai el eliberează inima de rău. Putem să ne întrebăm: mă închid în întunericul melancoliei, care seacă izvoarele bucuriei, sau merg la Isus şi îi duc viaţa mea? Îl urmez pe Isus, îl "urmăresc", îi strig nevoile mele, îi încredinţez amărăciunile mele? Să facem asta, să-i dăm lui Isus posibilitatea de a ne vindeca inima. Acesta este primul pasaj; vindecarea interioară cere alte două vindecări.

Al doilea este a purta împreună rănile. În această relatare evanghelică nu există vindecarea unui singur orb, ca, de exemplu, în cazurile lui Bartimeu (cf. Mc 10,46-52) sau al orbului din naştere (cf. In 9,1-41). Aici sunt doi orbi. Se află împreună pe drum. Împreună împărtăşesc durerea pentru condiţia lor, împreună doresc o lumină care să poată aprinde o flacără în inima nopţilor lor. Textul pe care l-am ascultat este mereu la plural, pentru că cei doi fac totul împreună: ambii îl urmează pe Isus, ambii strigă spre el şi cer vindecarea; nu fiecare pentru sine însuşi, ci împreună. Este semnificativ că spun lui Cristos: ai milă de noi. Folosesc "noi", nu spun "eu". Nu se gândesc fiecare la propria orbire, ci ei cer ajutor împreună. Iată semnul elocvent al vieţii creştine, iată trăsătura distinctivă a spiritului eclezial: a gândi, a vorbi, a acţiona ca un "noi", ieşind din individualism şi din pretenţia de autosuficienţă care îmbolnăvesc inima.

Cei doi orbi, cu împărtăşirea suferinţelor lor şi cu prietenia lor fraternă, ne învaţă multe. Fiecare dintre noi este într-un fel orb din cauza păcatului, care ne împiedică să-l "vedem" pe Dumnezeu ca Tată şi pe ceilalţi ca fraţi. Asta face păcatul, deformează realitatea: ni-l arată pe Dumnezeu ca stăpân şi pe ceilalţi ca probleme. Este lucrarea ispititorului, care falsifică lucrurile şi tinde să ni le arate sub o lumină negativă pentru a ne arunca în descurajare şi în amărăciune. Şi tristeţea urâtă, care este periculoasă şi nu vine de la Dumnezeu, se cuibăreşte bine în singurătate. Aşadar, nu putem înfrunta întunericul singuri. Dacă purtăm singuri orbirile noastre interioare, suntem înfrânţi. Avem nevoie să stăm unul lângă celălalt, să împărtăşim rănile, să înfruntăm împreună drumul.

Iubiţi fraţi şi surori, în faţa fiecărei întunecimi personale şi a provocărilor pe care le avem în faţă în Biserică şi în societate, suntem chemaţi să reînnoim fraternitatea. Dacă rămânem divizaţi între noi, dacă fiecare se gândeşte numai la sine sau la grupul său, dacă nu ne adunăm împreună, nu dialogăm, nu mergem uniţi, nu ne putem vindeca pe deplin de orbiri. Vindecarea vine atunci când purtăm împreună rănile, când înfruntăm împreună problemele, când ne ascultăm şi ne vorbim. Şi acesta este harul de a trăi în comunitate, de a înţelege valoarea de a fi împreună, de a fi în comunitate. Cer asta pentru voi: să fiţi mereu împreună, să fiţi mereu uniţi; să mergeţi înainte aşa şi cu bucurie: fraţi creştini, fii ai unicului Tată. Şi cer asta şi pentru mine.

Şi iată al treilea pasaj: a vesti evanghelia cu bucurie. După ce au fost vindecaţi împreună de Isus, cei doi protagonişti anonimi din Evanghelie, în care ne putem oglindi, încep să răspândească vestea în toată regiunea, să vorbească despre asta peste tot. Există un pic de ironie în acest fapt: Isus le recomandase să nu spună nimănui nimic, dar ei fac exact contrariul (cf. Mt 9,30-31). Însă din relatare se înţelege că nu este intenţia lor să nu asculte de Domnul; pur şi simplu nu reuşesc să-şi stăpânească entuziasmul că au fost vindecaţi, bucuria pentru ceea ce au văzut la întâlnirea cu el. Şi aici este un alt semn distinctiv al creştinului: bucuria evangheliei, care este de nestăpânit, "umple inima şi întreaga viaţă a celor care se întâlnesc cu Isus" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1); bucuria evangheliei eliberează de riscul unei credinţe intimiste, serioase, plângăcioase, şi ne pune în dinamismul mărturiei.

Preaiubiţilor, este frumos să vă văd şi să văd că trăiţi cu bucurie vestea eliberatoare a evangheliei. Vă mulţumesc pentru asta. Nu este vorba de prozelitism - vă rog, să nu se facă niciodată prozelitism! - ci de mărturie; nu de moralism care judecă - nu, să nu se facă asta - ci de milostivire care îmbrăţişează; nu de cult exterior, ci de iubire trăită. Vă încurajez să mergeţi înainte pe acest drum: asemenea celor doi orbi din evanghelie, să reînnoim şi noi întâlnirea cu Isus şi să ieşim din noi înşine fără frică pentru a mărturisi asta celor pe care-i întâlnim! Să ieşim ca să ducem lumina pe care am primit-o, să ieşim ca să luminăm noaptea care adesea ne înconjoară! Fraţi şi surori, este nevoie de creştini iluminaţi, dar mai ales luminoşi, care să atingă cu duioşie orbirile fraţilor; care cu gesturi şi cuvinte de mângâiere să aprindă lumini de speranţă în întuneric. Creştini care să semene vlăstare de evanghelie în ogoarele uscate ale cotidianităţii, care să ducă mângâieri în singurătăţile suferinţei şi sărăciei.

Fraţi şi surori, Domnul Isus trece, trece şi pe străzile noastre din Cipru, ascultă strigătul orbirilor noastre, vrea să atingă ochii noştri, vrea să atingă inima noastră, să ne facă să venim la lumină, să ne renaştem, să ne ridicăm înăuntru: asta vrea să facă Isus. Şi ne adresează şi nouă întrebarea pe care a pus-o acelor orbi: "Credeţi că pot să fac asta?" (Mt 9,28). Credem noi că Isus poate să facă asta? Să reînnoim încrederea în el! Să-i spunem: Isuse, credem că lumina ta este mai mare decât orice întuneric al nostru; credem că tu poţi să ne vindeci, că tu poţi să reînnoieşti fraternitatea noastră, că poţi să înmulţeşti bucuria noastră; şi cu toată Biserica noi te invocăm, toţi împreună: Vino, Doamne Isuse! [toţi repetă: "Vino, Doamne Isuse!"] Vino, Doamne Isuse! [toţi: "Vino, Doamne Isuse!"] Vino, Doamne Isuse! [toţi: "Vino, Doamne Isuse!"].

_______________

Salut final la sfârşitul Liturghiei

Iubiţi fraţi şi surori,

Eu doresc să vă mulţumesc vouă tuturor! Mâine dimineaţă voi avea ocazia de a-l saluta pe domnul preşedinte al republicii, prezent aici: îl voi saluta în momentul în care îmi voi lua rămas-bun de la această ţară, dar încă de acum doresc din inimă să exprim tuturor recunoştinţa mea pentru primirea şi afectul care mi-au fost rezervate. Mulţumesc!

Aici în Cipru respir un pic din acea atmosferă tipică a Ţării Sfinte, unde antichitatea şi varietatea tradiţiilor creştine îl îmbogăţesc pe pelerin. Asta îmi face bine, şi face bine să întâlnesc comunităţi de credincioşi care trăiesc prezentul cu speranţă, deschişi la viitor, şi împărtăşesc acest orizont cu cei mai nevoiaşi. Mă gândesc, îndeosebi, la migranţii care caută o viaţă mai bună, cu care voi petrece ultima mea întâlnire în această insulă, împreună cu fraţii şi cu surorile de diferite confesiuni creştine.

Mulţumesc tuturor celor care au colaborat pentru această vizită! Rugaţi-vă pentru mine. Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească. Efcharistó! [Mulţumesc!]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 486.