Papa Francisc: Concelebrare euharistică împreună cu participanţii la Adunarea Plenară a CCEE (joi, 23 septembrie 2021)

Există trei verbe pe care ni le oferă astăzi Cuvântul lui Dumnezeu şi care ne interpelează ca păstori şi creştini din Europa: a reflecta, a reclădi, a vedea.

A reflecta este ceea ce Domnul ne invită să facem înainte de toate prin intermediul profetului Aggeu: "Aveţi grijă de căile voastre". De două ori spune asta poporului (Ag 1,5.7). Cu privire la care aspecte ale propriilor căi trebuia să reflecteze poporul lui Dumnezeu? Să ascultăm ce spune Domnul: "Pentru voi este timpul ca să locuiţi în casele voastre acoperite, iar casa aceasta să fie pustiită?" (v. 4). Poporul, întors din exil, s-a preocupat să rearanjeze locuinţele sale. Şi acum se mulţumeşte să stea comod şi liniştit acasă, în timp ce templul lui Dumnezeu este în ruină şi nimeni nu reconstruieşte. Această invitaţie de a reflecta ne interpelează: de fapt, şi astăzi în Europa noi, creştinii, avem tentaţia de a sta comozi şi structurile noastre, în casele noastre şi în bisericile noastre, în siguranţele noastre date de tradiţii, în satisfacţia unui anumit consens, în timp ce în jur templele se golesc şi Isus este tot mai uitat.

Să reflectăm: câtor persoane nu le mai este foame şi sete de Dumnezeu! Nu pentru că sunt rele, nu, ci pentru că lipseşte cel care să le provoace apetitul credinţei şi să reaprindă acea sete care există în inima omului: acea "sete concretă şi perpetuă" despre care vorbeşte Dante (Paradisul, II,19) şi pe care dictatura consumismului, dictatură uşoară, dar sufocantă, încearcă s-o stingă. Atâţia ajung să simtă numai nevoile materiale, nu lipsa lui Dumnezeu. Şi noi cu siguranţă ne preocupăm de acest lucru, dar cât de mult ne ocupăm de el cu adevărat? Este uşor de a judeca pe cel care nu crede, este comod a prezenta motivele secularizării, relativismului şi atâtor alte isme, dar în fond este steril. Cuvântul lui Dumnezeu ne face să reflectăm asupra noastră: simţim afect şi compasiune faţă de cel care nu a avut bucuria de a-l întâlni pe Isus sau a pierdut-o? Suntem liniştiţi pentru că în fond nu ne lipseşte nimic pentru a trăi, sau neliniştiţi văzând atâţia fraţi şi surori departe de bucuria lui Isus?

Cu privire la un alt lucru, prin intermediul profetului Aggeu, Domnul îi cere poporului său să reflecteze. Spune aşa: "Semănaţi mult, dar răsare puţin, mâncaţi, dar nu vă săturaţi, beţi, dar nu până să vă îmbătaţi, vă îmbrăcaţi, dar nu vă încălziţi" (v. 6). Aşadar, poporul avea ceea ce voia şi nu era fericit. Ce anume îi lipsea? Ne sugerează Isus, cu cuvinte care par să meargă după cele ale lui Aggeu: "Am fost flămând, şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi nu mi aţi dat să beau, am fost [...] gol, şi nu m aţi îmbrăcat" (Mt 25,42-43). Lipsa de caritate provoacă nefericirea, pentru că numai iubirea satură inima. Numai iubirea satură inima. Închişi în interesul faţă de propriile lucruri, locuitorii din Ierusalim au pierdut gustul gratuităţii. Poate să fie şi problema noastră: concentrarea asupra diferitelor poziţii în Biserică, asupra dezbaterilor, agendelor şi strategiilor, şi pierderea din vedere a adevăratului program, cel din evanghelie: elanul carităţii, ardoarea gratuităţii. Calea de ieşire din probleme şi din închideri este întotdeauna cea a darului gratuit. Nu există alta. Să reflectăm asupra acestui lucru.

Şi după ce am reflectat, există a doilea pasaj: a reclădi. "Reclădiţi casa", cere Dumnezeu prin intermediul profetului (Ag 1,8). Şi poporul reclădeşte templul. Încetează să fie mulţumit cu un prezent liniştit şi lucrează pentru viitor. Şi de vreme ce existau oameni care se împotriveau la asta, ne spune Cartea Cronicilor că lucrau cu o mână pe pietre, pentru a construi, şi cealaltă mână la sabie, pentru a apăra acest proces de reclădire. N-a fost uşor să reclădească templul. De asta are nevoie construirea casei comune europene: să lase convenienţele imediatului pentru a se întoarce la viziunea clarvăzătoare a părinţilor fondatori, o viziune - aş îndrăzni să spun - profetică şi de ansamblu, pentru că ei nu căutau consensurile momentului, ci visau viitorul tuturor. Astfel au fost construite zidurile casei europene şi numai aşa se vor putea întări. Acest lucru este valabil şi pentru Biserică, şi anume casa lui Dumnezeu. Pentru a o face frumoasă şi ospitalieră, trebuie să privim împreună la viitor, nu să restaurăm trecutul. Din păcate, este la modă acel "restauraţionism" al trecutului care ne ucide, ne ucide pe toţi. Desigur, trebuie să repornim de la temelii, de la rădăcini - asta da, e adevărat -, pentru că de acolo se reclădeşte: de la tradiţia vie a Bisericii, care ne întemeiază pe esenţial, pe vestirea bună, pe apropiere şi pe mărturie. De aici se reclădeşte, de la temeliile Bisericii de la începuturi şi din totdeauna, de la adoraţia adusă lui Dumnezeu şi de la iubirea faţă de aproapele, nu de la propriile gusturi particulare, nu de la pactele şi negocierile pe care le putem face acum, să spunem, pentru a apăra Biserica sau pentru a apăra creştinătatea.

Iubiţi fraţi, aş vrea să vă mulţumesc pentru această grea muncă de reclădire, pe care o duceţi înainte cu harul lui Dumnezeu. Mulţumesc pentru aceşti primi 50 de ani în slujba Bisericii şi a Europei. Să ne încurajăm, fără a ceda niciodată descurajării şi resemnării: suntem chemaţi de Domnul la o lucrare splendidă, să lucrăm pentru ca să fie tot mai primitoare casa sa, pentru ca fiecare să poată intra şi locui în ea, pentru ca Biserica să aibă uşile deschise pentru toţi şi nimeni să nu aibă tentaţia de a se concentra numai să privească şi să schimbe încuietorile. Micile lucruri gustoase... Şi noi suntem tentaţi. Nu, schimbarea merge dintr-o altă parte, vine de la rădăcini. Reclădirea merge dintr-o altă parte.

Poporul lui Israel a reclădit templul cu propriile mâini. Marii reclăditori ai credinţei continentului au făcut acelaşi lucru - să ne gândim la patroni. Au pus în joc micimea lor, încrezându-se în Dumnezeu. Mă gândesc la sfinţi, precum Martin, Francisc, Dominic, Pius pe care-l amintim astăzi; la patroni precum Benedict, Ciril şi Metodiu, Brigitta, Ecaterina de Siena, Tereza Benedicta a Crucii. Au început de la ei înşişi, de la schimbarea propriei vieţi primind harul lui Dumnezeu. Nu s-au preocupat de timpurile întunecate, de adversităţi şi de vreo dezbinare, care a existat mereu. Nu au pierdut timpul pentru a critica şi a învinovăţi. Au trăit evanghelia, fără a ţine cont de relevanţă şi de politică. Astfel, cu forţa blândă a iubirii lui Dumnezeu, au întrupat stilul său de apropiere, de compasiune şi de duioşie - stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioşie -; şi au construit mănăstiri, au însănătoşit ţinuturi, au redat suflet persoanelor şi ţărilor: niciun program "social" în ghilimele, numai evanghelia. Şi cu evanghelia au mers înainte.

Reclădiţi casa mea. Verbul este conjugat la plural. Orice reclădire are loc împreună, sub semnul unităţii. Cu alţii. Pot să existe viziuni diferite, dar întotdeauna trebuie păstrată unitatea. Pentru că, dacă păstrăm harul ansamblului, Domnul construieşte şi acolo unde noi nu reuşim. Harul ansamblului. Este chemarea noastră: a fi Biserică, un trup numai între noi. Este vocaţia noastră, ca păstori: să adunăm turma, nu s-o risipim şi nici s-o ferim în frumoase ţarcuri închise. Asta înseamnă uciderea ei. A reclădi înseamnă a deveni artizani de comuniune, ţesători de unitate la orice nivel: nu prin strategie, ci prin evanghelie.

Dacă aşa reclădim, vom da fraţilor noştri şi surorilor noastre posibilitatea de a vedea. Este al treilea verb, cu care se încheie Evanghelia de astăzi, cu Irod care căuta "să-l vadă pe Isus" (cf. Lc 9,9). Astăzi ca şi atunci se vorbeşte mult despre Isus. În acele timpuri se spunea: "Ioan a înviat din morţi [...] A apărut Ilie [...] A înviat unul din profeţii cei vechi" (Lc 9,7-8). Toţi aceştia îl apreciau pe Isus, dar nu înţelegeau noutatea sa şi îl închideau în scheme deja văzute: Ioan, Ilie, profeţii... Însă Isus nu se poate închide în schemele lui "se spune" sau "deja văzut". Isus este mereu noutate, mereu. Întâlnirea cu Isus îţi dă uimire, şi dacă tu în întâlnirea cu Isus nu simţi uimirea, nu l-ai întâlnit pe Isus.

În Europa atâţia cred că credinţa este ceva deja văzut, care aparţine trecutului. De ce? Pentru că nu l-au văzut pe Isus în acţiune în vieţile lor. Şi adesea nu l-au văzut pentru că noi cu vieţile noastre nu l-am arătat suficient. Pentru că Dumnezeu se vede în chipurile şi în gesturile bărbaţilor şi femeilor transformaţi de prezenţa sa. Şi dacă creştinii, în loc de a iradia bucuria contagioasă a evangheliei, repropun scheme religioase uzate, intelectualiste şi moraliste, oamenii nu-l văd pe Bunul Păstor. Nu-l recunosc pe Cel care, îndrăgostit de fiecare oaie a sa, o cheamă pe nume şi o caută pentru a o pune pe umeri. Nu-l văd pe Cel a cărui pătimire incredibilă o predicăm, tocmai pentru că el are o singură patimă: pe om. Această iubire divină, milostivă şi tulburătoare, este noutatea perenă a evangheliei. Şi ne cere nouă, iubiţi fraţi, alegeri înţelepte şi îndrăzneţe, făcute în numele duioşiei nebune cu care Cristos ne-a mântuit. Nu ne cere să demonstrăm, ne cere să-l arătăm pe Dumnezeu, aşa cum au făcut sfinţii: nu prin cuvinte, ci cu viaţa. Cere rugăciune şi sărăcie, cere creativitate şi gratuitate. Să ajutăm Europa de astăzi, bolnavă de oboseală - aceasta este boala Europei de astăzi - să regăsească faţa mereu tânără a lui Isus şi a miresei sale. Nu putem decât să ne dăm pe noi înşine în întregime pentru ca să se vadă această frumuseţe fără de apus.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 310.