Interviu la Radio Cope

Papa după operaţie: "Niciodată nu mi-a trecut prin cap să demisionez"

Publicăm în continuare prima parte a textului interviului pe care Papa Francisc l-a dat la sfârşitul săptămânii trecute lui Carlos Herrera, de la Radio Cope. Colocviul a fost transmis în dimineaţa zilei de miercuri, 1 septembrie 2021, pe canalele postului de radio spaniol.

Sfinte Părinte, în primul rând trebuie să vă întreb, cum vă simţiţi?

Încă trăiesc (râde).

Operaţia recentă, care a fost o operaţie importantă, ne-a lăsat o anumită îngrijorare...

Da, aceste lucruri care se nasc din diverticule... nu ştiu bine... acolo se deformează, se necrozează... dar mulţumire fie lui Dumnezeu a fost luată la timp şi acum sunt aici.

Am auzit şi că a fost un asistent medical care a fost primul care v-a avertizat, v-a alertat.

Mi-a salvat viaţa! Mi-a spus: "Trebuie să vă operaţi". Existau opinii diferite. "Nu, este suficient un antibiotic...", iar el mi-a explicat totul foarte bine. Un asistent medical din serviciul nostru sanitar, de la spitalul din Vatican. Este aici de treizeci de ani, este un om cu mare experienţă. Este a doua oară în viaţa mea când un asistent medical îmi salvează viaţa.

Când a fost prima dată?

Prima dată a fost în 1957, când credeau că era o gripă, o epidemie de gripă dintre acelea care umblă prin seminar, şi mă îngrijea un asistent medical din seminar cu aspirină. Pentru ceilalţi mergea bine, dar cu mine nu mergea bine şi m-au dus la spital şi mi-a scos apă dintr-un plămân. Medicul a spus, nu-mi amintesc câtă, să spunem un milion de unităţi de penicilină şi multă streptomicină - erau singurele antibiotice din acea vreme - şi când am ieşit, asistenta medicală mi-a spus: "dublu".

Şi asta v-a salvat?

Da, pentru că altminteri...

Unul dintre... nu voi spune dintre secretele mai bine cunoscute din Vatican, dar una din problemele care interesează mai mult este sănătatea papei.

Da, desigur.

Nu a fost nicio surpriză, era totul programat...

Era totul programat şi a fost comunicat... După Angelus m-am dus acolo direct, era aproape ora 13.00, şi a fost comunicat la 15.30, când făceam deja primele constatări.

Sanctitate, dumneavoastră aţi spus că "iarba rea nu moare niciodată"...

Aşa este, aşa este, şi acest lucru este valabil şi pentru mine, este valabil pentru toţi.

Media [sic] v-au interzis ceva, există vreun ultimatum? Există ceva, Sanctitate, ce nu puteţi face şi ce nu sunteţi dispus să nu faceţi?

Nu înţeleg.

Ceva ce medicii v-au interzis să faceţi?

Ah, medicii! Scuzaţi, înţelesesem "media".

(Râs) Ştiţi, şi media au ispite. Însă în acest caz medicii.

Acum pot să mănânc orice, lucru pe care înainte cu diverticulele nu-l puteam face. Pot să mănânc orice. Mai am medicamente post-operatorii, deoarece creierul trebuie să înregistreze că are intestin mai mic cu 33 de centimetri. Şi creierul este cel care gestionează totul, creierul gestionează corpul nostru şi are nevoie de timp pentru a înregistra asta. Însă viaţa normală, duc o viaţă complet normală.

Mâncaţi ceea ce vreţi...

Ceea ce vreau.

Faceţi mişcare, faceţi eforturi...

Astăzi până la amiază la audienţe, până la amiază.

Acum veţi face o călătorie în Slovacia şi în Ungaria. Din câte ştiu este a 34-a călătorie a pontificatului dumneavoastră.

Nu-mi amintesc bine numărul, dar ar trebui să fie aşa.

Programul va fi intens ca întotdeauna? Sanctitate, eu cred că pe papi îi pun să facă o gimcana autentică. M-am întrebat mereu de ce papii nu merg două zile în plus şi împart munca în două zile în plus, din cele 24 de ore circa 18 ore fac treburi. Va trebui să măsuraţi mai mult forţele dumneavoastră după operaţie sau nu?

Probabil că în această primă călătorie un pic mai mult, pentru că unul trebuie să se refacă total, nu-i aşa? Dar la sfârşit va fi egală cu celelalte, veţi vedea (râde).

Sanctitate, vă temeţi că unul din lucrurile mai insistente cu care media, mai ales cele italiene, vă disting este că atunci când se pune la îndoială sănătatea papei mulţi se gândesc sau insistă asupra problemei vechi a renunţării, plec acasă, nu mai pot...? Este o constantă permanentă, cred, în viaţa dumneavoastră ca papă, e adevărat?

Da, mi-au spus că săptămâna trecută era la modă acest lucru. Eva (Fernández) mi-a spus, ba chiar mi-a spus asta cu o expresie argentiniană foarte frumoasă, iar eu i-am răspuns că habar nu am întrucât citesc un singur ziar aici dimineaţa, ziarul de Roma. Îl citesc pentru că îmi place modul de a intitula ceea ce are, îl citesc rapid şi e suficient, nu intru în joc. La televizor nu mă uit. Da, primesc rezumatul mai mult sau mai puţin al ştirilor zilei, dar am aflat după aceea, la câteva zile după aceea, că se spunea că eu renunţam. Când un papă este bolnav, se ridică un vânt sau un uragan de conclav (râsete).

Cum a fost lockdown-ul papei? Timpul în care am fost izolaţi acasă. Ce a făcut papa în timpul lockdown-ului?

Înainte de toate să mă suport, nu-i aşa? Ceea ce nu este uşor. Este o ştiinţă pe care încă n-am reuşit s-o învăţ. Este greu să ne suportăm pe noi înşine.

V-aţi obişnuit, faceţi asta de atâţia ani...

Da, dar este dificil. Unul uneori este exigent cu sine însuşi şi vrea ca lucrurile să meargă în mod automat. După aceea am început să reiau lucrurile puţin câte puţin şi astăzi trăiesc o viaţă normală. În această dimineaţă, o întreagă dimineaţă de audienţe; astăzi este a doua audienţă de după-amiază (am început la 15.30) şi merg înainte.

Deşi destinaţia următoarei călătorii este Slovacia, mulţi sunt în aşteptarea întâlnirii dumneavoastră cu primul ministru al Ungariei, Viktor Orban, cu care nu împărtăşiţi unele puncte din programul său de guvernare, mai ales cele referitoare la închiderea graniţelor. Ce v-ar plăcea să-i spuneţi dacă aţi avea oportunitatea de a-l întâlni singur?

Nu ştiu dacă mă voi întâlni cu el. Ştiu că unele autorităţi vor veni ca să mă salute. Nu voi merge în centrul Budapestei, ci în locul Congresului [Euharistic], şi există un salon unde mă voi întâlni cu episcopii şi acolo voi primi autorităţile care vor veni. Nu ştiu cine va veni. Pe preşedinte îl cunosc pentru că era la Liturghie în Transilvania, acea parte a României unde se vorbeşte maghiară, o Liturghie foarte frumoasă în maghiară, şi a venit cu un ministru. Cred că nu era Orban... pentru că la sfârşitul Liturghiei se salută în mod formal... nu ştiu cine va veni...

Şi unul dintre lucrurile la care ţin este să nu merg cu un scenariu: când sunt în faţa unei persoane o privesc în ochi şi las ca lucrurile să vină de la sine. Nu-mi vine să mă gândesc la ce anume îi voi spune dacă îl voi întâlni, sunt supoziţii care nu mă ajută. Îmi plac lucrurile concrete: supoziţiile te încurcă, îţi fac rău.

Sanctitate, noua hartă politică pe care o înfruntă Afganistanul dumneavoastră o urmăriţi îndeaproape. Ţara a fost lăsată în voia ei după mulţi ani de ocupaţie militară. Vaticanul poate mişca fire diplomatice pentru a face în aşa fel încât să nu existe represalii împotriva populaţiei, pentru atâtea alte lucruri?

Da. Şi, de fapt, sunt sigur că Secretariatul de Stat face asta pentru că nivelul diplomatic al Sfântului Scaun şi al colaboratorilor săi este foarte ridicat, precum şi cel al Raporturilor cu Statele. Cu adevărat, cardinalul Parolin este cel mai bun diplomat pe care l-am cunoscut. Diplomat care adaugă, nu din aceia care sustrag, care caută mereu, un om al acordurilor. Sunt sigur că ajută sau cel puţin se oferă să facă asta. Este o situaţie dificilă. Cred că eu, ca păstor, trebuie să-i îndemn pe creştini la o rugăciune specială în acest moment. Este adevărat că trăim într-o lume de războaie (mă gândesc la Yemen, de exemplu). Însă acest lucru este ceva foarte special, are o altă semnificaţie. Şi voi încerca să cer ceea ce cere Biserica întotdeauna în momentele de dificultate mai mare şi de criză: mai multă rugăciune şi post. Rugăciune, pocăinţă şi post, care este ceea ce se cere în momentele de criză. Şi cu privire la faptul celor douăzeci de ani de ocupaţie şi după aceea se părăseşte, am amintit alte fapte istorice, dar m-a impresionat un lucru pe care l-a spus cancelarul Merkel, care este una dintre marile figuri ale politicii mondiale, la Moscova, pe 20 [august]. Traduc, sper ca traducerea să fie corectă: "Trebuie pus capăt politicii iresponsabile de a interveni din afară şi de a construi în alte ţări democraţia, ignorând tradiţiile popoarelor". Lapidară. Cred că asta spune mult, ca fiecare să interpreteze asta. Însă ceea ce a spus această femeie mi s-a părut înţelept.

Faptul că Occidentul renunţă, în mod fundamental, la coaliţia condusă de Statele Unite şi de însăşi Uniunea Europeană... pe dumneavoastră, Sfinte Părinte, vă descurajează sau credeţi că este drumul corect? Trebuie să fie lăsaţi în voia lor?

Sunt trei lucruri diferite. Faptul de a renunţa este legitim. Ecoul pe care-l are în mine este un alt lucru. Şi al treilea, dumneavoastră aţi spus: "Să fie lăsaţi în voia lor"; eu aş spune modul în care se renunţă, modul în care se negociază o ieşire, nu este aşa? Cât se vede, aici n-au fost luate în considerare - pare, nu vreau să judec - toate eventualităţile. Nu ştiu dacă va fi o revizuire sau nu, dar cu siguranţă a fost multă înşelare din partea, s-ar putea întâmpla, noilor autorităţi. Spun înşelare sau multă naivitate, nu înţeleg. Dar eu aici aş vedea modul. Şi cred că este ceea ce subliniază doamna Merkel.

Îmi imaginez că papa poate să-şi permită dezamăgiri ca oricare creştin. Care a fost cea mai mare dezamăgire pe care aţi avut-o ca Sfânt Părinte?

Am avut mai multe. Am avut diferite dezamăgiri în viaţă şi acest lucru este ceva bun pentru că dezamăgirile te fac să aterizezi de urgenţă. Sunt aterizări de urgenţă în viaţă. Şi problema este de a ne ridica. Există un cântec alpin care mie îmi spune mult: "În arta de a urca ceea ce contează nu e de a nu cădea, ci de a nu rămâne căzut"... şi tu, în faţa unei dezamăgiri, ai două drumuri: ori rămâi acolo spunând că asta nu merge bine - cum spune tangoul: "Hai că merge bine! Nu se schimbă nimic. Şi-aşa acolo jos în iad ne vom întâlni!" - sau mă ridic şi reintru în joc. Şi cred că în faţa unui război, în faţa unei înfrângeri, chiar şi a unei dezamăgiri, sau a unui eşec propriu, sau a propriului păcat, trebuie să ne ridicăm şi să nu rămânem căzuţi.

Se spune mereu că diavolul este foarte fericit ca oamenii să creadă că el nu există. Diavolul hoinăreşte şi prin Vatican?

[Râde] Diavolul hoinăreşte peste tot, însă cei care îmi provoacă mai multă frică sunt diavolii educaţi. aceia care sună la uşa ta, care îţi cer permisiunea, care intră în casa ta, care devin prieteni... Însă Isus n-a vorbit niciodată despre asta? Ba da, a vorbit. Da, a vorbit despre asta. Atunci când spune: când duhul necurat iese dintr-un om, când vreunul se converteşte sau îşi schimbă viaţa, începe să meargă prin jur, în locuri uscate, se plictiseşte... Şi după un anumit timp spune: "Mă întorc pentru a vedea cum merge pe acolo" şi vede toată casa aranjată, toată schimbată. Atunci caută alţi şapte mai răi decât el şi intră cu o altă atitudine. Pentru aceasta spun că sunt diavolii educaţi, cei care sună la uşă. Persoana în naivitatea sa îl lasă să intre şi sfârşitul acelui om este mai rău decât începutul, spune Domnul. Simt teroare faţă de diavolii educaţi. Sunt cei mai răi, şi ne lăsăm înşelaţi mult. Ne lăsăm înşelaţi mult.

În martie se vor împlini nouă ani de la începutul pontificatului dumneavoastră, care n-a fost acel pontificat scurt de 4-5 ani cum aţi spus, Sanctitate. Sunteţi satisfăcut de schimbările întreprinse sau vă rămâne ceva în suspendare ce aţi vrea să terminaţi cât mai curând? Adică, aveţi senzaţia că Dumnezeu v-a dat un timp extra pentru ceva?

Este clar că numirea mea m-a luat prin surprindere pentru că venisem cu o valijoară. Pentru că eu aici aveam reverenda. Îmi dăruiseră una când am devenit cardinal şi am lăsat-o în casa uneia dintre călugăriţele pentru a nu trebui... Aparţineam la cinci sau şase congregaţii acolo şi atunci trebuia să călătoresc, pentru a nu veni cu asta... Am venit ca întotdeauna. Şi am lăsat omiliile pregătite pentru Săptămâna Sfântă acolo în episcopie. Adică, m-a luat prin surprindere. Însă nu există nimic ce am inventat eu, ceea ce am făcut încă de la început este de a căuta să demarăm ceea ce noi, cardinalii, am spus în reuniunile pre-conclav pentru viitorul papă: următorul papă trebuie să facă asta, asta şi asta. Şi asta este ceea ce am început să pună în mişcare. Cred că mai rămân diferite lucruri de făcut, însă nu este nimic ce am inventat eu. Ascult de ceea ce a fost decis în acel moment. Probabil că unii nu-şi dădeau seama despre ceea ce spuneam sau gândeam că nu era atât de serios, însă unele teme îmi provocau fiori, e adevărat. Însă nu există originalitatea mea în plan. Şi proiectul meu de lucru, Evangelii gaudium, este un lucru în care am încercat să rezum ceea ce noi cardinalii am spus în acel moment.

Adică, atunci când aţi plecat de la Buenos Aires, n-aţi contemplat niciodată posibilitatea că nu vă veţi întoarce?

Nu, absolut. Absolut nu. Da, a trebuit să amân lucruri importante acolo. Nu mi-a venit în minte nici chiar pentru vârsta mea. Când lucrurile nu-ţi vin în minte, totul este acolo. Însă unicul lucru pe care l-am făcut a fost să încerc să rezum totul; am cerut acta ale acelor reuniuni - în care nu eram prezent - dar pentru a nu uita şi a demara totul.

Unul din ultimele cutremure din Vatican, cel puţin în media, este macro-procesul pentru corupţie în care este imputat cardinalul Becciu. El a asigurat că va demonstra nevinovăţia sa. Din afară impresia este că reforma finanţelor vaticane este ca acel melc care se caţără pe fântână şi de fiecare dată când înaintează un metru el dă doi metri în spate. Există speranţă? Cum credeţi că se va termina această problemă? În toate organismele corupţia este un păcat inerent, inevitabil, dar în ce mod poate să fie evitabil în Vatican?

Trebuie să se recurgă la orice mijloc pentru a evita asta, însă este o istorie veche. Privind în urmă, avem istoria lui Marcinkus, pe care ne-o amintim bine; istoria lui Danzi, istoria lui Szoka. Este o boală în care se recade. Cred că astăzi au fost făcuţi paşi înainte în consolidarea justiţiei statului Vatican. De trei ani se încearcă să se facă în aşa fel încât justiţia să devină mai independentă, cu mijloacele tehnice, şi cu declaraţii de mărturii înregistrate, lucrurile tehnice actuale, numiri de judecători noi, noul procuror ... şi toate acestea au dus înainte treburile. A ajutat. Structura a ajutat să se înfrunte această situaţie care părea că n-ar fi existat vreodată. Şi totul a început cu două denunţuri ale unor persoane care lucrau în Vatican şi care în funcţiunile lor au văzut o iregularitate. Au făcut un denunţ şi m-au întrebat ce să facă. Eu le-am spus: dacă vreţi să mergeţi înainte trebuie să prezentaţi totul procurorului. Problema era un pic angajantă, dar erau două persoane cumsecade, erau un pic temători şi atunci, pentru a le da curaj, am pus semnătura mea sub a lor. Pentru a spune: acesta este drumul, nu-mi este frică de transparenţă şi nici de adevăr. Uneori doare, şi tare, însă adevărul e cel care ne face liberi. Aşa a fost pur şi simplu. Or, în câţiva ani poate să iasă la iveală altceva. Sper ca aceşti paşi pe care-i facem în justiţia vaticană să ajute pentru ca fapte de acest gen să se întâmple tot mai puţin... Da, dumneavoastră aţi folosit cuvântul corupţie şi în acest caz în mod evident, cel puţin la prima vedere, pare că este aşa.

Ce vă temeţi mai mult, ca [Becciu] să fie declarat vinovat sau nevinovat, ţinând cont că însuşi dumneavoastră aţi dat permisiunea pentru a fi supus la judecată?

Este supus la judecată după legislaţia vaticană. Odinioară judecătorii cardinalilor nu erau judecătorii statului aşa cum se întâmplă astăzi, ci şeful statului. Eu sper din toată inima ca el să fie nevinovat. Între altele a fost un colaborator al meu şi m-a ajutat mult. Este o persoană pe care o stimez mult, aşadar dorinţa mea este ca să iasă bine. Însă, trebuie s-o spunem, este o manieră afectivă a prezumţiei de nevinovăţie. În afară de prezumţia de nevinovăţie, vreau ca să iasă bine. Însă va decide justiţia.

Nu ştiu dacă Papa Francisc este tipul care dă cu pumnul în masă. Poate că ultima lovitură în masă a fost documentul pontifical în care se limitează celebrarea liturghiilor tridentine? Şi în afară de asta vă cer să explicaţi ascultătorilor mei ce este "liturghia tridentină", ce are liturghia tridentină care nu este normativ.

Nu sunt unul care dă cu pumnul în masă, nu reuşesc. Sunt mai degrabă timid. Istoria lui Traditionis custodes este lungă. Când mai întâi Sfântul Ioan Paul al II-lea - şi după aceea Benedict mai clar cu Summorum pontificum - a dat posibilitatea de a celebra cu liturghierul lui Ioan al XXIII-lea (anterior celui al lui Paul al VI-lea, care este cel post-conciliar), pentru cei care nu se simţeau în largul lor cu liturgia actuală, care aveau o anumită nostalgie... mi s-a părut una din iniţiativele pastorale cele mai frumoase şi umane ale lui Benedict al XVI-lea, care este un om de o umanitate deosebită. Aşa a început. Acesta a fost motivul. Spunea că după trei ani trebuia făcută o evaluare. A fost făcută şi părea că totul mergea bine. Şi mergea bine. De la acea evaluare până acum au trecut zece ani (adică treisprezece de la promulgare) şi anul trecut am văzut împreună cu responsabilii de la Cult şi de la Doctrina Credinţei că era cazul de a face o altă evaluare toţi episcopii din lume. Şi aşa s-a făcut. A fost nevoie de un an întreg. După aceea s-a studiat problema şi, pe baza acestui studiu, neliniştea care a reieşit cu mai mare putere a fost că un lucru făcut pentru a ajuta din punct de vedere pastoral pe cei care au trăit o experienţă anterioară se transforma într-o ideologie. Adică, de la ceva pastoral la ideologie. Şi atunci trebuia reacţionat, cu norme clare. Norme clare care să pună o limită celor care nu au trăit experienţa aceea. Pentru că părea că în unele locuri era la modă ca preoţi tineri să spună "ah nu, eu vreau...", şi necunoscând latina, nu ştiau ceea ce spune. Şi pe de altă parte, a susţine şi a consolida ceea ce este spus în Summorum Pontificum. Am făcut un soi de schemă, a dat-o la studiu şi am lucrat mult, am lucrat mult, cu oameni tradiţionalişti cu bun simţ. Şi a reieşit această grijă pastorală care trebuie avută, cu unele limite dar bune. De exemplu, ca proclamarea Cuvântului să fie într-o limbă pe care s-o înţeleagă toţi; altminteri înseamnă a lua în râs Cuvântul lui Dumnezeu. Lucruri mici. Dar da, limita este foarte clară. După acest motu proprio, un preot care vrea să celebreze şi nu este în condiţiile altora - care făceau asta din nostalgie, din dorinţă, etc. - trebuie să ceară permisiunea la Roma. Un soi de permisiune de bi-ritualism, pe care numai Roma o dă. [Aşa cum] un preot care celebrează în rit oriental şi rit latin, este bi-ritual, dar cu permisiunea Romei. Adică, până astăzi, aceia de dinainte continuă, dar un pic ordonaţi. Cerând de asemenea ca să fie un preot care are sarcina nu numai de liturgia, ci şi de viaţa spirituală a acelei comunităţi. Dacă dumneavoastră citiţi bine scrisoarea şi citiţi bine decretul, vedeţi că pur şi simplu este reordonare în mod constructiv, cu îngrijire pastorală şi evitarea unui exces pentru cei care nu au această sarcină...

Sanctitate, vă taie somnul drumul sinodal pe care l-a început Biserica catolică germană?

Cu privire la asta mi-am permis să trimit o scrisoare. O scrisoare pe care am scris-o eu singur în spaniolă. Mi-a luat o lună ca s-o scriu, între rugăciune şi gândire. Şi am trimis-o la timpul său: originalul în spaniolă şi traducerea în germană. Şi astfel am exprimat tot ceea ce simt cu privire la sinodul german. Asta-i tot.

Nu este un protest nou cel al sinodului german... se repetă istoria...

Da, dar nu l-aş vedea nici în mod prea tragic. În mulţi episcopi cu care am vorbit nu este rea voinţă. Este o dorinţă pastorală, dar care nu ţine cont de unele lucruri pe care eu le explic în scrisoare de care trebuie ţinut cont.

Există lucruri care sunt fixate în imaginarul popular. Unul din ele, despre care se vorbeşte mai mult, este cea a crizei teatrului. Sanctitate, dumneavoastră ştiţi că teatrul este în criză de când ne-am născut dumneavoastră şi eu. Un alt lucru este reforma Curiei. Se spune mereu că "trebuie reformată Curia", dar Curia pare nereformabilă. Este ca o pădure spinoasă în care este imposibil de intrat, sau asta spune din afară. Papa continuă să viseze o Biserică foarte diferită de cea pe care o vede acum?

Dacă dumneavoastră vedeţi cum a fost demarat încă de la început ceea ce au spus cardinalii pre-conclav până acum, vedeţi şi că reforma merge în acelaşi pas şi merge bine. Primul document care marchează linia, încercând să rezume ceea ce a fost spus de cardinali, este Evangelii gaudium. Dacă există o problemă în Evangelii gaudium pe care aş vrea s-o semnalez este cea a predicării. A-i supune pe credincioşi la lecţii lungi de teologie, de filozofie sau de moralism, care nu este predicarea creştină. În Evangelii gaudium cer o reformă serioasă a predicării. Unii fac, alţii nu înţeleg... Pentru a pune un punct, nu-i aşa? Însă Evangelii gaudium încearcă să rezume în general ca atitudini ceea ce a fost exprimat de cardinali în pre-conclav. Şi cu privire la constituţia apostolică Praedicate Evangelium, care se elaborează cu privire la acest punct, şi ultimul pas este ca eu s-o citesc - trebuie s-o citesc pentru că trebuie s-o semnez şi trebuie s-o citesc cuvânt cu cuvânt - nu va prezenta nimic nou faţă de ceea ce se vede până acum. Probabil unele detalii, unele schimbări cu privire la dicastere care se unesc, două sau trei dicastere în plus, dar deja a fost anunţat totul: de exemplu, Educaţia se va uni cu Cultura. Propaganda Fide se va uni cu dicasterul Noii Evanghelizări. Însă totul a fost deja anunţat. Nu va fi nimic nou faţă de ceea ce a fost promis că se va face. Unii îmi spun: "Când va ieşi constituţia apostolică a reformei Bisericii, pentru a vedea noutatea?". Nu. Nu va fi nimic nou. Dacă există ceva nou, sunt lucruri mici de ajustare. Se află în ultima parte, care este în întârziere din cauza bolii mele. Se găteşte la foc mic, aşa încât să cuprindă tot. Să fie clar că reforma nu va fi altceva decât a demara ceea ce a fost spus de cardinali, ceea ce am cerut în pre-conclav şi ceea ce se vede. Se vede.

În prima vizită la Dicasterul pentru Comunicare din Vatican, dumneavoastră, Sanctitate, aţi exprimat preocuparea pentru că mesajul nu ajungea acolo unde ar fi trebuit să ajungă. Numerele de ascultători erau mici. Era o dojană în plină regulă?

Reacţia m-a făcut să zâmbesc. Eu am spus două lucruri. Primul, o întrebare: Câţi oameni citesc "L'Osservatore Romano"? Nu am spus dacă îl citesc mulţi sau puţini. Era o întrebare. Cred că este permis să întreb, nu-i aşa? Şi a doua întrebare, care a fost mai degrabă o temă, [am adresat-o] când, după ce am văzut toată noua muncă de unire, noua organigramă, funcţionalizarea, am vorbit despre boala organigramelor, care dă unei realităţi o valoare mai mult funcţională decât reală. Şi spun: cu toată această funcţionalizare, care este pentru ca să funcţioneze bine, nu [trebuie] să se cadă în funcţionalism. Pentru că funcţionalismul este cultul organigramelor făcând abstracţie de realitate. Aceste două lucruri pe care le-am spus se pare că vreunul nu le-a înţeles sau că vreunuia nu i-au plăcut, şi nu ştiu pentru ce le-a interpretat ca o dojană. Este un lucru normal, este o întrebare şi o avertizare. Da... vreunul s-a simţit în ofsaid. Cred că dicasterul promite mult, este dicasterul care are mai mare buget în curie în acest moment, care are în frunte un laic - sper că în curând să fie altele conduse de un laic sau o laică - şi care decolează cu noi reforme. "L'Osservatore Romano", pe care eu îl numesc "ziarul Partidului", a făcut mari progrese şi este o uimire să vezi eforturile culturale pe care le face.

(sfârşitul primei părţi - partea a doua va fi publicată în ediţia de mâine)

(După L'Osservatore Romano, 1 septembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 757.