Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 9 iunie 2021.

Cateheze despre rugăciune: 37. Perseverenţa în iubire

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În această penultimă cateheză despre rugăciune vorbim despre perseverenţa în rugăciune. Este o invitaţie, ba chiar o poruncă venită din Sfânta Scriptură. Itinerarul spiritual al Pelerinului rus începe atunci când se întâlneşte cu o frază a Sfântului Paul din Prima Scrisoare către Tesaloniceni: "Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate!" (5,17-18). Cuvântul apostolului îl impresionează pe acel om şi el se întreabă cum este posibil să se roage fără încetare, dat fiind că viaţa noastră este fragmentată în atâtea momente diferite, care nu fac posibilă mereu concentrarea. De la această întrebare începe căutarea sa, care-l va conduce la descoperirea a ceea ce este numită rugăciunea inimii. Ea constă în a repeta cu credinţă: "Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul!". O rugăciune simplă, dar foarte frumoasă. O rugăciune care, puţin câte puţin, se adaptează la ritmul respiraţiei şi se extinde la toată ziua. De fapt, respiraţia nu încetează niciodată, nici măcar în timp ce dormim; şi rugăciunea este respiraţia vieţii.

Aşadar, cum este posibil de păstrat mereu o stare de rugăciune? Catehismul ne oferă citate foarte frumoase, luate din istoria spiritualităţii care insistă asupra necesităţii unei rugăciuni continue, care să fie fundamentul existenţei creştine. Preiau câteva dintre ele.

Afirmă călugărul Evagrie Ponticul: "Nu ni s-a poruncit să muncim, să veghem şi să postim fără încetare - nu, nu asta ni s-a cerut -, în vreme ce a ne ruga neîncetat este lege pentru noi" (nr. 2742). Inima în rugăciune. Aşadar, există o ardoare în viaţa creştină, care nu trebuie să dispară niciodată. Este cam ca acel foc sacru care se păstra în templele antice, care ardea fără încetare şi pe care preoţii aveau misiunea de a-l ţine alimentat. Iată: trebuie să există un foc sacru şi în noi, care să ardă încontinuu şi pe care nimic să nu-l poată stinge. Şi nu este uşor, dar aşa trebuie să fie.

Sfântul Ioan Gură de Aur, un alt păstor atent la viaţa concretă, predica astfel: "Chiar şi la piaţă sau într-o plimbare de unul singur, puteţi face o rugăciune continuă şi înflăcărată; ori şezând în prăvălia voastră, în timp ce cumpăraţi sau vindeţi, ba chiar şi în timp ce vă îndeletniciţi cu bucătăria" (NR. 2743). Rugăciuni mici: "Doamne, ai milă de noi", "Doamne, ajută-mă". Aşadar, rugăciunea este un soi de portativ muzical, unde noi punem melodia vieţii noastre. Nu este în contrast cu activitatea zilnică, nu intră în contradicţie cu multele mici obligaţii şi întâlniri, dimpotrivă este locul în care fiecare acţiune îşi regăseşte sensul său, motivaţia sa, pacea sa.

Desigur, a pune în practică aceste principii nu este uşor. Un tată şi o mamă, cuprinşi de mii de treburi, pot simţi nostalgia de o perioadă a vieţii lor în care era uşor să găsească timpi ritmaţi şi spaţii de rugăciune. După aceea, copiii, munca, treburile vieţii familiale, părinţii care devin bătrâni... Există impresia de a nu reuşi niciodată să se ajungă la capăt. Atunci face bine să ne gândim că Dumnezeu, Tatăl nostru, care trebuie să se ocupe de tot universul, îşi aminteşte mereu de fiecare dintre noi. Aşadar, şi noi trebuie să ne amintim mereu de el!

După aceea putem să amintim că în monahismul creştin a fost ţinută mereu la mare cinste munca, nu numai din datoria morală de a se îngriji de ei înşişi şi de alţii, ci şi dintr-un soi de echilibru, un echilibru interior: este riscant pentru om să cultive un interes atât de abstract încât să piardă contactul cu realitatea. Munca ne ajută să rămânem în contact cu realitatea. Mâinile întinse ale călugărului poartă bătăturile celui care mânuieşte lopata şi sapa. Atunci când, în Evanghelia lui Luca (cf. 10,38-42), Isus îi spune Sfintei Marta că singurul lucru cu adevărat necesar este ascultarea lui Dumnezeu, nu vrea deloc să dispreţuiască multele treburi pe care ea le face cu atâta angajare.

În fiinţa umană totul este "binar": trupul nostru este simetric, avem două braţe, doi ochi, două mâini... Tot aşa şi munca şi rugăciunea sunt complementare. Rugăciunea - care este "respiraţie" a toate - rămâne ca fundal vital al muncii, chiar şi în momentele în care nu este explicată. Este inuman să fim atât de absorbiţi de muncă încât să nu mai găsim timpul pentru rugăciune.

În acelaşi timp, nu este sănătoasă o rugăciune care se înstrăinează de viaţă. O rugăciune care ne înstrăinează de concreteţea vieţii devine spiritualism, sau, mai rău, ritualism. Amintim că Isus, după ce le-a arătat discipolilor gloria sa pe muntele Tabor, n-a voit să prelungească acel moment de extaz, ci a coborât cu ei de pe munte şi a reluat drumul zilnic. Pentru că experienţa aceea trebuia să rămână în inimi ca lumină şi forţă a credinţei lor; precum şi o lumină şi forţă pentru zilele care vor veni în curând: cele ale Pătimirii. Astfel, timpii dedicaţi pentru a fi cu Dumnezeu reînsufleţesc credinţa, care ne ajută în concreteţea vieţii, iar credinţa, la rândul său, alimentează rugăciunea, fără încetare. În această circularitate între credinţă, viaţă şi rugăciune se menţine aprins acel foc al iubirii creştine pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi.

Şi să repetăm rugăciunea simplă care este atât de frumos s-o repetăm în timpul zilei, toţi împreună: "Doamne Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul".

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 377.