Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la întâlnirea asociaţiilor de credincioşi, a mişcărilor ecleziale şi a noilor comunităţi cu tema: Responsabilitatea de conducere în agregările laice: o slujire eclezială (16 septembrie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Salut cordial pe Eminenţa Sa cardinalul Kevin Farrell şi îi mulţumesc pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Şi vă mulţumesc vouă tuturor, pentru că sunteţi prezenţi în pofida greutăţilor datorate pandemiei - şi uneori şi de "dezamăgirea" pe care probabil acest decret a semănat-o în inima vreunuia! Dar mergem înainte împreună. Salut şi le mulţumesc şi celor care participă în video-conectare, dintre care mulţi n-au putut să călătorească din cauza limitărilor care mai există în multe ţări. Eu nu ştiu cum a reuşit secretarul să se întoarcă din Brazilia! După aceea va trebui să-mi explice.

1. Am dorit astăzi să fiu aici înainte de toate pentru a vă spune mulţumesc! Mulţumesc pentru prezenţa voastră ca laici, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, angajaţi să trăiţi şi să mărturisiţi evanghelia în realităţile obişnuite ale vieţii, în munca voastră, în atâtea contexte diferite - educative, de angajare socială şi aşa mai departe, pe stradă, în capetele de linie din gări, acolo stăteaţi voi toţi: acesta este domeniul vast al apostolatului vostru, este evanghelizarea voastră.

Noi trebuie să înţelegem că evanghelizarea este un mandat care vine din Botez; Botezul care ne face împreună preoţi, în preoţia lui Cristos: poporul sacerdotal. Şi nu trebuie să aşteptăm ca să vină preotul, preotul ca să evanghelizeze, misionarul... Da, acest lucru îl fac foarte bine, dar cel care are Botezul are misiunea de a evangheliza. Voi aţi trezit asta cu mişcările voastre, şi acest lucru este foarte bun. Mulţumesc!

În lunile trecute, aţi văzut cu ochii voştri şi aţi atins cu mâna suferinţele şi neliniştile atâtor bărbaţi şi femei, datorate pandemiei, mai ales în ţările mai sărace, în care mulţi dintre voi sunteţi prezenţi. Unul dintre voi îmi vorbea despre asta. Atâta sărăcie, mizerie... Mă gândesc la noi care aici în Vatican ne plângem că mâncarea nu este bine gătită, când există oameni care nu au ce să mănânce. Vă sunt recunoscător pentru că nu v-aţi oprit: nu aţi încetat să duceţi solidaritatea voastră, ajutorul vostru, mărturia evanghelică şi în lunile mai dure, când infectările erau foarte multe. În pofida restricţiilor datorate măsurilor preventive necesare, nu v-aţi oprit, dimpotrivă, ştiu că mulţi dintre voi au înmulţit angajarea lor, adaptându-se la situaţiile concrete pe care le aveaţi şi le aveţi în faţa, cu acea creativitate care provine din iubire, pentru că cine se simte iubit de Domnul iubeşte fără măsură.

Acest "fără măsură" este acela care vine în aceste momente critice. Şi acest "fără măsură" l-am văzut şi în atâtea surori, în atâtea consacrate, în atâţia preoţi şi în atâţia episcopi. Mă gândesc la un episcop care a ajuns să fie intubat pentru a sta mereu cu oamenii. Acum se recuperează lent. Sunteţi voi şi întregul popor al lui Dumnezeu care v-aţi aliniat în asta, şi voi aţi fost acolo. Nimeni dintre voi n-a spus: "Nu, eu nu pot să merg, pentru că fondatorul meu gândeşte în alt mod". Aşadar, fără fondator: aici era evanghelia care chema şi toţi au mers. Multe mulţumiri! Aţi fost martori ai "acelei (binecuvântate) apartenenţe comune de la care nu ne putem sustrage: apartenenţa ca fraţi" (Meditaţie în timp de pandemie, 27 martie 2020). Ori suntem fraţi ori suntem duşmani! "Nu, nu. Eu mă detaşez: ori fraţi ori duşmani". Nu există cale de mijloc.

2. Ca membri ai asociaţiilor de credincioşi, ai mişcărilor ecleziale internaţionale şi ai altor comunităţi, voi aveţi o adevărată misiune eclezială. Cu dăruire încercaţi să trăiţi şi să face să rodească acele carisme pe care Duhul Sfânt, prin intermediul fondatorilor, le-a încredinţat tuturor membrilor realităţilor voastre agregate, în folosul Bisericii şi al atâtor bărbaţi şi femei cărora vă dedicaţi în apostolat. Mă gândesc în special la cei care, aflându-se în periferiile existenţiale ale societăţilor noastre, experimentează în trupul lor abandonarea şi singurătatea, şi suferă datorită multelor necesităţi materiale şi sărăcii morale şi spirituale. Ne va face bine tuturor să ne amintim în fiecare zi nu numai de sărăciile altuia, ci, înainte de toate, şi de ale noastre.

Este un lucru despre Maica Tereza care îmi vine adesea în minte. Da, ea era călugăriţă, dar asta se întâmplă tuturor dacă suntem pe stradă. Când mergi să te rogi şi nu simţi nimic. Eu îl numesc aşa, acel "ateism spiritual", unde totul este întuneric, totul pare să spună: "Am eşuat, aceste nu este drumul, aceasta este o frumoasă iluzie". Ispita ateismului, când vine în rugăciune. Săraca Maica Tereza a suferit mult pentru că este răzbunarea diavolului datorită faptului că noi mergem acolo, la periferii, unde este Isus, chiar acolo unde s-a născut Isus. Preferăm o evanghelie sofisticată, o evanghelie distilată, dar nu este evanghelie, evanghelia este asta. Mulţumesc. Va face bine tuturor să se gândească la aceste sărăcii.

Voi sunteţi, deşi cu limitele şi păcatele de fiecare zi - mulţumire fie lui Dumnezeu, că suntem păcătoşi şi că Dumnezeu ne dă harul să recunoaştem păcatele noastre precum şi harul de a cere sau de a merge la duhovnic: acesta este un har mare, nu-l pierdeţi! -, deşi cu aceste limite, voi sunteţi un semn clar al vitalităţii Bisericii: reprezentaţi o forţă misionară şi o prezenţă de profeţie care ne face să sperăm bine pentru viitor. Şi voi, împreună cu păstorii şi cu toţi ceilalţi credincioşi laici, aveţi responsabilitatea de a construi viitorul sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Dar amintiţi-vă mereu că a construi viitorul nu înseamnă a ieşi din prezentul pe care-l trăim! Dimpotrivă, viitorul trebuie pregătit aici şi acum, "în bucătărie", învăţând să ascultăm şi să discernem timpul prezent cu onestitate şi curaj şi cu disponibilitatea la o întâlnire constantă cu Domnul, la o convertire personală constantă. Altminteri se riscă să se trăiască într-o "lume paralelă", distilată, departe de provocările reale ale societăţii, ale culturii şi ale tuturor acelor persoane care trăiesc alături de voi şi care aşteaptă mărturia voastră creştină. De fapt, a aparţine la o asociaţie, la o mişcare sau o comunitate, mai ales dacă fac referinţă la o carismă, nu trebuie să ne închidem într-un "butoi de fier", să ne simţim în siguranţă, ca şi cum n-ar fi nevoie de niciun răspuns la provocări şi la schimbări. Noi toţi creştinii suntem mereu pe cale, mereu în convertire, mereu în discernământ.

De atâtea ori găsim aşa-numiţii "agenţi pastorali", fie ei episcopi, preoţi, surori, laici angajaţi [spune "compromişi"]. Acel cuvânt mie nu-mi place: laicul este angajat sau nu este angajat. Laicii activi în vreun lucru. Dar găsim unii care confundă drumul cu o excursie turistică sau confund drumul cu o concentrare asupra lor înşişi mereu, fără a putea merge înainte. Drumul evanghelic nu este o excursie turistică. Este o provocare: fiecare pas este o provocare şi fiecare pas este o chemare a lui Dumnezeu, fiecare pas înseamnă - cum spunem în ţara noastră - "a pune carnea pe grătar". A merge înainte mereu. Suntem mereu pe cale, mereu în convertire, mereu în discernământ pentru a face voinţa lui Dumnezeu.

A crede că sunt "noutatea" în Biserică - este o ispită care li se întâmplă de atâtea ori noilor congregaţii sau noilor mişcări - şi de aceea nu au nevoie de schimbări, poate să devină o siguranţă falsă. Şi noutăţile duc repede la îmbătrânire! Pentru aceasta şi carisma la care aparţinem, trebuie s-o aprofundăm tot mai bine, să reflectăm împreună pentru a o întrupa în noile situaţii pe care le trăim. Pentru a face asta, se cere de la noi mare docilitate, mare umilinţă, pentru a recunoaşte limitele noastre şi a accepta să schimbăm moduri de a face şi de a gândi depăşite, sau metode de apostolat care nu mai sunt eficace, sau forme de organizare a vieţii interne care s-au dovedit nepotrivite sau chiar dăunătoare. De exemplu, acesta este unul din serviciile pe care ni le dau mereu capitule generale. Când nu sunt bune [modurile şi metodele] trebuie să le revizuieşti în adunare.

Dar acum să aterizăm la aşadar, ceea ce voi aţi aşteptat.

3. Decretul Asociaţiile internaţionale de credincioşi, promulgat la 11 iunie anul acesta, este un pas în această direcţie. Dar ne pune în închisoare acest decret? Ne închide libertatea? Nu, acest decret ne determină să acceptăm vreo schimbare şi să pregătim viitorul pornind de la prezent. La originea acestui decret nu există o oarecare teorie despre Biserică sau despre asociaţiile laicale care se vrea să se aplice sau să se impune. Nu, nu există. Însăşi realitatea din ultimele decenii ne-a arătat necesitatea schimbărilor pe care ni le cere decretul.

Şi vă spun un lucru despre această experienţă din ultimele decenii de după Conciliu. În Congregaţia pentru Călugări studiază congregaţiile călugăreşti, asociaţiile care s-au născut în această perioadă. Este curios, este foarte curios. Multe, multe, cu o noutate care este mare, au ajuns în situaţii foarte dure: au ajuns sub vizita apostolică, au ajuns cu păcate urâte, au ajuns investigate... Şi ei fac un studiu. Nu ştiu dacă se poate publica asta, dar voi cunoaşteţi mai bine decât mine prin bârfa clericală care sunt aceste situaţii. Sunt multe şi nu numai acestea mari pe care noi le cunoaştem şi care sunt scandaloase - lucrurile pe care le-au făcut pentru a se simţi o Biserica aparte, păreau răscumpărătorii! - dar şi cele mici. De exemplu, în ţara mea, trei dintre acestea deja au fost desfiinţate şi toate pentru că au ajuns în lucrurile cele mai murdare. Erau mântuirea, nu-i aşa? Păreau... Mereu cu acel fir [roşu] al rigidităţii disciplinare. Acest lucru este important. Şi asta m-a făcut... Această realitate din ultimele decenii ne-a arătat o serie de schimbări pentru a ajuta, schimbări pe care ni le cere decretul.

Aşadar, astăzi, tocmai pornind de la acest decret vă opriţi asupra unei teme importante nu numai pentru fiecare dintre voi, ci pentru toată Biserica: "Responsabilitatea de conducere în agregările laicale. O slujire eclezială". A conduce înseamnă a sluji. Exercitarea conducerii în cadrul asociaţiilor şi al mişcărilor este o temă care se află în mod deosebit la inima mea, mai ales luând în considerare - ceea ce am spus înainte - cazurile de abuz de diferită natură care s-au petrecut şi în aceste realităţi şi care mereu îşi au rădăcina în abuzul de putere. Aceasta este originea: abuzul de putere. Adesea Sfântul Scaun, în aceşti ani, a trebuit să intervină, demarând procese de vindecare care nu sunt uşoare. Şi mă gândesc nu numai la aceste situaţii atât de urâte, care fac zgomot; ci şi la bolile care vin din slăbirea carismei întemeietoare, care devine lâncedă şi pierde capacitatea de atracţie.

4. Funcţiile de conducere care vă sunt încredinţate în agregările laicale la care aparţineţi, nu sunt altceva decât o chemare la slujire. Dar ce înseamnă pentru un creştin a sluji? În câteva ocazii am avut oportunitatea de a indica două obstacole pe care un creştin le poate întâlni pe drumul său şi care-l împiedică să devină un adevărat slujitor al lui Dumnezeu şi al celorlalţi (cf. Meditaţie de dimineaţă la Sfânta Marta, 8 noiembrie 2016).

5. Primul este "voinţa de putere": când această voinţă de putere te face să schimbi natura slujirii conducerii. De câte ori i-am făcut pe alţii să simtă "voinţa noastră de putere"? Isus ne-a învăţat că acela care porunceşte trebuie să devină ca acela care slujeşte (cf. Lc 22,24-26) şi că "dacă unul vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor" (Mc 9,35). Adică Isus răstoarnă valorile mondenităţii, ale lumii.

Voinţa noastră de putere se exprimă în atâtea moduri în viaţa Bisericii; de exemplu, atunci când considerăm, în virtutea rolului pe care-l avem, că trebuie să luăm decizii cu privire la toate aspectele vieţii asociaţiei noastre, a diecezei, a parohiei, a congregaţiei. Se delegă altora misiuni şi responsabilităţi pentru domenii determinate, dar numai teoretic! În practică delegarea pentru alţii este golită de mania de a fi peste tot. Şi această voinţă de putere anulează orice formă de subsidiaritate. Această atitudine este urâtă şi ajunge să golească de forţă corpul eclezial. Este un mod rău de "a disciplina". Şi noi am văzut asta. Atâţia - şi mă gândesc la congregaţiile pe care le cunosc mai mult - superiori, superiori generali care se eternizează în putere şi fac mii, mii de lucruri pentru a fi realeşi şi realeşi, schimbând chiar şi constituţiile. Şi în spate este o voinţă de putere. Asta nu ajută; acesta este începutul sfârşitului unei asociaţii, al unei congregaţii.

Eventual cineva crede că această "voinţă" nu-l priveşte, că acest lucru nu se întâmplă în propria asociaţie. Să ţinem cont că decretul Asociaţiile internaţionale de credincioşi nu este adresat numai câtorva din realităţile prezente aici, ci este pentru toate, fără excepţie. Pentru toate. Nu există mai buni sau mai puţin buni, perfecţi sau nu: toate realităţile ecleziale sunt chemate la convertire, să înţeleagă şi să realizeze spiritul care animă dispoziţiile pe care ni le dau în decret. Îmi vin două imagini cu privire la asta. Două imagini istorice. Sora aceea care era la intrarea în capitul şi spunea: "Dacă mă votaţi pe mine, eu voi face asta...". Cumpără puterea. Şi apoi, un caz care mi se pare straniu, ca "spiritul fondatorului a coborât asupra mea". Pare o profeţie a lui Isaia! "Mi l-a dat mie! Eu trebuie să merg înainte singură sau singur pentru că fondatorul mi-a dat mantia sa, ca Ilie lui Elizeu. Şi voi, da, face votările, dar eu sunt comanda". Şi asta se întâmplă! Nu vorbesc despre fantezii. Asta se întâmplă astăzi în Biserică.

Experienţa de apropiere de realităţile voastre a învăţat că este benefic şi necesar să se prevadă o alternare în funcţiile de conducere şi o reprezentativitate a tuturor membrilor în alegerile voastre. Şi în contextul vieţii consacrate sunt institute călugăreşti care, ţinând mereu aceleaşi persoane în funcţiile de conducere, nu au pregătit viitorul; au permis ca să se insinueze abuzuri şi acum trec prin mari dificultăţi. Mă gândesc, voi poate că nu-l cunoaşteţi, dar are un institut unde conducătorul lor se numea Amabilia. Institutul a ajuns să se numească "urabilia", pentru că membrii şi-au dat seama că femeia aceea era un "Hitler" cu veşmânt.

6. Apoi există un alt obstacol în calea slujirii creştinii adevărate, şi acesta este foarte subtil: nesinceritatea. Îl întâlnim când vreunul vrea să-l slujească pe Domnul dar slujeşte şi alte lucruri care nu sunt Domnul (şi în spatele altor lucruri, întotdeauna sunt banii). Este cam a face un joc dublu! În cuvinte spunem că vrem să-l slujim pe Dumnezeu şi pe ceilalţi, dar în fapte slujim ego-ul nostru şi ne plecăm în faţa voinţei noastre de a apărea, de a obţine recunoaşteri, aprecieri... Să nu uităm că adevărata slujire este gratuită şi necondiţionată, nu cunoaşte nici calcule nici pretenţii. În afară de asta, adevărata slujire uită în mod obişnuit de lucrurile pe care le-a făcut pentru a-i sluji pe ceilalţi. se întâmplă, voi toţi aveţi experienţa, când vă mulţumesc [şi spuneţi]: "Pentru ce anume?" - "Pentru ceea ce aţi făcut dumneavoastră..." - "Dar ce anume am făcut?"... Şi apoi vine al amintire. Este o slujire, punct.

Şi cădem în capcana nesincerităţii când ne prezentăm altora ca unicii interpreţi ai carismei, unicii moştenitori ai asociaţiei sau mişcării noastre - acel caz pe care l-am menţionat mai înainte -; sau atunci când, considerându-ne indispensabili, facem totul pentru a ocupa funcţii pe viaţă; sau şi atunci când pretindem să decidem a priori cine trebuie să fie succesorul nostru. Asta se întâmplă? Da, se întâmplă. Şi mai des decât ceea ce credem. Nimeni nu este stăpân al darurilor primite pentru binele Bisericii - suntem administratori -, nimeni nu trebuie să le sufoce, ci să le lase să crească, cu mine sau cu cel care vine după mine. Fiecare, acolo unde este pus de Domnul, este chemat să le facă să crească, să le facă să rodească, încrezător în faptul că Dumnezeu este cel care lucrează totul în toţi (cf. 1Cor 12,6) şi că adevăratul nostru bine rodeşte în comuniunea eclezială.

7. Dragi prieteni, aşadar în desfăşurarea rolului de conducere care ne-a fost încredinţat să învăţăm să fim slujitori autentici ai Domnului şi ai fraţilor, să învăţăm să spunem "suntem servitori inutili" (Lc 17,10). Să ţinem cont de această expresie de umilinţă, de docilitate faţă de voinţa lui Dumnezeu care face atâta bine Bisericii şi aminteşte de atitudinea corectă pentru a lucra în ea: slujirea umilă, despre care ne-a dat exemplu Isus, spălând picioarele discipolilor (cf. In 13,3-17; Angelus, 6 octombrie 2019).

În documentul dicasterului se face referinţă la fondatori. Mi se pare foarte înţelept. Fondatorul nu trebuie schimbat, continuă, înainte. Simplificând un pic, aş spune că, în mişcările ecleziale (precum şi în congregaţiile călugăreşti), trebuie să se distingă între cele care sunt în proces de formare şi cele care au dobândit deja o anumită stabilitate organică şi juridică. Sunt două realităţi diferite. Primele, institutele, au şi fondatorul sau fondatoarea în viaţă.

Deşi toate institutele - fie ele călugăreşti sau mişcări laicale - au datoria de a verifica, în adunări sau în capitule, starea carismei întemeietoare şi de a face schimbările necesare în propriile legislaţii (care vor fi aprobate după aceea de respectivul dicaster); în schimb în institutele în formare - şi eu spun în formare în sens mai larg: institutele care au fondatorul în viaţă, şi pentru aceasta se vorbeşte de fondatorul pe viaţă în decret - care sunt în fază de întemeiere, această verificare a carismei este mai continuă, ca să spunem aşa. De aceea, în document se vorbeşte despre o anumită stabilitate a superiorilor în timpul acestei faze. Este important să se facă această distincţie pentru a se putea mişca în discernământ cu mai multă libertate.

Suntem membre vii ale Bisericii şi pentru aceasta avem nevoie să ne încredem în Duhul Sfânt, care acţionează în viaţa fiecărei asociaţii, a fiecărui membru, acţionează în fiecare dintre noi. De aici, încrederea în discernământul carismelor încredinţat autorităţii Bisericii. Fiţi conştienţi de forţa apostolică şi de darul profetic care vă sunt încredinţate astăzi în manieră reînnoită.

Mulţumesc pentru ascultarea voastră. Şi un lucru: când eu am citit schiţa decretului, pe care după aceea l-am semnat - prima schiţă -, m-am gândit. "Dar acesta este prea rigid! Lipseşte viaţă, lipseşte...". Dar, dragilor, limbajul dreptului canonic este aşa! Şi aici este o chestiune de drept, este o chestiune de limbaj. Însă, aşa cum am încercat să fac eu, trebuie să vedem ce înseamnă acest limbaj, dreptul. Pentru aceasta am voit să-l explic bine. Şi să explic şi ispitele care sunt în spate, pe care noi le-am văzut şi care fac atâta rău mişcărilor precum şi institutelor călugăreşti şi laicale.

Mulţumesc pentru ascultarea voastră şi mulţumesc Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă pentru că a organizat această întâlnire. Vă urez tuturor spor la treabă şi drum bun şi reuniune bună. Spuneţi tot ceea ce vă vine să spuneţi din inimă în asta. Întrebaţi lucrurile pe care vreţi să le întrebaţi, clarificaţi situaţiile. Aceasta este o întâlnire pentru a face asta, pentru a face Biserică, pentru noi. Şi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie. Nu este uşor să fii papa, dar Dumnezeu ajută. Dumnezeu ajută mereu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 199.