Papa Francisc: Discurs adresat credincioşilor din Dieceza de Roma (18 septembrie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Aşa cum ştiţi - nu este o noutate! - urmează să înceapă un proces sinodal, un drum în care toată Biserica este angajată în jurul temei: "Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare, misiune": trei pilaştri. Sunt prevăzute trei faze, care se vor desfăşura între octombrie 2021 şi octombrie 2023. Acest itinerar a fost gândit ca dinamism de ascultare reciprocă, vreau să subliniez asta: un dinamism de ascultare reciprocă, făcută la toate nivelurile Bisericii, implicând întregul popor al lui Dumnezeu. Cardinalul vicar şi episcopii auxiliari trebuie să se asculte, preoţii trebuie să se asculte, călugării trebuie să se asculte, laicii trebuie să se asculte. Şi după aceea, să se inter-asculte toţi. A se asculta; a-şi vorbi şi a se asculta. Nu este vorba de a aduna opinii, nu. Aceasta nu este o investigaţie; ci este vorba de a-l asculta pe Duhul Sfânt, aşa cum găsim în cartea Apocalipsului: "Cine are urechi, să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor" (2,7). A avea urechi, a asculta, este prima angajare. Este vorba de a auzi glasul lui Dumnezeu, de a percepe prezenţa sa, de a intercepta trecerea sa şi suflul de viaţă. I s-a întâmplat profetului Ilie să descopere că Dumnezeu este mereu un Dumnezeu al surprizelor, şi în modul în care trece şi se face simţit:

"Atunci a fost un vânt mare şi puternic, să rupă munţii şi să despice stâncile [...], dar nu era în vânt Domnul. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de linişte adâncă. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua" (1Rg 19,11-13).

Iată cum ne vorbeşte Dumnezeu. Şi pentru această "adiere uşoară" - pe care exegeţii o traduc şi "sunet de linişte adâncă" şi alţii "un fir de tăcere sonoră" - trebuie să facem prompte urechile noastre, pentru a simţi această adiere a lui Dumnezeu.

Prima etapă a procesului (octombrie 2021 - aprilie 2022) este ceea ce priveşte fiecare Biserică diecezană. Pentru aceasta sunt aici, ca episcop al vostru, pentru a împărtăşi, pentru că este foarte important ca dieceza de Roma să se angajeze cu convingere pe acest drum. Ar fi caraghios ca dieceza papei să nu se angajeze în asta, nu-i aşa? Caraghios pentru papa precum şi pentru voi.

Tema sinodalităţii nu este capitolul dintr-un tratat de ecleziologie, şi cu atât mai puţin o modă, un slogan sau noul termen de folosit sau de instrumentalizat în întâlnirile noastre. Nu! Sinodalitatea exprimă natura Bisericii, forma sa, stilul său, misiunea sa. Deci vorbim despre Biserică sinodală, însă evitând să considerăm că este un titlu printre altele, un mod de a o gândi care să prevadă alternative. Nu spun asta pe baza unei opinii teologice, nici ca o gândire personală, ci urmând ceea ce putem considera primul şi cel mai important "manual" de ecleziologie, care este cartea Faptele apostolilor.

Cuvântul "sinod" conţine tot ceea ce ne foloseşte pentru a înţelege: "a merge împreună". Cartea Faptele apostolilor este istoria unui drum care porneşte de la Ierusalim şi, trecând prin Samaria şi Iudeea, continuând în regiunile Siriei şi Asiei Mici şi apoi în Grecia, se încheie la Roma. Acest drum relatează istoria în care merg împreună Cuvântul lui Dumnezeu şi persoanele care îşi îndreaptă atenţia şi credinţa spre acel Cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu merge cu noi. Toţi sunt protagonişti, nimeni nu poate fi considerat simplă apariţie. Acest lucru trebuie înţeles bine: toţi sunt protagonişti. Nu este mai protagonist papa, cardinalul vicar, episcopii auxiliari; nu: toţi suntem protagonişti şi nimeni nu poate fi considerat simplă apariţie. Ministerele, pe atunci, încă erau considerate slujiri autentice. Şi autoritatea se năştea din ascultarea glasului lui Dumnezeu şi al oamenilor - să nu-i separăm niciodată - care îi reţinea "jos" pe cei care îl primeau. "Josul" vieţii, căruia trebuie să se aducă slujirea carităţii şi a credinţei. Însă acea istorie nu este în mişcare numai pentru locurile geografice pe care le străbate. Exprimă o continuă nelinişte interioară: acesta este un cuvânt cheie, neliniştea interioară. Dacă un creştin nu simte această nelinişte interioară, dacă nu o trăieşte, ceva îi lipseşte; şi această nelinişte interioară se naşte din propria credinţă şi ne invită să evaluăm ce este mai bine să facem, ce trebuie menţinut sau schimbat. Acea istorie ne învaţă că a sta pe loc nu poate să fie o condiţie bună pentru Biserică (cf. Evangelii gaudium, 23). Şi mişcarea este consecinţă a docilităţii faţă de Duhul Sfânt, care este regizorul acestei istorii în care toţi sunt protagonişti neliniştiţi, niciodată opriţi.

Petru şi Paul, nu sunt numai două persoane cu propriile caractere, sunt viziuni inserate în orizonturi mai mari decât ei, capabili să se regândească în relaţie cu ceea ce se întâmplă, martori ai unui impuls care îi pune în criză - o altă expresie de amintit mereu: a pune în criză -, care îi determină să îndrăznească, să întrebe, să se răzgândească, să greşească şi să înveţe din greşeli, mai ales să spere în pofida dificultăţilor. Sunt discipoli ai Duhului Sfânt, care le descoperă geografia mântuirii divine, deschizând uşi şi ferestre, dărâmând ziduri, sfărâmând lanţuri, eliberând graniţe. Atunci poate fi necesar să se plece, să se schimbe drumul, să se depăşească acele convingeri care reţin şi ne împiedică să ne mişcăm şi să mergem împreună.

Putem să-l vedem pe Duhul care-l determină pe Petru să meargă în casa lui Corneliu, centurionul păgân, în pofida ezitărilor sale. Amintiţi-vă: Petru a avut o viziune care îl tulburase, în care i se cerea să mănânce lucruri considerate impure, şi, în pofida asigurării că tot ceea ce Dumnezeu purifică nu mai trebuie considerat necurat, rămânea perplex. Încerca să înţeleagă, şi iată că sosesc oamenii trimişi de Corneliu. Şi el primise o viziune şi un mesaj. Era un oficial roman, pios, simpatizant faţă de iudaism, dar încă nu era suficient pentru a fi pe deplin iudeu sau creştin: nicio "vamă" religioasă nu l-a lăsat să treacă. Era un păgân, şi totuşi îi este revelat că rugăciunile sale au ajuns la Dumnezeu şi că trebuie să trimită pe cineva ca să-i spună lui Petru să vină la casa lui. În această suspendare, pe de o parte Petru cu îndoielile sale, şi pe de altă parte Corneliu care aşteaptă în acea zonă de umbră, Duhul este cel care dizolvă rezistenţele lui Petru şi deschide o nouă pagină a misiunii. Aşa se mişcă Duhul: aşa. Întâlnirea dintre cei doi sigilează una din cele mai frumoase fraze ale creştinismului. Corneliu i-a ieşit în întâmpinare, s-a aruncat la picioarele sale, dar Petru ridicându-l îi spune: "Scoală-te! Sunt şi eu doar un om!" (Fap 10,26), şi asta spunem toţi: Eu sunt un bărbat, eu sunt o femeie, suntem umani", şi ar trebui s-o spunem toţi: "Scoală-te! Sunt şi eu doar un om!". Şi textul subliniază că a conversat cu el în manieră familială (cf. v. 27). Creştinismul trebuie să fie mereu uman, umanizator, să reconcilieze diferenţe şi distanţe transformându-le în familiaritate, în proximitate. Unul din relele Bisericii, ba chiar o pervertire, este acest clericalism care îl dezlipeşte pe preot, pe episcop de oameni. Episcopul şi preotul dezlipit de oameni este un funcţionar, nu este un păstor. Sfântului Paul al VI-lea îi plăcea să citeze maxima lui Terenţiu: "Sunt om, nimic din ceea ce este uman nu estimez ca străin mie". Întâlnirea dintre Petru şi Corneliu a rezolvat o problemă, a favorizat decizia de a se simţi liberi să predice direct păgânilor, având convingerea - sunt cuvintele lui Petru - "că Dumnezeu nu este părtinitor" (Fap 10,34). În numele lui Dumnezeu nu se poate discrimina. Şi discriminarea este un păcat şi printre noi: "noi suntem cei curaţi, noi suntem aleşii, noi suntem din această mişcare care ştie tot, noi suntem...". Nu. Noi suntem Biserică, toţi împreună.

Şi vedeţi, nu putem înţelege "catolicitatea" fără a ne referi la acest teren larg, ospitalier, care nu marchează niciodată graniţele. A fi Biserică este un drum pentru a intra în această lărgime a lui Dumnezeu. Apoi, întorcându-ne la Faptele apostolilor, există problemele care se nasc cu privire la organizarea numărului crescând al creştinilor, şi mai ales pentru a avea grijă de nevoile săracilor. Unii semnalează faptul că văduvele sunt neglijate. Modul cu care se va găsi soluţia va fi să adune adunarea discipolilor, luând împreună decizia de a desemna şapte bărbaţi care se vor angaja tot timpul în diakonia, în slujirea la mese (Fap 6,1-7). Şi astfel, cu discernământul, cu necesităţile, cu realitatea vieţii şi forţa Duhului, Biserica merge înainte, merge împreună, este sinodală. Dar mereu este Duhul ca mare protagonist al Bisericii.

În afară de asta, este şi confruntarea între viziuni şi aşteptări diferite. Nu trebuie să ne temem că asta se întâmplă şi astăzi. O de s-ar putea discuta aşa! Sunt semne ale docilităţii şi deschiderii faţă de Duhul. Pot să se determine şi ciocniri care ajung la vârfuri dramatice, cu s-a întâmplat în faţa problemei circumciziei păgânilor, până la deliberarea a ceea ce numim Conciliul din Ierusalim, primul Conciliu. Aşa cum se întâmplă şi astăzi, există un mod rigid de a analiza circumstanţele, care mortifică makrotymía lui Dumnezeu, adică acea răbdare a privirii care se hrăneşte cu viziuni profunde, viziuni largi, viziuni lungi: Dumnezeu vede departe, Dumnezeu nu se grăbeşte. Rigiditatea este o altă pervertire care este un păcat împotriva răbdării lui Dumnezeu, este un păcat împotriva acestei suveranităţi a lui Dumnezeu. Şi astăzi se întâmplă asta.

S-a întâmplat atunci: unii, convertiţi de la iudaism, considerau în autoreferenţialitatea lor că nu poate exista mântuire fără supunere faţă de Legea lui Moise. În acest mod era contestat Paul, care proclama mântuirea direct în numele lui Isus. A contrasta acţiunea sa ar fi compromis primirea păgânilor, care între timp se converteau. Paul şi Barnaba au fost trimişi la Ierusalim la apostoli şi la bătrâni. Nu a fost uşor: în faţa acestei probleme poziţiile păreau inconciliabile, s-a discutat îndelung. Era vorba de a recunoaşte libertatea acţiunii lui Dumnezeu, şi că nu existau obstacole care puteau să-l împiedice să ajungă la inima persoanelor, oricare ar fi condiţia de provenienţă, morală sau religioasă. A deblocat situaţia adeziunea la claritatea că "Dumnezeu, care cunoaşte inimile", cardiognost, cunoaşte inimile, el însuşi susţinea cauza în favoarea posibilităţii ca păgânii să poată fi admişi la mântuire, "dându-le pe Duhul Sfânt ca şi nouă" (Fap 15,8), dând astfel şi păgânilor pe Duhul Sfânt ca şi nouă. În acest mod a prevalat respectarea tuturor sensibilităţilor, temperând excesele; s-a preţuit experienţa avută de Petru cu Corneliu: astfel, în documentul final, găsim mărturia protagonismului Duhului pe acest drum de decizii, şi a înţelepciunii care este mereu capabilă să inspire: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă mai impunem nicio povară" în afară de ceea ce este necesar (Fap 15,28). "Noi": în acest Sinod mergem pe drumul de a putea spune "Duhul Sfânt şi noi am hotărât", pentru că veţi fi în dialog continuu între voi sub acţiunea Duhului Sfânt, precum şi în dialog cu Duhul Sfânt. Nu uitaţi această formulă: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă mai impunem nicio povară": Duhul Sfânt şi noi am hotărât. Aşa va trebui să încercaţi să vă exprimaţi, pe această cale sinodală, pe acest drum sinodal. Dacă nu va fi Duhul, va fi un parlament diecezan, dar nu un Sinod. Noi nu facem un parlament diecezan, nu facem un studiu despre asta sau despre cealaltă, nu: parcurgem un drum de ascultare reciprocă şi de ascultare a Duhului Sfânt, de discuţie reciprocă precum şi discuţie cu Duhul Sfânt, care este un mod de rugăciune.

"Duhul Sfânt şi noi". În schimb, există mereu ispita de a face singuri, exprimând o ecleziologie substitutivă - există multe ecleziologii substitutive - ca şi cum, înălţat la cer, Domnul ar fi lăsat un gol de umplut şi îl umplem noi. Nu, Domnul ni l-a lăsat pe Duhul! Dar cuvintele lui Isus sunt clare: "Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna. [...] Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,16.18). Pentru realizarea acestei promisiuni Biserica este sacrament, aşa cum este afirmat în Lumen gentium 1: "Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc". În această frază, care preia mărturia Conciliului din Ierusalim, există dezminţirea celui care să încăpăţânează să ia locul lui Dumnezeu, pretinzând să modeleze Biserica după propriile convingeri culturale, istorice, constrângând-o la frontiere armate, la vămi care învinovăţesc, la spiritualităţi care înjură gratuitatea acţiunea implicatoare a lui Dumnezeu. Când Biserica este, în cuvinte şi fapte, martoră a iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu, a generozităţii sale ospitaliere, exprimă cu adevărat propria catolicitate. Şi este stimulată, interior şi exterior, să străbată spaţiile şi timpurile. Impulsul şi capacitatea vin de la Duhul: "când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1,8). A primi puterea Duhului Sfânt pentru a fi martori: aceasta este calea noastră ca Biserică, iar noi vom fi Biserică dacă vom merge pe această cale.

Biserică sinodală înseamnă Biserică sacrament al acestei promisiuni - adică faptul că Duhul Sfânt va fi cu noi - care se manifest cultivând intimitatea cu Duhul şi cu lumea care va veni. Vor exista mereu discuţii, mulţumire fie lui Dumnezeu, însă soluţiile trebuie căutate dând lui Dumnezeu cuvântul şi glasurilor sale în mijlocul nostru; rugându-ne şi deschizând ochii la tot ceea ce ne înconjoară; practicând o viaţă fidelă faţă de Evanghelie; interogând Revelaţia după o hermeneutică peregrină care ştie să păstreze drumul început în Faptele apostolilor. Şi acest lucru este important: modul de a înţelege, de a interpreta. O hermeneutică peregrină, adică una care este pe cale. Drumul care a început după Conciliu? Nu. A început cu primii apostoli şi continuă. Când Biserica se opreşte, nu mai este Biserică, ci o frumoasă asociaţie pioasă pentru că îl închide pe Duhul Sfânt. Hermeneutică peregrină care ştie să păstreze drumul început în Faptele apostolilor. Altminteri ar fi umilit Duhul Sfânt. Gustav Mahler - asta am spus-o alte dăţi - susţinea că fidelitatea faţă de tradiţie nu constă în adorarea cenuşii ci în păstrarea focului. Eu vă întreb pe voi: "Înainte de a începe drumul sinodal, la ce anume sunteţi mai înclinaţi: să păstraţi cenuşa Bisericii, adică a asociaţiei voastre, a grupului vostru, sau să păstraţi focul? Sunteţi mai înclinaţi să adoraţi lucrurile voastre, care vă închid - eu sunt al lui Petru, eu sunt al lui Paul, eu sunt din această asociaţie, voi din cealaltă, eu sunt preot, eu sunt episcop - sau vă simţiţi chemaţi să păstraţi focul Duhului? A fost un mare compozitor, acest Gustav Mahler, dar este şi maestru de înţelepciune cu această reflecţie. Dei Verbum (nr. 8), citând Scrisoarea către Evrei, afirmă: "«Dumnezeu, care de multe ori şi în diferite moduri a vorbit părinţilor» (Evr 1,1), vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său". Există o frază fericită a sfântului Vincenţiu de Lérins care, punând în confruntare fiinţa umană în creştere şi Tradiţia care se transmite de la o generaţie la alta, afirmă că nu se poate păstra "depozitul credinţei" fără a-l face să progreseze: "consolidându-se cu anii, dezvoltându-se cu timpul, aprofundându-se cu vârsta" (Commonitorium primum, 23,9) - "ut annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate" -. Acesta este stilul drumului nostru: realităţile, dacă nu merg, sunt ca apele. Realităţile teologice sunt ca apa: dacă apa nu curge şi este stătută este prima care intră în putrefacţie. O Biserică stătută începe să fie putrezită.

Vedeţi cum Tradiţia noastră este un aluat dospit, o realitate în fermentare unde putem recunoaşte creşterea, şi în aluat o comuniune care se realizează în mişcare: a merge împreună realizează adevărata comuniune. Tot cartea Faptele apostolilor ne ajută, arătându-ne că această comuniune nu suprimă diferenţele. Este surpriza Rusaliilor, când limbile diferite nu sunt obstacole: cu toate că erau străini unii pentru alţii, graţie acţiunii Duhului "fiecare aude vorbindu-se în propria limbă" (Fap 2,8). A se simţi acasă, diferiţi dar solidari pe cale. Scuzaţi-mi lungirea, dar Sinodul este un lucru serios, şi pentru aceasta eu mi-am permis să vorbesc...

Întorcându-ne la procesul sinodal, faza diecezană este foarte importantă, pentru că realizează ascultarea totalităţii celor botezaţi, subiect al lui sensus fidei infailibil in credendo. Există multe rezistenţe de a depăşi imaginea unei Biserici distinctă în mod rigid între conducători şi subalterni, între cel care învaţă şi cel care trebuie să înveţe, uitând că lui Dumnezeu îi place să răstoarne poziţiile: "I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei umili" (Lc 1,52), a spus Maria. a merge împreună descoperă ca linia a sa mai degrabă orizontalitatea decât verticalitatea. Biserica sinodală restabileşte orizontul din care răsare soarele Cristos: înălţarea de monumente ierarhice înseamnă a-l acoperi. Păstorii merg cu poporul: noi păstorii mergem cu poporul, uneori în faţă, uneori la mijloc, uneori în spate. Bunul păstor trebuie să se mişte astfel: în faţă pentru a conduce, la mijloc pentru a încuraja şi a nu uita mirosul turmei, în spate pentru că poporul are şi "fler". Are fler în a găsi noi căi pentru drum, sau pentru a regăsi drumul rătăcit. Asta vreau să subliniez, şi episcopilor şi preoţilor din dieceză. Pe drumul lor sinodal să se întrebe: "Dar eu sunt capabil să merg, să mă mişc, în faţă, la mijloc şi în spate, sau sunt numai la catedră, mitră şi toiag?". Păstori amestecaţi, dar păstori, nu turmă: turma ştie că suntem păstori, turma ştie diferenţa. În faţă pentru a indica drumul, la mijloc pentru a simţi ce simte poporul şi în spate pentru a-i ajuta pe cei care rămân un pic în urmă şi pentru a lăsa un pic ca poporul să vadă cu flerul său unde sunt păşunile mai bune.

Sensus fidei îi califică pe toţi în demnitatea funcţiei profetice a lui Isus Cristos (cf. Lumen gentium, 34-35), aşa încât să poată discerne care sunt căile Evangheliei în prezent. Este "flerul" oilor, dar să fim atenţi că, în istoria mântuirii, toţi suntem oi faţă de Păstorul care este Domnul. Imaginea ne ajută să înţelegem cele două dimensiuni care contribuie la acest "fler". Una personală şi una comunitară: suntem oi şi suntem parte din turmă, care în acest caz reprezintă Biserica. Citim în Breviar, Oficiul lecturilor, "De pastoribus" de Augustin, şi acolo ne spune: "Cu voi sunt oaie, pentru voi sunt păstor". Aceste două aspecte, personal şi eclezial, sunt inseparabile: nu poate exista sensus fidei fără participare la viaţa Bisericii, care nu este numai activismul catolic, trebuie să fie mai ales acel "a simţi" care se hrăneşte din "atitudinea care este în Cristos" (Fil 2,5).

Exercitarea lui sensus fidei nu poate să fie redus la comunicarea şi la confruntarea între opinii pe care le putem avea cu privire la o temă sau alta, la acel aspect al doctrinei, sau la acea regulă a disciplinei. Nu, acelea sunt instrumente, sunt verbalizări, sunt expresii dogmatice sau disciplinare. Dar nu trebuie să prevaleze ideea de a distinge majorităţi şi minorităţi: asta o face un parlament. De câte ori "rebuturile" au devenit "piatră unghiulară" (cf. Ps 118,22; Mt 21,42), "cei de departe" au devenit "apropiaţi" (Ef 2,13). Marginalizaţii, săracii, cei fără speranţă au fost aleşi ca sacrament al lui Cristos (cf. Mt 25,31-46). Biserica este astfel. Şi când unele grupuri voiau să se distingă mai mult, aceste grupuri au terminat-o rău mereu, chiar şi în negarea mântuirii, în erezii. Să ne gândim la aceste erezii care pretindeau să ducă înainte Biserica, precum pelagianismul, apoi jansenismul. Fiecare erezie s-a terminat rău. Gnosticismul şi pelagianismul sunt tentaţii continue ale Bisericii. Ne preocupăm mult, pe bună dreptate, ca totul să poată onora celebrările liturgice, şi acest lucru este bun - deşi adesea ajungem să ne simţim bine numai noi înşine - dar sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează: "Vrei să onorezi trupul lui Cristos? Nu permite ca să fie obiect de dispreţ în membrele sale adică în săraci, lipsiţi de haine pentru a se acoperi. Nu-l onora aici în biserică folosind stofe de mătase, în timp ce afară îl neglijezi când suferă de frig şi goliciune. Cel care a spus: «Acesta este trupul meu», confirmând faptul cu cuvântul, a spus şi «M-aţi văzut înfometat şi nu mi-aţi dat de mâncare» şi: «Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia din cei mai mici dintre aceştia, mie nu mi-aţi făcut»" (Omilii despre Evanghelia lui Matei, 50, 3). "Dar, părinte, ce spuneţi? Săracii, cerşetorii, tinerii dependenţi de droguri, toţi aceştia pe care societatea îi rebutează, sunt parte a Sinodului?". Da, dragule, da, dragă: nu o spun eu, o spune Domnul: sunt parte a Bisericii. Până acolo încât dacă tu nu-i chemi, se va vedea modul, sau dacă nu mergi la ei pentru a sta un pic cu ei, pentru a auzi nu ce anume spun ci ce simt, chiar şi insultele pe care ţi le dau, nu faci bine Sinodul. Sinodul este până la limite, îi cuprinde pe toţi. Sinodul înseamnă a face spaţiu şi dialogului despre mizeriile noastre, mizeriile pe care le am eu ca episcop al vostru, mizeriile pe care le au episcopii auxiliari, mizeriile pe care le au preoţii şi laicii şi cei care aparţin asociaţiilor; a lua toată această mizerie! Dar dacă noi nu-i includem pe mizerabilii - între ghilimele - societăţii, cei rebutaţi, niciodată nu vom putea lua asupra noastră mizeriile noastre. Şi acest lucru este important: ca în dialog să poată ieşi la iveală propriile mizerii, fără justificări. Nu vă fie frică!

Trebuie să ne simţim parte dintr-un unic mare popor destinatar al promisiunilor divine, deschise la un viitor care aşteaptă ca fiecare să poată participa la ospăţul pregătit de Dumnezeu pentru toate popoarele (cf. Is 25,6). Şi aici aş vrea să precizez că şi cu privire la conceptul de "popor al lui Dumnezeu" pot să existe hermeneutici rigide şi antagoniste, rămânând închişi în ideea unei exclusivităţi, a unui privilegiu, aşa cum s-a întâmplat pentru interpretarea conceptului de "alegere" pe care profeţii l-au corectat, indicând cum trebuia să fie înţeles corect. Nu este vorba de un privilegiu - a fi popor al lui Dumnezeu -, ci de un dar pe care cineva îl primeşte... pentru sine? Nu: pentru toţi, darul este pentru a-l dărui: aceasta este vocaţia. Este un dar pe care cineva îl primeşte pentru toţi, pe care noi l-am primit pentru ceilalţi, este un dar care este şi o responsabilitate. Responsabilitatea de a mărturisi în fapte şi nu numai în cuvinte minunăţiile lui Dumnezeu, care, dacă sunt cunoscute, ajută persoanele să descopere existenţa sa şi să primească mântuirea sa. Alegerea este un dar, iar întrebarea este: faptul de a fi creştin, confesiunea mea creştină, cum o dăruiesc, cum o dau? Voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu se oferă istoriei, întregii omeniri prin întruparea Fiului, pentru ca toţi, prin medierea Bisericii, să poată devenii fii ai săi şi fraţi şi surori între ei. În acest mod se realizează reconcilierea universală între Dumnezeu şi omenire, acea unitate a întregului neam omenesc pentru care Biserica este semn şi instrument (cf. Lumen gentium, 1). Deja înainte de Conciliul al II-lea din Vatican s-a format reflecţia, elaborată după studiul atent al Părinţilor, că poporul lui Dumnezeu era îndreptat spre realizarea Împărăţiei, spre unitatea neamului omenesc creat şi iubit de Dumnezeu. Şi Biserica aşa cum o cunoaştem şi o experimentăm noi, în succesiunea apostolică, această Biserică trebuie să se simtă în raport cu această alegere universală şi pentru aceasta să-şi desfăşoare misiunea. Cu acest spirit am scris Fratelli tutti. Biserica, aşa cum spunea sfântul Paul al VI-lea, este maestră de umanitate care astăzi are scopul de a deveni şcoală de fraternitate.

De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că pe drumul sinodal, ascultarea trebuie să ţină cont de sensus fidei, dar nu trebuie să neglijeze toate acele "presentimente" întrupate acolo unde nu ne-am aştepta: poate exista un "fler fără cetăţenie", dar nu mai puţin eficace. Duhul Sfânt în libertatea sa nu cunoaşte graniţe şi nici nu se lasă limitată de aparenţe. Dacă parohia este casa tuturor în cartier, nu un club exclusiv, vă rog: lăsaţi deschise uşi şi ferestre, nu vă limitaţi să luaţi în considerare numai pe cel care frecventează şi gândeşte ca voi - care vor fi 3, 4 sau 5% nu mai mult. Permiteţi tuturor să intre... Permiteţi-vă vouă înşivă să mergeţi în întâmpinare şi să vă lăsaţi întrebaţi, ca întrebările lor să fie întrebările voastre, permiteţi să mergeţi împreună: Duhul vă va conduce, aveţi încredere în Duhul. Nu vă fie frică să intraţi în dialog şi lăsaţi-vă tulburaţi de dialog: este dialogul mântuirii.

Nu fiţi decepţionaţi, pregătiţi-vă pentru surprize. Există un episod în cartea Numerilor (cap. 22) care relatează despre o măgăriţă care va deveni profetesă a lui Dumnezeu. Evreii încheiau călătoria lungă care îi va conduce la ţara promisă. Trecerea lor îl înspăimântă pe regele Balak din Moab, care se încredinţează puterilor vrăjitorului Balaam pentru a-i bloca pe oamenii aceia, sperând să evite un război. Vrăjitorul, credincios în felul său, îl întreabă pe Dumnezeu ce-i de făcut. Dumnezeu îi spune să nu-l susţină pe rege, care însă insistă, şi atunci el cedează şi urcă pe o măgăriţă pentru a îndeplini porunca primită. Însă măgăriţa schimbă drumul pentru că vede un înger cu sabia scoasă din teacă, aflat acolo pentru a reprezenta împotrivirea lui Dumnezeu. Balaam o trage, o bate, fără a reuşi să se întoarcă pe cale. Până când măgăriţa începe să vorbească începând un dialog care-i va deschide ochii vrăjitorului, transformând misiunea sa de blestem şi moarte în misiune de binecuvântare şi viaţă.

Această istorie ne învaţă să avem încredere că Duhul îşi va face auzit mereu glasul său. Şi o măgăriţă poate să devină glasul lui Dumnezeu, să ne deschidă ochii şi să convertească direcţiile noastre greşite. Dacă poate să facă asta o măgăriţă, cu cât mai mult un botezat, o botezată, un preot, un episcop, un papă. Este suficient să ne încredinţăm Duhului Sfânt care foloseşte toate creaturile pentru a ne vorbi: numai ne cere să curăţăm urechile pentru a auzi bine.

Am venit aici pentru a vă încuraja să luaţi în serios acest proces sinodal şi să vă spun că Duhul Sfânt are nevoie de voi. Şi acest lucru este adevărat: Duhul Sfânt are nevoie de noi. Ascultaţi-l ascultându-vă. Nu lăsaţi în afară sau în spate pe nimeni. Va face bine diecezei de Roma şi întregii Biserici, care nu se străduieşte numai reformând structurile - aceasta este o mare înşelătorie! -, dând instrucţiuni, oferind reculegeri şi conferinţe, sau cu forţa directivelor şi programelor - acest lucru este bun, dar ca parte a altuia - dar dacă va redescoperi că este popor care vrea să meargă împreună, între noi şi cu omenirea. Un popor, cel din Roma, care conţine varietatea tuturor popoarelor şi a tuturor condiţiilor: ce bogăţie extraordinară, în complexitatea sa! Dar trebuie ieşit din acel 3-4% care îi reprezintă pe cei de aproape, şi trebuie ieşit mai departe pentru a-i asculta pe alţii, care uneori vă vor insulta, vă vor alunga, dar este necesar să se audă ce gândesc, fără a voi să le impunem lucrurile noastre: să lăsăm ca Duhul să ne vorbească.

În acest timp de pandemie, Domnul stimulează misiunea unei Biserici ca să fie sacrament de îngrijire. Lumea şi-a ridicat strigătul, şi-a manifestat vulnerabilitatea: lumea are nevoie de îngrijire.

Curaj şi înainte. mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 338.