Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 10 noiembrie 2021

Cateheze despre Scrisoarea către Galateni: 15. Să nu ne lăsăm cuprinşi de oboseală

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Am ajuns la încheierea catehezelor despre Scrisoarea către Galateni. Despre câte alte conţinuturi, prezente în această scriere a Sfântului Paul, s-ar fi putut reflecta! Cuvântul lui Dumnezeu este un izvor inepuizabil. Şi apostolul în această scrisoare ne-a vorbit ca evanghelizator, ca teolog şi ca păstor.

Sfântul episcop Ignaţiu de Antiohia are o expresie frumoasă, atunci când scrie: "Există un singur învăţător care a vorbit şi ceea ce a spus s-a făcut; însă lucrurile pe care el le-a făcut tăcând sunt vrednice de Tatăl. Cine posedă cuvântul lui Isus poate să asculte şi tăcerea sa" (Ad Ephesios, 15,1-2). Putem spune că apostolul Paul a fost capabil să dea glas acestei tăceri a lui Dumnezeu. Intuiţiile sale cele mai originale ne ajută să descoperim noutatea tulburătoare cuprinsă în revelaţia lui Isus Cristos. A fost un adevărat teolog, care a contemplat misterul lui Cristos şi l-a transmis cu inteligenţa sa creativă. Şi a fost capabil să exercite şi misiunea sa pastorală faţă de comunitate rătăcită şi încurcată. A făcut asta cu metode diferite: a folosit din când în când ironia, rigoarea, blândeţea... A revendicat propria autoritate de apostol, dar în acelaşi timp nu a ascuns slăbiciunile caracterului său. În inima sa forţa Duhului a săpat realmente: întâlnirea cu Cristos Înviat a cucerit şi a transformat toată viaţa sa, iar el a dedicat-o în întregime în slujba evangheliei.

Paul nu s-a gândit niciodată la un creştinism cu trăsături irenice, lipsit de combativitate şi de energie, dimpotrivă. A apărat libertatea adusă de Cristos cu o pasiune care până astăzi înduioşează, mai ales dacă ne gândim la suferinţele şi la singurătatea pe care a trebuit să le îndure. Era convins că a primit o chemare la care numai el putea să răspundă; şi a voit să explice galatenilor că şi ei erau chemaţi la acea libertate, care îi ferea de orice formă de sclavie, pentru că îi făcea moştenitori ai vechii promisiuni şi, în Cristos, fii ai lui Dumnezeu. Şi conştient de riscurile pe care le aducea această concepţie de libertate, n-a minimalizat niciodată consecinţele. El era conştient de riscurile pe care le aduce libertatea creştină, dar nu a minimalizat consecinţele. A reafirmat credincioşilor cu parresia, cu curaj, că libertatea nu echivalează deloc cu libertinajul, nici nu conduce la forme de autosuficienţă îngâmfată. Dimpotrivă, Paul a pus libertatea la umbra iubirii şi a stabilit exercitarea sa coerentă în slujba iubirii. Toată această viziune a fost pusă în orizontul vieţii după Duhul Sfânt, care duce la împlinire Legea dăruită Israelului de Dumnezeu şi împiedică să se recadă sub sclavia păcatului. Ispita este mereu aceea de a se întoarce înapoi. O definiţie a creştinilor, care este în Scriptură, spune că noi, creştinii, nu suntem oameni care merg înapoi, care se întorc înapoi. O definiţie frumoasă. Şi ispita este aceasta de a merge înapoi pentru a fi mai siguri; a ne întoarce numai la Lege, neglijând viaţa nouă a Duhului. Asta e ceea ce ne învaţă Paul: adevărat Lege îşi are plinătatea în această viaţă a Duhului pe care ne-a dat-o Isus. Şi această viaţă a Duhului poate fi trăită numai în libertate, libertatea creştină. Şi acesta este unul din lucrurile cele mai frumoase.

La sfârşitul acestui itinerar de cateheze, mi se pare că se poate naşte în noi o dublă atitudine. Pe de o parte, învăţătura apostolului generează în noi entuziasm; ne simţim determinaţi să urmăm imediat calea libertăţii, să "umblăm în Duh". Să umblăm mereu în Duh: ne face liberi. Pe de altă parte, suntem conştienţi de limitele noastre, pentru că atingem cu mâna în fiecare zi cât de greu este să fim docili faţă de Duhul, să însoţim acţiunea sa benefică. Atunci poate veni oboseala care frânează entuziasmul. Ne simţim descurajaţi, slabi, uneori marginalizaţi faţă de stilul de viaţă conform mentalităţii lumeşti. Sfântul Augustin ne sugerează cum să reacţionăm în această situaţie, făcând referinţă la episodul evanghelic al furtunii de pe lac. Spune aşa: "Credinţa lui Cristos în inima ta este precum Cristos în barcă. Asculţi insulte, te trudeşti, eşti răscolit, şi Cristos doarme. Trezeşte-l pe Cristos, scutură credinţa ta! Chiar şi în tulburare eşti în măsură să faci ceva. Scutură credinţa ta. Cristos să se trezească şi să-ţi vorbească... De aceea trezeşte-l pe Cristos... Crezi ceea ce a fost spus, şi se face mare linişte în inima ta" (Discursuri 163/B 6). În momentele de dificultate suntem ca - spune Sfântul Augustin aici - în barcă în momentul furtunii. Şi ce au făcut apostolii? L-au trezit pe Cristos care dormea în timp ce era furtună; dar el era prezent. Singurul lucru pe care-l putem face în momentele urâte este acela de "a-l trezi" pe Cristos care este înlăuntrul nostru, dar "doarme" ca în barcă. Este chiar aşa. Trebuie să-l trezim pe Cristos în inima noastră şi numai atunci vom putea contempla lucrurile cu privirea sa, pentru că el vede dincolo de furtună. Prin acea privire senină a sa putem vedea o panoramă pe care, singuri, nici măcar nu ne imaginăm s-o observăm.

Pe acest drum angajant, dar fascinant, apostolul ne aminteşte că nu ne putem permite nicio oboseală în a face binele. Nu încetaţi să faceţi binele. Trebuie să avem încredere că Duhul vine mereu în ajutorul slăbiciunii noastre şi ne acordă sprijinul de care avem nevoie. Aşadar, să învăţăm să-l invocăm mai des pe Duhul Sfânt! Cineva poate să spună: "Şi cum îl invocăm pe Duhul Sfânt? Pentru că eu ştiu să-l rog pe Tatăl, cu Tatăl Nostru; ştiu să o rog pe Sfânta Fecioară Maria cu Bucură-te, Marie; ştiu să-l rog pe Isus cu Rugăciunea Rănilor, dar pe Duhul Sfânt? Care este rugăciunea Duhului Sfânt?". Rugăciunea către Duhul Sfânt este spontană: trebuie să se nască din inima ta. Tu trebuie să spui în momentele de dificultate: "Duhule Sfânt, vino". Cuvântul cheie este acesta: "vino". Dar trebuie să spui asta tu cu limbajul tău, cu vorbele tale. Vino, pentru că sunt în dificultate, vino, pentru că sunt în obscuritate, în întuneric; vino, pentru că nu ştiu ce să fac; vino, pentru că urmează să cad! Vino! Vino! Este cuvântul Duhului pentru a-l chema pe Duhul. Să învăţăm să-l invocăm mai des pe Duhul Sfânt. Putem face asta prin cuvinte simple, în diferitele momente ale zilei. Şi putem să purtăm cu noi, eventual în Evanghelia noastră de buzunar, rugăciunea frumoasă pe care Biserica o recită la Rusalii: "Vino, Duhule Preasfânt, / şi trimite pe pământ / a ta luminoasă rază! / Al săracilor Părinte, / Dătător de cele sfinte, / vino şi ne luminează! / Bunule Mângâietor, / Oaspete preaiubitor, / Dulcea noastră răcorire...". Vino! Şi aşa continuă, este o rugăciune foarte frumoasă. Miezul rugăciunii este "vino", tot aşa Sfânta Fecioară Maria şi apostolii se rugau după ce Isus s-a înălţat la cer; erau singuri în cenacol şi îl invocau pe Duhul. Ne va face bine să ne rugăm adesea: Vino, Duhule Sfânt. Şi cu prezenţa Duhului noi salvgardăm libertatea. Vom fi liberi, creştini liberi, nu alipiţi de trecut în sensul negativ al cuvântului, nu înlănţuiţi de practici, ci liberi cu libertate creştină, aceea care ne face să ne maturizăm. Ne va ajuta această rugăciune să umblăm în Duh, în libertate şi în bucurie, pentru că atunci când vine Duhul Sfânt vine bucuria, adevărata bucurie. Domnul să vă binecuvânteze.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 594.