Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 29 septembrie 2021

Cateheze despre Scrisoarea către Galateni: 9. Viaţa în credinţă

Fraţi şi surori, bună ziua!

În parcursul nostru pentru a înţelege mai bine învăţătura Sfântului Paul, ne întâlnim astăzi cu o temă dificilă, dar importantă, cea a justificării. Ce este justificarea? Noi, ca păcătoşi, am devenit drepţi. Cine ne-a făcut drepţi? Acest proces de schimbare este justificarea. Noi, în faţa lui Dumnezeu, suntem drepţi. Este adevărat, avem păcatele noastre personale, dar la bază suntem drepţi. Aceasta este justificarea. S-a discutat mult despre această temă, pentru a găsi interpretarea cea mai coerentă cu gândirea apostolului şi, aşa cum se întâmplă des, am ajuns şi să contrapunem poziţiile. În Scrisoarea către Galateni, precum şi în cea către Romani, Paul insistă asupra faptului că justificarea vine din credinţa în Cristos. "Dar, eu sunt drept pentru că împlinesc toate poruncile!". Da, dar de acolo nu-ţi vine justificarea, îţi vine înainte: cineva te-a justificat, cineva te-a făcut drept în faţa lui Dumnezeu. "Da, dar sunt păcătos!". Da eşti drept, dar păcătos, dar la bază eşti drept. Cine te-a făcut drept? Isus Cristos. Aceasta este justificarea.

Ce se ascunde în spatele cuvântului "justificare", care este aşa de decisiv pentru credinţă? Nu este uşor de ajuns la o definiţie exhaustivă, însă în ansamblul gândirii Sfântului Paul se poate spune simplu că justificarea este consecinţa "milostivirii lui Dumnezeu care oferă iertarea" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1990). Şi acesta este Dumnezeu nostru, atât de bun, milostiv, iertător, plin de milostivire, care încontinuu dă iertarea, încontinuu. El iartă, iar justificarea este Dumnezeu care iartă de la început pe fiecare, în Cristos. Milostivirea lui Dumnezeu care dă iertarea. De fapt, Dumnezeu, prin moartea lui Isus - şi asta trebuie s-o subliniem: prin moartea lui Isus - a distrus păcatul şi ne dăruit în manieră definitivă iertarea şi mântuirea. Astfel justificaţi, păcătoşii sunt primiţi de Dumnezeu şi reconciliaţi cu el. Este ca o întoarcere la raportul originar între Creator şi creatură, înainte ca să intervină neascultarea păcatului. De aceea, justificarea pe care Dumnezeu o realizează ne permite să recuperăm nevinovăţia pierdută cu păcatul. Cum are loc justificarea? A răspunde la această întrebare echivalează cu descoperirea unei alte noutăţi a învăţăturii Sfântului Paul: că justificarea are loc prin har. Numai prin har: noi am fost justificaţi prin pur har. "Dar eu nu pot, aşa cum face vreunul, să merg la judecător şi să plătesc pentru ca să-mi dea dreptatea?". Nu, în asta nu se poate plăti, a plătit unul pentru noi toţi: Cristos. Şi de la Cristos care a murit pentru noi vine acel har pe care Tatăl îl dă tuturor: justificarea are loc prin har.

Apostolul are prezentă mereu experienţa care a schimbat viaţa sa: întâlnirea cu Isus înviat pe calea Damascului. Paul a fost un om mândru, religios, zelos, convins că în respectarea scrupuloasă a preceptelor consta dreptatea. Însă acum a fost cucerit de Cristos, iar credinţa în el l-a transformat în profunzime, permiţându-i să descopere un adevăr ascuns până atunci: nu noi, cu eforturile noastre, devenim drepţi, nu: nu noi; ci Cristos, cu harul său, ne face drepţi. Aşadar, Paul, pentru a avea o cunoaştere deplină a misterului lui Isus, este dispus să renunţa la tot ceea ce avea înainte (cf. Fil 3,7), pentru că a descoperit că numai harul lui Dumnezeu l-a mântuit. Noi am fost justificaţi, am fost mântuiţi prin pur har, nu pentru meritele noastre. Şi asta ne dă o încredere mare. Suntem păcătoşi, da; dar mergem pe drumul vieţii cu acest har al lui Dumnezeu care ne justifică de fiecare dată când noi cerem iertare. Dar nu în acel moment justifică: suntem deja justificaţi, dar vine să ne ierte încă o dată.

Pentru apostol credinţa are o valoare atotcuprinzătoare. Atinge fiecare moment şi fiecare aspect al vieţii credinciosului: de la botez până la plecarea din această lume, totul este impregnat de credinţa în moartea şi învierea lui Isus, care dăruieşte mântuirea. Justificarea prin credinţă subliniază prioritatea harului, pe care Dumnezeu îl oferă celor care cred în Fiul său fără nicio deosebire.

De aceea, nu trebuie să concludem, aşadar, că pentru Paul nu mai are valoare Legea mozaică; ea, dimpotrivă, rămâne un dar irevocabil al lui Dumnezeu, este - scrie apostolul - "sfântă" (Rom 7,12). Şi pentru viaţa noastră spirituală este esenţial să respectăm poruncile, dar şi în asta nu ne putem baza pe forţele noastre: este fundamental harul lui Dumnezeu pe care-l primim în Cristos, acel har care ne vine din justificarea pe care ne-a dat-o Cristos, care a plătit deja pentru noi. De la el primim acea iubire gratuită care ne permite, la rândul nostru, să iubim în mod concret.

În acest context, este bine de amintit şi învăţătura care provine de la apostolul Iacob, care scrie: "Omul este justificat prin fapte şi nu numai prin credinţă - ar părea contrariul, dar nu este contrariul - [...] Căci după cum trupul fără duh este mort, la fel şi credinţa fără fapte este moartă" (Iac 2,24.26). Justificarea, dacă nu înfloreşte cu faptele noastre, va fi acolo, sub pământ, ca moartă. Există, dar noi trebuie s-o realizăm cu acţiunea noastră. Astfel cuvintele lui Iacob integrează învăţătura lui Paul. Aşadar, pentru amândoi, răspunsul credinţei cere să fim activi în iubirea faţă de Dumnezeu şi în iubirea faţă de aproapele. De ce "activi în acea iubire"? Pentru că acea iubire ne-a mântuit pe toţi, ne-a justificat gratuit, gratis!

Justificarea ne inserează în lunga istorie a mântuirii, care arată dreptatea lui Dumnezeu: în faţa căderilor noastre continue şi a insuficienţelor noastre. El nu s-a resemnat, ci a voit să ne facă drepţi şi a făcut asta prin har, prin darul lui Isus Cristos, al morţii şi învierii sale. De câteva ori am spus cum este modul lui Dumnezeu de a acţiona, care este stilul lui Dumnezeu, şi am spus-o cu trei cuvinte: stilul lui Dumnezeu este apropiere, compasiune şi duioşie. Mereu este aproape de noi, este compătimitor şi duios. Şi justificarea este tocmai apropierea cea mai mare a lui Dumnezeu faţă de noi, bărbaţi şi femei, compasiunea cea mai mare a lui Dumnezeu faţă de noi, bărbaţi şi femei, duioşia cea mai mare a Tatălui. Justificarea este acest dar al lui Cristos, al morţii şi învierii lui Cristos care ne face liberi. "Dar, părinte, eu sunt păcătos, am furat...". Da, dar la bază eşti un drept. Lasă ca Isus Cristos să realizeze acea justificare. Noi nu suntem condamnaţi, la bază, nu: suntem drepţi. Permiteţi-mi cuvântul: suntem sfinţi, la bază. Însă după aceea, cu acţiunea noastră, devenim păcătoşi. Însă, la bază, suntem sfinţi: să lăsăm ca harul lui Cristos să vină şi acea dreptate, acea justificare, să ne dea forţa de a merge înainte. Astfel, lumina credinţei ne permite să recunoaştem cât de infinită este milostivirea lui Dumnezeu, harul care acţionează pentru binele nostru. Însă aceeaşi lumină ne arată şi responsabilitatea care ne este încredinţată pentru a colabora cu Dumnezeu în opera sa de mântuire. Forţa harului are nevoie de a se conjuga cu faptele noastre de milostenie, pe care suntem chemaţi să o trăim pentru a mărturisi cât de mare este iubirea lui Dumnezeu. Să mergem înainte cu această încredere: toţi am fost justificaţi, suntem drepţi în Cristos. Trebuie să realizăm această dreptate cu acţiunea noastră.

____________________

APEL

Am aflat cu durere ştirea despre atacurile armate petrecute duminica trecută împotriva satelor Madamai şi Abun, în nordul Nigeriei. Mă rog pentru cei care au murit, pentru cei care au fost răniţi şi pentru întreaga populaţie nigeriană. Doresc ca să fie mereu garantată în ţară siguranţa tuturor cetăţenilor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 543.