Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 16 iunie 2021

Cateheze despre rugăciune: 38. Rugăciunea sacerdotală a lui Isus

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Am amintit de mai multe ori în această serie de cateheze cum rugăciunea este una dintre caracteristicile cele mai evidente ale vieţii lui Isus: Isus se ruga, şi se ruga mult. În cursul misiunii sale, Isus se scufundă în ea, pentru că dialogul cu Tatăl este nucleul incandescent al întregii sale existenţe.

Evangheliile dau mărturie cum rugăciunea lui Isus a devenit şi mai intensă şi deasă în ora pătimirii şi morţii sale. Aceste evenimente culminante ale vieţii sale constituie nucleul central al predicii creştine: acele ultime ore trăite de Isus la Ierusalim sunt inima evangheliei nu numai pentru că evangheliştii rezervă acestei naraţiuni, în proporţie, un spaţiu mai mare, ci şi pentru că evenimentul morţii şi învierii - ca un fulger - aruncă lumină asupra întregului rest al vieţii lui Isus. El n-a fost un filantrop care s-a îngrijit de suferinţele şi de bolile umane: a fost şi este mult mai mult. În el există numai bunătatea: există ceva în plus, există mântuirea, şi nu o mântuire episodică - aceea care mă salvează de o boală sau de un moment de descurajare - ci mântuirea totală, cea mesianică, cea care ne face să sperăm în victoria definitivă a vieţii asupra morţii.

Aşadar, în zilele de la ultimul său Paşte îl găsim pe Isus pe deplin cufundat în rugăciune.

El se roagă în manieră dramatică în grădina Ghetsemani - l-am auzit -, asaltat de o angoasă mortală. Şi totuşi Isus, chiar în acel moment, se adresează lui Dumnezeu numindu-l "Abbà", Tăticule (cf. Mc 14,36). Acest cuvânt aramaic - care era limba lui Isus - exprimă intimitate, exprimă încredere. Chiar în timp ce simte întunericul îndesindu-se în jurul său, Isus îl străbate cu acel mic cuvânt: Abbà, Tăticule.

Isus se roagă şi pe cruce, învăluit în mod întunecat de tăcerea lui Dumnezeu. Şi totuşi pe buzele sale apare încă o dată cuvântul "Tată". Este rugăciunea cea mai arzătoare, pentru că pe cruce Isus este mijlocitorul absolut: se roagă pentru alţii, se roagă pentru toţi, şi pentru cei care-l condamnă, fără ca nimeni, în afară de un sărac răufăcător, să fie de partea sa. Toţi erau împotriva lui sau indiferenţi, numai acel răufăcător recunoaşte puterea. "Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). În miezul dramei, în durerea atroce a sufletului şi a trupului, Isus se roagă cu cuvintele psalmilor; cu săracii din lume, în special cu aceia uitaţi de toţi, rosteşte cuvintele tragice din psalmul 22: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (v. 2): El simţea abandonarea şi se ruga. Pe cruce se împlineşte darul Tatălui, care oferă iubirea, adică se împlineşte mântuirea noastră. Şi, încă o dată, îl numeşte "Dumnezeul meu", "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu": adică, totul, totul este rugăciune, în cele trei ore ale Crucii.

Aşadar, Isus se roagă în orele decisive ale pătimirii şi morţii. Şi cu învierea Tatăl va asculta rugăciunea. Rugăciunea lui Isus este intensă, rugăciunea lui Isus este unică şi devine şi modelul rugăciunii noastre. Isus s-a rugat pentru toţi, s-a rugat şi pentru mine, pentru fiecare dintre voi. Fiecare dintre noi poate să spună: "Isus, pe cruce, s-a rugat pentru mine". S-a rugat. Isus poate spune fiecăruia dintre noi: "M-am rugat pentru tine, la Ultima Cină şi pe lemnul crucii". Şi în suferinţa cea mai dureroasă dintre suferinţele noastre, nu suntem niciodată singuri. Rugăciunea lui Isus este cu noi. "Părinte, şi acum, aici, noi care ascultăm asta, Isus se roagă pentru noi?" Da, continuă să se roage pentru că al său cuvânt să ne ajute să mergem înainte. Dar să ne rugăm şi să ne amintim că el se roagă pentru noi.

Şi acesta mi se pare cel mai frumos lucru de amintit. Aceasta este ultima cateheză din acest ciclu despre rugăciune: să ne amintim harul că noi nu numai că ne rugăm, ci, pentru a spune aşa, am fost "rugaţi", suntem deja primiţi în dialogul lui Isus cu Tatăl, în comuniunea Duhului Sfânt. Isus se roagă pentru mine: fiecare dintre noi poate pune asta în inimă: nu trebuie uitat. Chiar şi în momentele mai urâte. Suntem deja primiţi în dialogul lui Isus cu Tatăl în comuniunea Duhului Sfânt. Am fost voiţi în Cristos Isus, şi chiar în ora pătimirii, morţii şi învierii sale totul a fost oferit pentru noi. Aşadar, cu rugăciunea şi cu viaţa nu ne rămâne decât să avem curaj, speranţă şi cu acest curaj şi speranţă să simţim puternic rugăciunea lui Isus şi să mergem înainte: ca viaţa noastră să fie o preamărire adusă lui Dumnezeu având convingerea că el îl roagă pentru mine pe Tatăl, că Isus se roagă pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 651.