CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC LA BUDAPESTA,
CU OCAZIA SFINTEI LITURGHII DE ÎNCHEIERE
A CELUI DE-AL 52-LEA CONGRES EUHARISTIC INTERNAŢIONAL,
ŞI ÎN SLOVACIA

(12-15 septembrie 2021)

Întâlnire cu episcopii, preoţi, călugări, călugăriţe, seminarişti şi cateheţi

Catedrala "Sfântul Martin" (Bratislava)

Luni, 13 septembrie 2021

Iubiţi fraţi episcopi,

Iubiţi preoţi, călugăriţe, călugări şi seminarişti,

Iubiţi cateheţi, surori şi fraţi, bună ziua!

Vă salut cu bucurie şi îi mulţumesc Monseniorului Stanislav Zvolenský pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Mulţumesc pentru invitaţia de a mă simţi acasă: vin ca frate al vostru şi de aceea mă simt unul dintre voi. Sunt aici pentru a împărtăşi drumul vostru - asta trebuie să facă episcopul, papa -, întrebările voastre, aşteptările şi speranţele acestei Biserici şi acestei ţări. Şi, vorbind despre ţară, tocmai i-am spus doamnei preşedinte că Slovacia este o poezie! Împărtăşirea era stilul primei comunităţi creştine: erau stăruitori şi într-un cuget, mergeau împreună (cf. Fap 1,12-14). Se şti certau, dar mergeau împreună.

Este primul lucru de care avem nevoie: o Biserică ce merge împreună, care parcurge drumurile vieţii cu flacăra Evangheliei aprinsă. Biserica nu este o fortăreaţă, nu este un grup de putere, un castel situat sus care priveşte lumea cu distanţă şi suficienţă. Aici la Bratislava, castelul exist deja şi este foarte frumos! Însă Biserica este comunitatea care doreşte să atragă la Cristos cu bucuria Evangheliei - nu castelul! -, este plămada care face să fermenteze Împărăţia iubirii şi a păcii în aluatul lumii. Vă rog, să nu cedăm în faţa ispitei strălucirii, a măreţiei lumeşte! Biserica trebuie să fie umilă cum era Isus, care s-a golit de toate, care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi (cf. 2Cor 8,9): aşa a venit să locuiască în mijlocul nostru şi să vindece umanitatea noastră rănită.

Iată, este frumoasă o Biserică umilă care nu se desparte de lume şi nu priveşte viaţa cu dezlipire, ci locuieşte înăuntrul ei. A locui înăuntru, să nu uităm asta: a împărtăşi, a merge împreună, a primi întrebările şi aşteptările oamenilor. Asta ne ajută să ieşim din autoreferenţialitate: centrul Bisericii... Cine este centrul Bisericii? Nu este Biserica! Şi atunci când Biserica se priveşte pe ea însăşi, ajunge ca femeia din Evanghelie: adusă de spate, privindu-şi ombilicul (cf. Lc 13,10-13). Centrul Bisericii nu este ea însăşi. Să ieşim din preocuparea excesivă faţă de noi înşine, faţă de structurile noastre, faţă de modul în care ne priveşte societatea. Şi asta la sfârşit ne va duce la o "teologie a machiajului"... Cum să ne machiem mai bine... În schimb să ne cufundăm în viaţa reală, viaţa reală a oamenilor şi să ne întrebăm: care sunt nevoile şi aşteptările spirituale ale poporului nostru! Ce aşteaptă de la Biserică? Mie mi se pare important să încercăm să răspundem la aceste întrebări şi îmi vin în minte trei cuvinte.

Primul este libertate. Fără libertate nu există umanitate adevărată, pentru că fiinţa umană a fost creată liberă şi pentru a fi liberă. Perioadele dramatice ale istoriei ţării voastre sunt o mare învăţătură: când libertatea a fost rănită, încălcată şi ucisă, umanitatea a fost degradată şi s-au abătut furtunile violenţei, constrângerii şi privării de drepturi.

Însă, în acelaşi timp, libertatea nu este o cucerire automată, care rămâne astfel o dată pentru totdeauna. Nu! Libertatea este mereu un drum, uneori obositor, de reînnoit încontinuu, de luptat pentru ea în fiecare zi. Nu este suficient a fi liberi în exterior sau în structurile societăţii pentru a fi liberi cu adevărat. Libertatea cheamă personal să fim responsabili de propriile alegeri, să discernem, să ducem înainte procesele vieţii. Şi acest lucru este obositor, acest lucru ne înspăimântă. Uneori este mai comod să nu ne lăsăm provocaţi de situaţiile concrete şi să mergem înainte pentru a repeta trecutul, fără a pune inima, fără riscul alegerii: mai bine să târâim viaţa făcând ceea ce alţii - eventual masa sau opinia publică sau lucrurile pe care ni le vând media - dedic pentru noi. Asta nu merge. Şi astăzi de atâtea ori facem lucrurile pe care le decid media pentru noi. Şi se pierde libertatea. Să ne amintim de istoria poporului lui Israel: suferea sub tirania faraonului, era sclav; apoi este eliberat de Domnul, dar pentru a deveni cu adevărat liber, nu numai eliberat de duşmani, trebuie să străbată deşertul, un drum obositor. Şi îi venea să gândească: "Aproape că era mai bine înainte, măcar aveam un pic de cepe de mâncat...". O mare ispită: mai bine un pic de cepe decât truda şi riscul libertăţii. Aceasta este una dintre ispite. Ieri, vorbind grupului ecumenic, îl aminteam pe Dostoievski cu "Marele inchizitor". Cristos se întoarce pe pământ în ascuns şi inchizitorul îl ceartă pentru că a dat oamenilor libertatea. Un pic de pâine şi ceva puţin ajunge; un pic de pâine şi câte ceva este suficient. Mereu această ispită, ispita cepelor. Mai bine un pic de cepe şi de pâine decât truda şi riscul libertăţii. Vă las pe voi să vă gândiţi la aceste lucruri.

Uneori şi în Biserică această idee poate să ne ameninţe: mai bine să avem toate lucrurile predefinite, legile de respectat, siguranţa şi uniformitatea, mai degrabă decât a fi creştini responsabili şi adulţi, care gândesc, întreabă propria conştiinţă, se lasă puşi în discuţie. Este începutul cazuisticii, reglementat în întregime... În viaţa spirituală şi eclezială există ispita de a căuta o pace falsă care ne lasă liniştiţi, în loc de focul Evangheliei care ne nelinişteşte, care ne transformă. Cepele sigure din Egipt sunt mai comode decât lucrurile necunoscute din deşert. Însă o Biserică ce nu lasă spaţiu aventurii libertăţii, şi în viaţa spirituală, riscă să devină un loc rigid şi închis. Poate că unii sunt obişnuiţi cu asta; însă atâţia alţii - mai ales în noile generaţii - nu sunt atraşi de o propunere de credinţă care nu le lasă libertate interioară, nu sunt atraşi de o Biserică în care toţi trebuie să gândească în acelaşi mod şi să asculte orbeşte.

Preaiubiţilor, nu vă fie teamă să formaţi persoanele la un raport matur şi liber cu Dumnezeu. Important este acest raport. Asta poate că ne va da impresia că nu putem controla tot, că pierdem forţă şi autoritate; însă Biserica lui Cristos nu vrea să domine conştiinţele şi să ocupe spaţiile, vrea să fie o "fântână" de speranţă în viaţa persoanelor. Este un risc. Este o provocare. Spun asta mai ales păstorilor: voi exercitaţi slujirea într-o ţară în care atâtea lucruri s-au schimbat rapid şi au fost demarate multe procese democratice, însă libertatea încă este fragilă. Este fragilă mai ales în inima şi în mintea persoanelor. Pentru aceasta vă încurajez să le faceţi să crească libere de o religiozitate rigidă. Să iasă din asta, şi ca să crească liberi! Nimeni să nu se simtă strivit. Fiecare să poată descoperi libertatea Evangheliei, intrând treptat în raportul cu Dumnezeu, cu încrederea celui care ştie că, în faţa Lui, poate duce propria istorie şi propriile răni fără frică, fără ficţiuni, fără a se preocupa să apere propria imagine. A putea spune: "Sunt păcătos", dar a spune asta cu sinceritate, nu să ne batem pieptul şi apoi să continuăm să ne credem drepţi. libertatea. Vestirea Evangheliei să fie eliberatoare, niciodată oprimantă. Şi Biserica să fie semn de libertate şi de primire!

Sunt sigur că asta nu se va şti niciodată de unde vine. Vă spun un lucru care s-a petrecut în urmă cu câtva timp. Scrisoarea unui episcop, vorbind despre un nunţiu. Spunea: "Eh, noi am fost 400 de ani sub turci şi am suferit. Apoi 50 de ani sub comunism şi am suferit. Dar cei şapte ani cu acest nunţiu au fost mai răi decât celelalte două lucruri!". Uneori mă întreb: câţi oameni pot spune acelaşi lucru despre episcopul pe care-l au sau despre paroh? Câţi oameni? Nu, fără libertate, fără paternitate lucrurile nu merg.

Al doilea cuvânt - primul era libertate -: creativitate. Sunteţi fii cu o mare tradiţie. Experienţa voastră religioasă îşi are locul originar în predica şi în slujirea figurilor luminoase ale sfinţilor Ciril şi Metodiu. Ei ne învaţă că evanghelizarea nu este niciodată o simplă repetare a trecutului. Bucuria Evangheliei este mereu Cristos, dar căile pentru ca această veste bună să poată înainta în timp şi în istorie sunt diferite. Toate căile sunt diferite. Ciril şi Metodiu au parcurs împreună această parte a continentului european şi, arzând de pasiune pentru vestirea Evangheliei, au ajuns să inventeze un nou alfabet pentru traducerea Bibliei, a textelor liturgice şi a doctrinei creştine. Aşa au devenit apostoli ai înculturării credinţei la voi. Au fost inventatori de noi limbaje pentru a transmite Evanghelia, au fost creativi în traducerea mesajului creştin, au fost aşa de aproape de istoria popoarelor pe care le întâlneau încât să vorbească limba lor şi să asimileze cultura lor. Slovacia nu are nevoie de asta şi astăzi? Mă întreb. Oare nu aceasta este misiunea mai urgentă a Bisericii la popoarele din Europa: să găsească noi "alfabete" pentru a vesti credinţa? Avem pe fundal o tradiţie creştină bogată, însă pentru viaţa multor persoane, astăzi, ea rămâne în amintirea unui trecut care nu mai vorbeşte şi care nu mai orientează alegerile existenţei. În faţa pierderii simţului de Dumnezeu şi a bucuriei credinţei nu este de folos să ne plângem, să ne refugiem într-un catolicism defensiv, să judecăm şi să acuzăm lumea rea, nu, este nevoie de creativitatea Evangheliei. Să fim atenţi! Evanghelia încă n-a fost închisă, este deschisă! Este în vigoare, este în vigoare, merge înainte. să ne amintim ce au făcut acei oameni care voiau să ducă un paralitic în faţa lui Isus şi nu reuşeau să treacă prin uşa de intrare. Au deschis o breşă în acoperiş şi l-au coborât de sus (cf. Mc 2,1-5). Au fost creativi! În faţa dificultăţii - "Dar cum să facem?... Ah, să facem asta" -, poate în faţa unei generaţii care nu crede, care a pierdut simţul credinţei, sau care a redus credinţa la o obişnuinţă sau la o cultură mai mult sau mai puţin acceptabilă, să încercăm să deschidem o gaură şi să fim creativi! Libertate, creativitate... Ce frumos este când ştim să găsim căi, moduri şi limbaje noi pentru a vesti Evanghelia! Şi noi putem ajuta cu creativitatea umană, chiar şi fiecare dintre noi are această posibilitate, însă marele creativ este Duhul Sfânt! El este cel care ne determină să fim creativi! Dacă noi cu predica noastră şi cu pastoraţia noastră nu reuşim să mai intrăm pe calea obişnuită, să încercăm să deschidem spaţii diferite, să experimentăm alte drumuri.

Şi aici fac o paranteză. Predica. Mi-a spus cineva că în Evangelii gaudium m-am oprit prea mult asupra omiliei, pentru că este una din problemele din acest timp. Da, omilia nu este un sacrament, aşa cum pretindeau unii protestanţi, dar este un sacramental! Nu este o predică de Postul Mare, nu, este un alt lucru. Este în inima Euharistiei. Şi să ne gândim la credincioşii care trebuie să asculte omilii de 40 de minute, 50 de minute, despre teme pe care nu le înţeleg, care nu-i ating... Vă rog, preoţi şi episcopi, gândiţi-vă bine cum să pregătiţi omilia, cum să o faceţi, pentru ca să fie un contact cu oamenii şi să se inspire din textul biblic. De obicei, o omilie nu trebuie să treacă de zece minute, pentru că oamenii după opt minute pierd atenţia, afară de cazul în care este foarte interesantă. Însă timpul ar trebui să fie 10-15 minute, nu mai mult. Un profesor de omiletică pe care l-am avut spunea că o omilie trebuie să aibă coerenţă internă: o idee, o imagine şi un afect; oamenii să plece cu o idee, o imagine şi ceva care s-a mişcat în inimă. Aşa, simplă, este vestirea Evangheliei! Şi aşa predica Isus care lua păsările cerului, care lua ogoarele, care lua asta... lucrurile concrete, dar pe care oamenii le înţelegeau. Scuzaţi-mă dacă revin asupra acestui lucru, dar pe mine mă preocupă... [aplauze] Îmi permit o răutate: aplauzele le-au început surorile, care sunt victimele omiliilor noastre!

Ciril şi Metodiu au deschis această creativitate nouă, au făcut asta şi ne spun asta: nu poate creşte Evanghelia dacă nu este înrădăcinată în cultura unui popor, adică în simbolurile sale, în întrebările sale, în cuvintele sale, în modul său de a fi. Cei doi fraţi au fost împiedicaţi şi persecutaţi mult, ştiţi asta. Erau acuzaţi de erezie pentru că au îndrăznit să traducă limba credinţei. Iată ideologia care se naşte din ispita de a uniformiza. În spatele voinţei de a fi uniformi există o ideologie. Însă evanghelizarea este un proces de înculturare: este sămânţă rodnică de noutate, este noutatea Duhului care reînnoieşte orice lucru. Agricultorul seamănă - spune Isus -, apoi merge acasă şi doarme. Nu se trezeşte pentru a vedea dacă creşte, dacă răsare... Dumnezeu este cel care dă creşterea. A nu controla prea mult în acest sens viaţa: a lăsa ca viaţa să crească, aşa cum au făcut Ciril şi Metodiu. Nouă ne revine să semănăm bine şi să păzim ca părinţi, asta da. Agricultorul păzeşte, dar nu merge acolo ca să vadă în fiecare zi cum creşte. Dacă face asta, ucide planta.

Libertate, creativitate şi în sfârşit dialogul. O Biserică ce formează la libertatea interioară şi responsabilă, care ştie să fie creativă cufundându-se în istorie şi în cultură, este şi o Biserică ce ştie să dialogheze cu lumea, cu acela care-l mărturiseşte pe Cristos fără să fie "dintre ai noştri", cu acela care trăieşte truda unei căutări religioase, chiar şi cu acela care nu crede. Nu este selecţia unui mic grup, nu, dialoghează cu toţi: cu aceia care cred, cu aceia care duc înainte sfinţenia, cu cei lâncezi şi cu aceia care nu cred. Vorbeşte cu toţi. Este o Biserică ce, urmând exemplul lui Ciril şi Metodiu, uneşte şi ţine împreună Orientul şi Occidentul, tradiţii şi sensibilităţi diferite. O comunitate care, vestind Evanghelia iubirii, face să răsară comuniunea, prietenia şi dialogul între cei cred, între diferitele confesiuni creştine şi între popoare.

Unitatea, comuniunea şi dialogul sunt fragile mereu, în special atunci când în urmă există o istorie de durere care a lăsat cicatrice. Amintirea rănilor poate face să alunecăm în resentiment, în neîncredere, chiar în dispreţ, voind să înălţăm ţarcuri în faţa celui care este diferit de noi. Însă rănile pot să fie breşe, deschideri care, imitând rănile Domnului, fac să treacă milostivirea lui Dumnezeu, harul său care schimbă viaţa şi ne transformă în făcători de pace şi de reconciliere. Ştiu că voi aveţi un proverb: "Celui care aruncă în tine cu o piatră, tu dăruieşte-i o pâine". Acesta ne inspiră. Este foarte evanghelic acesta! Este invitaţia lui Isus de a rupe cercul vicios şi distrugător al violenţei, întorcând celălalt obraz celui care ne loveşte, pentru a învinge răul cu bine (cf. Rom 12,21). Mă impresionează un amănunt din istoria cardinalului Korec. Era un cardinal iezuit, persecutat de regim, încarcerat, constrâns să lucreze dur până când s-a îmbolnăvit. Când a venit la Roma pentru Jubileul din 2000, a mers în catacombe şi a aprins o lumânare pentru persecutorii săi, invocând milostivire pentru ei. Aceasta este Evanghelie! Aceasta este Evanghelie! Creşte în viaţă şi în istorie prin iubirea umilă, prin iubirea răbdătoare.

Preaiubitelor şi preaiubiţilor, îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt între voi şi vă mulţumesc din inimă vouă pentru ceea ce faceţi şi pentru ceea ce sunteţi şi pentru ceea ce veţi face inspirându-vă din această omilie, care este şi o sămânţă pe care eu o semăn... Să vedem dacă cresc plantele! Vă urez să continuaţi drumul vostru în libertatea Evangheliei, în creativitatea credinţei şi în dialogul care izvorăşte din milostivirea lui Dumnezeu, care ne-a făcut fraţi şi surori, şi ne cheamă să fim artizani de pace şi de înţelegere. Vă binecuvântez din inimă. Şi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 374.