Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 26 mai 2021

Cateheze despre rugăciune: 35. Certitudinea de a fi ascultaţi

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Există o contestare radicală adusă rugăciunii, care derivă dintr-o observaţie pe care o facem toţi: noi ne rugăm, cerem, şi totuşi uneori rugăciunile noastre par să rămână neascultate: ceea ce am cerut - pentru noi sau pentru alţii - nu s-a realizat. Noi avem această experienţă, de atâtea ori. Apoi dacă motivul pentru care ne-am rugat era nobil (cum poate să fie mijlocirea pentru sănătatea unui bolnav, sau pentru ca să înceteze un război), neascultarea ne apare scandaloasă. De exemplu, pentru războaie: noi ne rugăm pentru ca să se termine războaiele, aceste războaie în atâtea părţi ale lumii, să ne gândim la Yemen, să ne gândim la Siria, ţări care sunt în război de mulţi ani, de mulţi ani! Ţări martirizate de războaie, noi ne rugăm şi nu se termină. Dar cum poate fi asta? "Unii chiar încetează să se roage pentru că, gândesc ei, rugăciunea lor nu este ascultată" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2734). Dacă Dumnezeu este Tată, de ce nu ne ascultă? El care a asigurat să dea lucruri bune copiilor care i le cer (cf. Mt 7,10), de ce nu răspunde la cererile noastre? Noi toţi avem experienţa acestui fapt: ne-am rugat, ne-am rugat, pentru boala acestui prieten, a acestui tată, a acestei mame şi apoi au plecat, Dumnezeu nu ne-a ascultat. Este o experienţă a noastră, a tuturor.

Catehismul ne oferă o sinteză bună cu privire la această temă. Ne avertizează cu privire la riscul de a nu trăi o autentică experienţă de credinţă, ci de a transforma relaţia cu Dumnezeu în ceva magic. Rugăciunea nu este o baghetă magică: este un dialog cu Domnul. De fapt, atunci când ne rugăm, putem cădea în riscul de a nu fi noi cei care-l slujim pe Dumnezeu, ci de a pretinde ca el să fie cel care să ne slujească pe noi (cf. nr. 2735). Iată, aşadar, o rugăciune care reclamă mereu, care vrea să îndrepte evenimentele după planul nostru, care nu admite alte proiecte decât dorinţele noastre. În schimb, Isus a avut o mare înţelepciune punându-ne pe buze "Tatăl nostru". Este o rugăciune numai din cereri, aşa cum ştim, însă primele pe care le rostim sunt toate de partea lui Dumnezeu. Cer ca să se realizeze nu proiectul nostru, ci voinţa sa faţă de lume. E mai bine să-l lăsăm pe el să facă: "Sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta" (Mt 6,9-10).

Şi Apostolul Paul ne aminteşte că noi nu ştim nici măcar ce este potrivit să cerem (cf. Rom 8,26). Noi cerem pentru necesităţile noastre, nevoile noastre, lucrurile pe care noi le vrem, "însă acest lucru este mai potrivit sau nu?". Paul ne spune: noi nici măcar nu ştim ce este potrivit să cerem. Când ne rugăm, trebuie să fim umili: aceasta este prima atitudine pentru a merge ca să ne rugăm. Aşa cum există obiceiul în multe locuri că, pentru a merge să se roage în biserică, femeile îşi pun vălul sau se ia apă sfinţită pentru a începe să se roage, tot aşa trebuie să ne spunem, înainte de rugăciune, ceea ce este mai potrivit, ca Dumnezeu să-mi dea ceea ce este mai potrivit: el ştie. Când ne rugăm, trebuie să fim umili, pentru ca vorbele noastre să fie efectiv rugăciuni şi nu o vorbărie pe care Dumnezeu o respinge. Ne putem ruga şi pentru motive greşite: de exemplu, pentru a-l învinge pe duşman în război, fără a se întreba ce anume gândeşte Dumnezeu despre acel război. Este uşor de a scrie pe un stindard "Dumnezeu este cu noi"; mulţi sunt nerăbdători să asigure că Dumnezeu este cu ei, însă puţini se preocupă să verifice dacă ei sunt efectiv cu Dumnezeu. În rugăciune, Dumnezeu trebuie să ne convertească pe noi, nu noi trebuie să-l convertim pe Dumnezeu. Este umilinţa. Eu merg să mă rog, dar tu, Doamne, converteşte inima mea pentru ca să ceară ceea ce este potrivit, să ceară ceea ce va fi mai bine pentru sănătatea mea spirituală.

Totuşi, rămâne scandalul: când oamenii se roagă cu inimă sinceră, când cer bunuri care corespund împărăţiei lui Dumnezeu, când o mamă se roagă pentru fiul bolnav, pentru ce uneori pare că Dumnezeu nu ascultă? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie meditate cu calm evangheliile. Relatările vieţii lui Isus sunt pline de rugăciuni: atâtea persoane rănite în trup şi în suflet îi cer să fie vindecate; este cel care îl roagă pentru un prieten care nu mai merge; sunt taţi şi mame care îi aduc fii şi fiice bolnavi... Toate sunt rugăciuni impregnate de suferinţă. Este un cor imens care invocă: "Ai milă de noi!".

Vedem că uneori răspunsul lui Isus este imediat, în schimb în alte cazuri el este amânat în timp: pare că Dumnezeu nu răspunde. Să ne gândim la femeia canaaneană care îl imploră pe Isus pentru fiică: această femeie trebuie să insiste îndelung pentru a fi ascultată (cf. Mt 15,21-28). Are şi umilinţa de a auzi un cuvânt al lui Isus care pare un pic ofensator: nu trebuie să aruncăm pâinea câinilor, căţeilor. Însă acestei femei nu-i pasă de umilire: îi pasă de sănătatea fiicei. Şi merge înainte: "Da, şi căţeii mănâncă ceea ce cade de pe masă", şi asta îi place lui Isus. Curajul în rugăciune. Sau să ne gândim la paraliticul purtat de cei patru prieteni ai săi: iniţial Isus iartă păcatele sale şi numai în al doilea moment îl vindecă în trup (cf. Mc 2,1-12). Aşadar, în unele ocazii soluţia dramei nu este imediată. Şi în viaţa noastră, fiecare dintre noi are această experienţă. Avem un pic de memorie: de câte ori am cerut un har, o minune, s-o spunem aşa, şi nu s-a întâmplat nimic. După aceea, cu timpul, lucrurile s-au aranjat, dar după modul lui Dumnezeu, modul divin, nu după ceea ce voiam noi în acel moment. Timpul lui Dumnezeu nu este timpul nostru.

Din acest punct de vedere, merită atenţie mai ales vindecarea fiicei lui Iair (cf. Mc 5,21-33). Este un tată care aleargă gâfâind: fiica sa se simte rău şi pentru acest motiv cere ajutorul lui Isus. Învăţătorul acceptă imediat, însă în timp ce merg spre casă are loc o altă vindecare şi apoi vine vestea că fetiţa a murit. Pare sfârşitul, în schimb Isus îi spune tatălui: "Nu te teme, numai să ai credinţă!" (Mc 5,36). "Continuă să ai credinţă": deoarece credinţa este cea care susţine rugăciunea. Şi de fapt, Isus o va trezi pe acea fetiţă din somnul morţii. Însă pentru un anumit timp, Iair a trebuit să meargă în întuneric, numai cu flacăra mică a credinţei. Doamne, dă-mi credinţă! Credinţa mea să crească! A cere acest har, a avea credinţă. Isus, în evanghelie, spune că credinţa mută munţii. Însă, a avea credinţa în mod serios. Isus, în faţa credinţei săracilor săi, a oamenilor săi, cade învins, simte o duioşie specială, în faţa acelei credinţe. Şi ascultă.

Şi rugăciunea pe care Isus o adresează Tatălui în Ghetsemani pare că rămâne neascultată: "Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează de la mine asta ce mă aşteaptă". Pare că Tatăl nu l-a ascultat. Fiul va trebui să bea până la capăt potirul pătimirii. Însă Sâmbăta Sfântă nu este capitolul final, pentru că a treia zi, adică duminica, este învierea. Răul este stăpân al penultimei zile: amintiţi-vă bine asta. Răul nu este niciodată stăpân al ultimei zile: Dumnezeu este Stăpânul ultimei zile. Pentru că aceea aparţine numai lui Dumnezeu şi este ziua în care se vor împlini toate dorinţele umane de mântuire. Să învăţăm această răbdare umilă de a aştepta harul Domnului, de a aştepta ultima zi. De atâtea ori, penultima zi este foarte urâtă, pentru că suferinţele umane sunt urâte. Însă Domnul este şi în ultima zi el rezolvă totul.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 538.