Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 iunie 2021

Cateheze despre Scrisoarea către Galateni: 1. Introducere la Scrisoarea către Galateni

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

După itinerarul lung dedicat rugăciunii, astăzi începem un nou ciclu de cateheze. Sper că prin acest itinerar al rugăciunii am reuşit să ne rugăm un pic mai bine, să ne rugăm un pic mai mult. Astăzi doresc să reflectăm asupra câtorva teme pe care Apostolul Paul le propune în Scrisoarea către Galateni. Este o scrisoare foarte importantă, aş spune chiar decisivă, nu numai pentru a-l cunoaşte mai bine pe apostol, ci mai ales pentru a analiza câteva teme pe care el le tratează în profunzime, arătând frumuseţea evangheliei. În această scrisoare, Paul prezintă multe referinţe biografice, care ne permit să cunoaştem convertirea sa şi decizia de a-şi pune viaţa în slujba lui Isus Cristos. În afară de asta, el tratează câteva tematici foarte importantă pentru credinţă, cum sunt cele despre libertate, despre har şi despre modul creştin de a trăi, care sunt extrem de actuale pentru că ating atâtea aspecte ale vieţii Bisericii din zilele noastre. Această scrisoare este foarte actuală. Pare scrisă pentru timpurile noastre.

Prima trăsătură care reiese din această scrisoare este marea operă de evanghelizare realizată de apostol, care cel puţin de două ori a vizitat comunităţile din Galaţia în timpul călătoriilor sale misionare. Paul se adresează creştinilor din acel teritoriu. Nu ştim exact la care zonă geografică se referă, nici nu putem afirma cu certitudine data la care a scris această scrisoare. Ştim că galatenii erau o populaţie celtică veche care, prin multe peripeţii, s-au stabilit în acea regiune extinsă din Anatolia care avea capitala în oraşul Ancyra, astăzi Ankara, capitala Turciei. Paul prezintă numai că, din cauza unei boli, a fost constrâns să se oprească în regiunea aceea (cf. Gal 4,13). Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, găseşte în schimb o motivaţie mai spirituală. Spune că "au străbătut Frigia şi ţinutul Galaţiei, pentru că au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească cuvântul în Asia" (16,6). Cele două fapte nu sunt în contradicţie: indică mai degrabă că drumul evanghelizării nu depinde mereu de voinţa noastră şi de proiectele noastre, ci ne cere disponibilitatea de a ne lăsa plăsmuiţi şi de a urma alte parcursuri care nu erau prevăzute. Printre voi este o familie care m-a salutat: spun că trebuie să înveţe limba letonă şi nu ştiu ce altă limbă, pentru că vor merge misionari în acele ţinuturi. Duhul determină şi astăzi atâţia misionari care părăsesc patria şi merg într-o altă ţară pentru a face misiunea. Oricum, ceea ce verificăm este că în opera sa evanghelizatoare neobosită apostolul a reuşit să întemeieze diferite comunităţi mici, răspândite în regiunea Galaţia. Paul, când ajungea într-un oraş, într-o regiune, nu făcea imediat o mare catedrală, nu. Făcea micile comunităţi care sunt drojdia culturii noastre creştine de astăzi. Începea făcând comunităţi mici. Şi aceste comunităţi mici creşteau, creşteau şi mergeau înainte. Şi astăzi această metodă pastorală se face în fiecare regiune misionară. Am primit o scrisoare, săptămâna trecută, a unui misionar din Papua Noua Guinee; îmi spune că predică evanghelia în pădure, oamenilor care nu ştiu nici măcar cine este Isus Cristos. Este frumos! Încep să se facă micile comunităţi. Şi astăzi această metodă este metoda evanghelizatoare a primei evanghelizări.

Ceea ce ne vrem să observăm este preocuparea pastorală a lui Paul care este în întregime foc. El, după ce a întemeiat aceste Biserici, îşi dă seama de un mare pericol - păstorul este ca tatăl sau mama care imediat îşi dau seama de pericolele copiilor - în care se află pentru creşterea lor în credinţă. Cresc şi vin pericolele. Aşa cum spunea cineva: "Vin ulii să facă măcel în comunitate". De fapt, se infiltraseră unii creştini veniţi din iudaism, care cu viclenie au început să semene teorii contrare învăţăturii apostolului, ajungând chiar să denigreze persoana sa. Încep cu doctrina "asta nu, asta da", şi apoi îl denigrează pe apostol. Este drumul din totdeauna: a-i lua apostolului autoritatea. Aşa cum se vede, aceasta este o practică veche, de a se prezenta în unele ocazii ca singurii posesori ai adevărului - cei puri - şi în încerca să diminueze şi prin calomnie munca desfăşurată de alţii. Aceşti adversari ai lui Paul susţineau că şi păgânii trebuiau să fie supuşi circumciziunii şi să trăiască după regulile legii mozaice. Se întorc înapoi la regulile de dinainte, lucrurile care au fost depăşite de evanghelie. Deci, galatenii ar fi trebuit să renunţe la identitatea lor culturală pentru a se supune unor norme, prescrieri şi obiceiuri tipice ale evreilor. Nu numai atât. Acei adversari susţineau că Paul nu era un adevărat apostol, deci nu avea nicio autoritate pentru a predica evanghelia. Şi de atâtea ori vedem asta. Să ne gândim la vreo comunitate creştină sau la vreo dieceză: se încep istoriile şi apoi ajung să-l discrediteze pe paroh, pe episcop. Este tocmai calea celui rău, a acestor oameni care dezbină, care nu ştiu să construiască. Şi în această Scrisoare către Galateni vedem această procedură.

Galatenii se aflau într-o situaţie de criză. Ce trebuiau să facă? Să asculte şi să urmeze ceea ce le-a predicat Paul sau să dea dreptate noilor predicatori care-l acuzau? Este uşor să ne imaginăm starea de incertitudine care anima inimile lor. Pentru ei, faptul de a-l fi cunoscut pe Isus şi de a fi crezut în opera mântuire realizată cu moartea şi învierea sa era cu adevărat începutul unei vieţi noi, al unei vieţi de libertate. Au întreprins un parcurs care le permitea să fie în sfârşit liberi, cu toate că istoria lor era ţesută din atâtea forme de sclavie violentă, nu în cele din urmă aceea care îi supunea împăratului de la Roma. De aceea, în faţa criticilor noilor predicatori, se simţeau rătăciţi şi se simţeau nesiguri despre modul de a se comporta: "Dar cine are dreptate? Acest Paul sau aceşti oameni care vin acum învăţând alte lucruri? Cui trebuie să-i dau dreptate?". Aşadar, miza jocului era cu adevărat mare!

Această condiţie nu este departe de experienţa pe care diferiţi creştini o trăiesc în zilele noastre. De fapt, nu lipsesc nici astăzi predicatori care, mai ales prin noile mijloace de comunicare, pot să tulbure comunităţile. Se prezintă nu înainte de toate pentru a vesti evanghelia lui Dumnezeu care îl iubeşte pe om în Isus Răstignit şi Înviat, ci pentru a reafirma cu insistenţă, ca adevăraţi "păzitori ai adevărului" - aşa se numesc ei -, care este cel mai bun mod pentru a fi creştini. Şi afirmă cu putere că adevăratul creştinism este cel de care sunt legaţi ei, identificat adesea cu anumite forme din trecut, şi că soluţia la crizele de astăzi este întoarcerea înapoi pentru a nu pierde caracterul genuin al credinţei. Aşadar, şi astăzi, ca şi atunci, există ispita de închidere în anumite certitudini obţinute în tradiţii trecute. Dar cum putem recunoaşte aceşti oameni? De exemplu, una din urmele modului de a proceda este rigiditatea. În faţa predicării evangheliei care ne face liberi, ne face bucuroşi, aceştia sunt nişte rigizi. Mereu rigiditatea: trebuie făcută asta, trebuie făcută aia... Rigiditatea aparţine acestor oameni. A urma învăţătura Apostolului Paul în Scrisoarea către Galateni ne va face bine pentru a înţelege care drum să-l urmăm. Calea indicată de apostol este calea eliberatoare şi mereu nouă a lui Isus Răstignit şi Înviat; este calea vestirii, care se realizează prin umilinţă şi fraternitate, noii predicatori nu ştiu ce este umilinţa, ce este fraternitatea; este calea încrederii blânde şi ascultătoare, noii predicatori nu cunosc blândeţea, nici ascultarea. Şi această cale blândă şi ascultătoare merge înainte în certitudinea că Duhul Sfânt acţionează în fiecare epocă a Bisericii. În ultimă instanţă, credinţa în Duhul Sfânt prezent în Biserică ne duce înainte şi ne va mântui.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 477.