"Visul lui Iosif" de Modesto Faustini interior din sanctuarul din Loreto foto: Wikimedia

Adevărata libertate

de Leonardo Sapienza

"Iosif n-a ezitat să asculte, fără a-şi pune întrebări despre dificultăţile pe care avea să le întâlnească" (Patris corde, 3).

Pentru cel care iubeşte cu adevărat, mii de obiecţii nu creează un dubiu. Aşa cum pentru cel care nu iubeşte, mii de dovezi nu constituie o certitudine. Atunci când Iosif s-a aflat în faţa misterului, problema care l-a neliniştit nu a fost o problemă de iubire: a iubi înseamnă a avea încredere, a crede, a da crezare; ci a fost o problemă de dreptate, aşa cum spune evanghelia, şi de discreţie.

Iosif a suferit şi a căutat îndelung; a găsit şi a decis conduita de urmat: a ascultat. Când Dumnezeu intră într-o viaţă, începe în general de la tulburarea ei. "Există binecuvântări ale lui Dumnezeu care intră spărgând geamurile" (cardinalul Pierre-Marie-Joseph Veuillot).

Şi în pofida a toate; cu toate că "n-au înţeles cuvintele sale" (Lc 2,50), Maria şi Iosif s-au încrezut în Dumnezeu. Au ascultat de acţiunea sa. Au trăit din credinţă. Iosif a acceptat ca Dumnezeu să intre în mod aşa de tulburător în viaţa sa, şi ca după aceea timp de treizeci de ani să nu se întâmple nimic. Nu a avut nevoie de minuni, de explicaţii, de dovezi: a crezut; a ascultat. El nu ştie nimic despre misterul nemaiauzit care s-a împlinit în Maria; nu ştie nimic despre Buna Vestire. Acceptă vocaţia sa, locul său în Sfânta Familie, ascultând de îngerii care îi impun, în numele lui Dumnezeu, fugi, lupte, trude. "Cu ascultarea el a depăşit drama sa şi a salvat-o pe Maria" (Patris corde, 3).

Paul al VI-lea comenta astfel: "Iosif era condus, sfătuit în interiorul său de mesagerul ceresc. Avea o poruncă a voinţei lui Dumnezeu care se punea înaintea acţiunilor sale: deci comportamentul său obişnuit era mişcat de un dialog secret care indica tot ce trebuia să se facă: Iosif, nu te teme; fă asta; pleacă; întoarce-te!... Vedem o docilitate minunată, o promptitudine excepţională de ascultare şi de executare. El nu discută, nu ezită, nu prezintă drepturi sau aspiraţii. Se lansează pe sine însuşi ascultând de cuvântul spus lui; ştie că viaţa sa se va desfăşura ca o dramă, care se transfigurează însă la nivel de puritate şi sublimitate extraordinare... Iosif acceptă misiunea sa... Iosif ascultă... mereu fidel şi prompt faţă de glasul Domnului... Adeziunea caracteristică a Sfântului Iosif la voinţa lui Dumnezeu este exemplul asupra căruia trebuie să medităm... ascultarea este secretul vieţii mari!" (19 martie 1968).

Încadrat astfel în casa şi în familia din Nazaret, Iosif reprezintă modelul ideal al spiritualităţii mai exacte în timpul nostru.

Ascultarea, în spiritualitatea creştină, nu constă în a spune mereu "da" fără să fi făcut nimic, ci înseamnă a oferi propria libertate, propria intuiţie, propria personalitate; fără a se schimba înăuntru, dacă este liniştită conştiinţa pentru că înăuntru este Dumnezeu.

"A asculta este un act nobil; înseamnă a afirma că există o valoare superioară capriciilor individuale" (cardinalul Désiré Mercier). Adevărata libertate constă într-o ascultare raţională. Afirmă, pe bună dreptate, Imitaţiunea lui Cristos: "Te voi învăţa calea păcii şi a libertăţii adevărate. Străduieşte-te să faci mai degrabă voinţa altora, decât voinţa ta... Doreşte mereu, şi roagă-te, ca în tine să se facă voinţa lui Dumnezeu. Un om care face aceste lucruri intră în împărăţia păcii şi a liniştii".

Adăuga Paul al VI-lea: "În ascultare este însăşi esenţa imitării lui Cristos. În ascultare este secretul rodniciei apostolice".

A asculta, conform definiţiei mai populare, înseamnă a face voinţa altuia. Nu înseamnă a face voinţa noastră, ci voinţa altuia. Şi nu înseamnă nici a face voinţa altuia... cu condiţia ca să coincidă cu voinţa noastră!

Ascultarea presupune transformarea voinţei noastre în voinţa altora, renunţarea la proiectele noastre, pentru a intra în planul lui Dumnezeu. Şi superiorii, legea, regulile, normele sunt o exprimare a acestui proiect al lui Dumnezeu în privinţa noastră.

Poate să pară incredibil, însă cotiturile decisive în istoria societăţii şi a Bisericii au fost determinate mereu de bărbaţi şi femei care au ştiut să aştepte, dând o mărturie de ascultare, fără cel mai mic defect. După exemplul Sfântului Iosif, putem să-l amintim pe cel al lui Garibaldi: "Ascult!"; al lui Ioan al XXIII-lea: "Ascultare şi pace", al părintelui Primo Mazzolari: "Foarte ascultător în Cristos!". Persoane care au ştiut să unească un curaj excepţional cu o ascultare totală. Liberi, dar ascultători. Ba chiar, liberi tocmai pentru că erau ascultători.

Scria Dietrich Bonhoeffer: "Ascultarea fără libertate este sclavie, libertatea fără ascultare este libere arbitru". Ascultarea autentică trebuie să provină dintr-o alegere liberă, care poate să fie şi suferită. Altminteri este sclavie.

O libertate evidentă care nu admite graniţe, care nu cunoaşte respectarea altora şi a valorilor, este pur şi simplu liber arbitru şi anarhie.

Persoana matură ştie că ascultarea şi libertatea trebuie să coexiste pentru o adevărată armonie socială. Lucrurile mari, şi în viaţa noastră personală, se plătesc cu ascultarea. Numai cel care are vocaţia la meschinărie nu ştie să asculte.

Aşadar, am putea recita toţi această rugăciune: "Doamne, fă-mă să sădesc sămânţa în ascultare, pentru ca să pot culege rodul în libertate".

(După L'Osservatore Romano, 15 iunie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 738.