CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA

(2-6 decembrie 2021)

Întâlnire cu Sfântul Sinod

Catedrala ortodoxă (Nicosia), vineri, 3 decembrie 2021

Preafericirea Voastră, iubiţi episcopi din Sfântul Sinod,

Sunt bucuros să fiu printre voi şi vă sunt recunoscător pentru primirea cordială. Mulţumesc, dragă frate, pentru cuvintele dumneavoastră, pentru deschiderea inimii şi pentru angajarea în promovarea dialogului dintre noi. Doresc să extind salutul meu la preoţi, la diaconi şi la toţi credincioşii din Biserica Ortodoxă din Cipru, cu un gând special pentru monahi şi monahii, care cu rugăciunea lor purifică şi înalţă credinţa tuturor.

Harul de a fi aici îmi aduce în minte că avem o comună origine apostolică: Paul a străbătut Ciprul şi după aceea a ajuns la Roma. Aşadar coborâm din aceeaşi ardoare apostolică şi o singură cale ne leagă, aceea a evangheliei. Aşa îmi place să ne vedem mergând pe acelaşi drum, în căutarea unei fraternităţi tot mai mari şi a unităţii depline. În această fâşie de Ţară Sfântă care răspândeşte harul acelor locuri în Mediterana, este natural să ne gândim din nou la atâtea pagini şi figuri biblice. Între toate, aş vrea să fac iar referinţă la Sfântul Barnaba, evidenţiind câteva aspecte care ne pot orienta pe cale.

"Iosif, numit de către apostoli Barnaba" (Fap 4,36). Aşa este prezentat de Faptele Apostolilor. Aşadar îl cunoaştem şi îl venerăm prin supranumele său, atât era de indicativ al persoanei. Or, cuvântul Barnaba înseamnă în acelaşi timp "fiul mângâierii" şi "fiul îndemnului". Este frumos că în figura sa se amestecă ambele caracteristici, indispensabile pentru vestirea evangheliei. De fapt, orice mângâiere adevărată nu poate rămâne intimistă, ci trebuie să se traducă în îndemn, să orienteze libertatea spre bine. În acelaşi timp, orice îndemn în credinţă nu poate decât să se întemeieze pe prezenţa mângâietoare a lui Dumnezeu şi să fie însoţit de caritatea fraternă.

Astfel, Barnaba, fiul mângâierii, ne îndeamnă pe noi fraţii săi să întreprindem aceeaşi misiune de a duce oamenilor evanghelia, invitându-ne să înţelegem că vestirea nu se poate baza numai pe exortaţii generale, pe repetarea de precepte şi norme de respectat, aşa cum s-a făcut adesea. Ea trebuie să urmeze calea întâlnirii personale, să acorde atenţie cererilor oamenilor, nevoilor lor existenţiale. Pentru a fi fii ai mângâierii, înainte de a spune ceva, trebuie să ascultăm, să ne lăsăm interogaţi, să-l descoperim pe celălalt, să împărtăşim. Pentru că evanghelia se transmite prin comuniune. Asta este ceea ce noi, fiind catolici, dorim să trăim în următorii ani, redescoperind dimensiunea sinodală, constitutivă a faptului de a fi Biserică. Şi în asta simţim nevoia de a merge mai intens cu voi, iubiţi fraţi, care prin experienţa sinodalităţii voastre puteţi cu adevărat să ne ajutaţi. Mulţumesc pentru colaborarea voastră fraternă, care se manifestă şi în participarea activă la Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă.

Doresc din inimă să crească posibilităţile de a ne frecventa, de a ne cunoaşte mai bine, de a da la o parte atâtea preconcepţii şi de a ne pune în ascultare docilă a respectivelor experienţe de credinţă. Va fi pentru fiecare un îndemn stimulant pentru a face mai bine şi va aduce la amândoi un rod spiritual de mângâiere. Apostolul Paul, din care provenim, vorbeşte adesea despre mângâiere şi este frumos să ne imaginăm că Barnaba, fiul mângâierii, a fost inspiratorul unor cuvinte ale sale, ca acelea cu care, la începutul celei de-a doua Scrisori către Corinteni, ne recomandă să ne mângâiem reciproc cu aceeaşi mângâiere cu care am fost mângâiaţi de Dumnezeu (cf. 2Cor 1,3-5). În acest sens, iubiţi fraţi, doresc să vă asigur rugăciunea şi apropierea mea şi a Bisericii Catolice, în problemele mai dureroase care vă neliniştesc, precum şi în speranţele mai frumoase şi îndrăzneţe care vă animă. Tristeţile şi bucuriile voastre ne aparţin, le simţim ale noastre! Şi simţim că avem atâta nevoie şi de rugăciunea voastră.

În continuare - al doilea aspect - Sfântul Barnaba este prezentat de Faptele Apostolilor ca "un levit de loc din Cipru" (Fap 4,36). Textul nu adaugă alte detalii, nici cu privire la aspectul său nici cu privire la persoana sa, dar imediat după aceea îl descoperă pe Barnaba printr-o acţiune emblematică: "vânzând un ogor pe care îl avea, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor" (v. 37). Acest gest magnific sugerează că pentru a ne revitaliza în comuniune şi în misiune ne trebuie şi nouă curajul de a ne despuia de ceea ce, deşi preţios, este pământesc, pentru a favoriza plinătatea unităţii. Nu mă refer, desigur, la ceea ce este sacru şi ajută la întâlnirea Domnului, ci la riscul de a absolutiza anumite uzanţe şi obişnuinţe, neesenţiale pentru a trăi credinţa. Să nu ne lăsăm paralizaţi de teama de a ne deschide şi de a face gesturi îndrăzneţe, să nu favorizăm acea "incompatibilitate a diferenţelor" care nu se reflectă în evanghelie! Să nu permitem ca tradiţiile, la plural şi cu "t" minusculă, să tinde să prevaleze asupra Tradiţiei, la singular şi cu "T" majusculă. Ea ne îndeamnă să-l imităm pe Barnaba, să lăsăm ceea ce, chiar bun, poate să compromită plinătatea comuniunii, primatul carităţii şi necesitatea unităţii.

Depunând ceea ce avea la picioarele apostolilor, Barnaba a intrat în inima lor. Şi noi suntem invitaţi de Domnul, pentru a ne redescoperi parte a aceluiaşi trup, să ne coborâm până la picioarele fraţilor. Desigur, în ogorul relaţiilor noastre istoria a deschis brazde largi între noi, dar Duhul Sfânt doreşte ca noi cu umilinţă şi respect să ne reapropiem. El ne invită să nu ne resemnăm în faţa diviziunilor din trecut şi să cultivăm împreună ogorul Împărăţiei, cu răbdare, asiduitate şi concreteţe. Pentru că, dacă lăsăm deoparte teorii abstracte şi lucrăm împreună umăr la umăr, de exemplu în caritate, în educaţie, în promovarea demnităţii umane, vom redescoperi fratele şi comuniunea se va forma de la sine, spre lauda lui Dumnezeu. Fiecare va menţine propriile moduri şi propriul stil, dar cu timpul lucrarea comună va creşte înţelegerea şi se va arăta rodnică. Aşa cum aceste ţinuturi mediteraneene au fost înfrumuseţate de munca respectuoasă şi răbdătoare a omului, tot aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu perseverenţă umilă, să cultivăm comuniunea noastră apostolică!

De exemplu, este un rod bun ceea ce se întâmplă aici în Cipru la Biserica "Toată Sfântă din Cetatea de aur". Templul dedicat lui Panaghia Crysopolitissa este astăzi loc de cult pentru diferite confesiuni creştine, iubit de populaţie şi ales adesea pentru celebrarea căsătoriilor. Aşadar, este un semn de comuniune de credinţă şi de viaţă sub privirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care îi adună pe fiii săi. În afară de asta, în cadrul complexului este păstrată coloana unde, conform tradiţiei, Sfântul Paul a îndurat treizeci şi nouă de lovituri de bici pentru că a vestit credinţa la Pafos. Misiunea, ca şi comuniunea, trece mereu prin jertfe şi încercări.

Tocmai o încercare - este al treilea aspect pe care îl scot din figura lui Barnaba - a marcat viaţa sa şi primele începuturi ale răspândirii evangheliei în aceste ţinuturi. La întoarcerea sa în Cipru cu Paul şi Marcu, el l-a găsit acolo pe Elimas, "mag şi profet fals" (Fap 13,6), care li s-a opus cu răutate, încercând să facă întortocheate căile drepte ale Domnului (cf. v. 8.10). Nu lipsesc şi astăzi falsităţi şi înşelătorii pe care trecutul ni le pune în faţă şi care împiedică drumul. Secole de diviziune şi distanţe ne-au făcut să asimilăm, chiar şi involuntar, multe prejudecăţi unii faţă de alţii, preconcepţii bazate adesea pe informaţii puţine şi deformate, divulgate de o literatură agresivă şi polemică. Dar toate acestea deformează calea lui Dumnezeu, care este îndreptată spre înţelegere şi spre unitate. Iubiţi fraţi, sfinţenia lui Barnaba este elocventă şi pentru noi! De câte ori în istoria dintre creştini ne-am preocupat să ne opunem celorlalţi în loc să primim cu docilitate calea lui Dumnezeu, care tinde să recompună diviziunile în caritate! De câte ori am mărit exagerat şi am difuzat prejudecăţi despre ceilalţi, în loc să împlinim îndemnul pe care Domnul l-a repetat în special în evanghelia scrisă de Marcu, cel care a fost cu Barnaba în această insulă: să ne facem mici, să ne slujim unii pe alţii (cf. Mc 9,35; 10,43.44).

Preafericirea Voastră, am rămas emoţionat astăzi, în dialogul nostru, când dumneavoastră aţi vorbit despre Biserica Mamă. Biserica noastră este mamă, şi o mamă îi adună mereu pe fiii săi cu duioşie. Avem încredere în această Biserică Mamă, care ne adună pe noi toţi şi care cu răbdare, duioşie şi curaj de duce înainte pe drumul Domnului. Dar, pentru a simţi maternitatea Bisericii, noi toţi trebuie să mergem acolo, unde Biserica este mamă. Noi toţi, cu diferenţele noastre, dar toţi fii ai Bisericii Mamă. Mulţumesc pentru acea reflecţie pe care astăzi aţi făcut-o cu mine.

Să invocăm de la Domnul înţelepciune şi curaj pentru a merge pe căile sale, nu pe căile noastre. Să cerem asta prin mijlocirea sfinţilor. Leontios Machairas, cronicar din secolul al XV-lea, a definit Ciprul "Insulă sfântă" pentru cantitatea de martiri şi fericiţi pe care i-au avut aceste ţinuturi de-a lungul secolelor. În afară de cei mai cunoscuţi şi veneraţi, ca Barnaba, Paul şi Marcu, Epifanie, Barbara, Spiridon, sunt atâţia alţii: cete nenumărate de sfinţi care, uniţi în unica Biserică din cer - Biserica Mamă -, ne determină să navigăm împreună spre portul spre care tânjim. De acolo de sus invită să facem din Cipru, deja punte între Orient şi Occident, o punte între cer şi pământ. Aşa să fie, spre gloria Preasfintei Treimi, pentru binele nostru şi pentru binele tuturor. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Pe urmele Sfântului Barnaba, "fiul îndemnului". Misionar însoţitor al lui Paul şi prim evanghelizator al insulei Cipru

lecturi: 344.