Biserica şi zilele

Timpul Adventului

de cardinal Augusto Paolo Lojudice
arhiepiscop de Siena - Colle di Val d'Elsa - Montalcino

Şi anul acesta urmează să se întoarcă Adventul: un timp, cel care va începe duminica viitoare, care poate duce la reflecţie, la lumină, un timp pentru a reaprinde atâtea speranţe ale noastre. Ceea ce am trăit şi trăim este o perioadă care a adus umbre, incertitudini, care a deformat raporturi, care a multiplicat violenţe în familie, care a evidenţiat limite şi critici, şi mai mult astăzi, în poziţiile iraţionale care se opun ocrotirii sănătăţii publice, prezintă toate contradicţiile sale. Dar noi suntem în această lume, nu în alta şi în aceasta suntem chemaţi să ducem cuvântul evangheliei cu curaj şi demnitate. Dacă este adevărat că "realitatea este superioară ideii" nu trebuie în niciun mod să capitulăm în faţa contradicţiilor din lume, ci să le gestionăm, să le integrăm, "să le elaborăm" pentru ca să nu ne doboare şi să ne descurajeze: şi acest lucru este valabil pentru noi, episcopii, pentru preoţi, pentru toţi credincioşii, bărbaţi şi femei angajaţi în trăirea credinţei.

Când eram părinte spiritual în seminar, una din sugestiile mai frecvente pe care le dădeam seminariştilor era aceea de "a se pregăti să gestioneze tensiunile şi dezamăgirile", înăuntrul şi în afara Bisericii, care vor caracteriza mare parte din drumul de viaţă sacerdotală; să se obişnuiască să pornească de la cele mai mici lucruri, cele aparent nesemnificative, dar care sunt substanţa zilelor noastre, care adesea se vor prezenta egale, repetitive, monotone, chiar şi în viaţa sacerdotală: câteva liturghii, un pic de catehism, multe înmormântări. Nu ştiu dacă am fost convingător în această învăţătură, dar sper că seminariştii de atunci, actuali preoţi, continuă să vrea să vestească evanghelia, în orice mod şi în orice situaţie. Ascultarea-dialogul pe care prima fază a drumului sinodal ni-l cere va putea să fie o ocazie bună pentru a ne redescoperi în relaţie cu toţi, fie credincioşi, fie necredincioşi, în ocazii pe care trebuie să avem răbdarea şi fantezia de a le inventa sau reinventa pentru a reda un elan responsabilităţii noastre de a duce evanghelia la toţi.

În această perioadă am recitit Dialogul Sfintei Ecaterina: am regăsit în această tânără femeie o pasiune unică, o forţă sufletească excepţională, o experienţă mistică foarte profundă şi, probabil, irepetabilă; dar ea a reuşit, pentru ea Isus era tangibil, ascultabil, vizibil, aşa cum aminteşte Ioan în prima sa scrisoare: putem reuşi şi noi să trăim această experienţă. Din moment ce nu aşteptăm un necunoscut, ci pe Cel pe care, în virtutea Botezului, suntem chemaţi să-l urmăm şi, ca oameni care cred, am ales să-l imităm în mod singular, a trăi timpul Adventului comportă să privim la întruparea Fiului lui Dumnezeu şi, în lumina acesteia, să examinăm întruparea noastră personală, pentru a vedea dacă aceasta corespunde cu a sa.

Duminica trecută am trăit, ca toţi episcopii, ZMT la nivel diecezan: eram la Colle di Val d'Elsa, localitate la nord de Siena. Responsabilul pastoraţiei tineretului a invitat, la sugestia câtorva tineri, un tânăr preot din Milano, foarte activ şi foarte urmărit pe social, care a vorbit despre experienţa sa de viaţă, animare şi formare în oratoriu. Erau circa patru sute de tineri, din diferite grupuri, din diferite realităţi ecleziale şi parohiale. Puţini? Mulţi? Nu ştiu: deşi adesea cădem în această capcană, credinţa nu este niciodată o problemă de cifre. Cifrele ne înşală, ne fac să simţim povara unei nepotriviri, ne fac să trăim o concurenţă cu confraţii care desigur nu este productivă sau, şi mai rău, dimpotrivă, ne pot înşela, ne pot face să credem lucruri care nu sunt, ne pot face să ne simţim buni şi capabili şi să altoim în noi, păstorii, preoţi sau episcopi, ispite subtile şi pătrunzătoare, considerându-ne capabili de cine ştie ce sau, dimpotrivă, nepotriviţi şi incapabili. Pentru mine a fost important că aceşti tineri au putut experimenta valoarea unei comuniuni spirituale care îi face fraţi, a unei pasiuni care, dacă este cultivată, continuă să-i facă să viseze, a unei forţe care vine din unirea dintre ei şi care poate cu adevărat să-i convingă că lumea poate să fie diferită dacă se trăieşte într-un anumit mod, dacă este urmat Isus şi evanghelia în viaţa de fiecare zi.

"Principe al păcii" este unul din apelativele pe care Scriptura îl dă Celui care trebuie să vină: pacea rezumă toate darurile lui Dumnezeu. Este bunăstarea, aflarea într-un sentiment de plinătate şi de împlinire. Înainte de toate în raportul cu Dumnezeu: pace înseamnă că omul se află în faţa lui Dumnezeu simţindu-se în largul său. Nu ca Adam care s-a ascuns în prezenţa lui şi nici precum Cain care a trebuit să fugă. În pace cu Dumnezeu, reconciliaţi. "Reconciliaţi cu Dumnezeu" înseamnă a spune şi în pace cu noi înşine, ca persoane care se simt bine acasă la ei, care nu fug din ele însele, care nu au nevoie să fugă şi să se ascundă pentru că au învăţat să se accepte aşa cum sunt în faţa lui Dumnezeu. Pacea cu noi înşine devine şi pace cu alţii, devine fraternitate şi primire. Euharistia ne poate da referinţa la atenţia fundamentală care trebuie să fie în inima vieţii noastre. Înainte de toate, pentru că atunci când privim Euharistia suntem în faţa lui Isus Cristos şi a dăruirii vieţii sale. "O pâine frântă" este viaţa lui Cristos şi asta ne pune în faţa unui spectacol, a unei perspective, care este fundamentală, aceea a iubirii Domnului. În acelaşi timp ne eliberează desigur de dominaţia lucrurilor; din punctul de vedere al lucrului în sine Euharistia este foarte puţin, este o bucăţică de pâine care nu costă nimic şi nu produce nimic. Şi totuşi am învăţat să înţelegem că acolo este ceea ce valorează mai mult din întreaga lume. Dacă privim la Euharistie, ne dăm seama că esenţialul este ceva "invizibil pentru ochi", ceva misterios, care se naşte în experienţa inimii şi a iubirii, în dăruirea de sine, în jertfirea de sine. Şi tocmai toate acestea pot deveni pentru noi experienţa aşteptării, drumul Adventului.

"Conştiinţa că suntem sprijiniţi de o tradiţie spirituală care se extinde în secole dă o puternică senzaţie de siguranţă în faţa oricărei dificultăţi tranzitorii": aşa spunea Bonhoeffer scriind părinţilor din închisoare cu ocazia festivităţilor de Crăciun. Şi adăuga: "Un prizonier înţelege mai bine decât oricare altul că mizeria, suferinţa, sărăcia, singurătatea, lipsa de ajutor şi vina au în ochii lui Dumnezeu o semnificaţie complet diferită decât în evaluarea oamenilor; că Dumnezeu se îndreaptă tocmai spre cei de care oamenii obişnuiesc să-şi întoarcă privirea; că Cristos s-a născut într-un staul pentru că nu a găsit loc la han; toate acestea pentru un prizonier este cu adevărat o veste bună". Adventul înseamnă cu adevărat a retrăi până la capăt succesiunea care face viaţa noastră o promisiune a ceva mai mult: a trăit pentru o promisiune, pentru ceea ce a fost promis, a avea o privire care caută, care este atentă la semnele realizării acestui "mai mult" în fiecare lucru.

Adventul ne va face să întâlnim diferite personaje în liturgie şi primul înainte de toate va fi ea, Maria din Nazaret. Cea care aşteaptă "prin excelenţă", cea care se roagă, care meditează, care nu reacţionează instinctiv, care ştie să decanteze lucrurile care se întâmplă, chiar şi cele mai stranii şi mai imprevizibile. Aşadar, să ne dispunem în aşteptarea naşterii lui Isus inspirându-ne de la ea şi de la dreptul Iosif: păstrând şi meditând în fiecare zi în desfăşurarea îndatoririlor noastre în muncă, în viaţa familială, în slujirea celorlalţi. Aşa cum Isus şi Maria aşteptau ca vălul asupra misterului să se dea la o parte, ascultători în călătorie spre Betleem, tot aşa şi noi putem să ne dispunem să pornim pe drumul unui nou an liturgic, sub semnul Mariei, şi să parcurgem urmele celei care cea dintâi ne învaţă să deschidem uşile vieţii noastre lui Cristos.

(După L'Osservatore Romano, 24 noiembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 753.