Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 19 mai 2021

Cateheze despre rugăciune: 34. Distrageri, ariditate, plictiseală

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Urmând modelul Catehismului, în această cateheză ne referim la experienţa trăită a rugăciunii, încercând să arătăm câteva dificultăţi ale ei foarte obişnuite, care trebuie identificate şi depăşite. A ne ruga nu este uşor: există atâtea dificultăţi care vin în rugăciune. Trebuie cunoscute, găsite şi depăşite.

Prima problemă care se prezintă celui care se roagă este distragerea (cf. CBC, 2729). Tu începi să te rogi şi după aceea mintea umblă, umblă în toată lumea; inima ta este acolo, mintea este acolo... distragerea de la rugăciune. Rugăciunea convieţuieşte adesea cu distragerea. De fapt, minţii umane îi este greu să se oprească îndelung asupra unui singur gând. Cu toţii experimentăm acest vârtej continuu de imagini şi de iluzii în mişcare perenă, care ne însoţeşte chiar şi în timpul somnului. Şi cu toţii ştim că nu este bine a da curs acestei înclinaţii necontrolate.

Lupta pentru a cuceri şi a menţine concentrarea nu se referă numai la rugăciune. Dacă nu se ajunge la un grad suficient de concentrare nu se poate studia cu folos şi nici nu se poate munci bine. Sportivii ştiu că întrecerile nu se câştigă numai cu antrenamentul fizic, ci şi cu disciplina mentală: mai ales cu capacitatea de a fi concentraţi şi de a menţine trează atenţia.

Distragerile nu sunt vinovate, însă trebuie combătute. În patrimoniul credinţei noastre există o virtute care adesea este uitată, dar care este atât de prezentă în evanghelie. Se numeşte "vigilenţa". Şi Isus o spune mult: "Vegheaţi. Rugaţi-vă". Catehismul o citează în mod explicit în instruirea sa despre rugăciune (cf. nr. 2730). Adesea Isus le aminteşte discipolilor obligaţia unei vieţi sobre, conduse de gândul că mai devreme sau mai târziu el se va întoarce, ca un mire de la nuntă sau un stăpân dintr-o călătorie. Însă necunoscând ziua şi ora întoarcerii sale, toate minutele din viaţa noastră sunt preţioase şi nu trebuie risipite în distrageri. Într-o clipă pe care n-o cunoaştem va răsuna glasul Domnului nostru: în acea zi, fericiţi sunt acei servitori pe care el îi va găsi activi, tot concentraţi asupra a ceea ce contează cu adevărat. Nu s-au risipit urmărind orice atracţie care apărea în mintea lor, ci au încercat să meargă pe calea corectă, făcând binele şi făcându-şi datoria lor. Aceasta este distragerea: că imaginaţia umblă, umblă, umblă... Sfânta Tereza numea această imaginaţie care umblă, umblă în rugăciune, "nebuna casei": este ca o nebună care te face să umbli, să umbli... Trebuie s-o oprim şi s-o închidem, cu atenţia.

Un discurs diferit merită timpul aridităţii. Catehismul îl descrie în acest mod: "inima este insensibilă, fără atracţie pentru gânduri, amintiri şi simţăminte, fie ele şi spirituale. Aceasta este clipa credinţei pure, care rămâne cu fidelitate împreună cu Isus, în agonie şi în mormânt" (nr. 2731). Ariditatea ne face să ne gândim la Vinerea Sfântă, la noapte şi la Sâmbăta Sfântă, toată ziua: Isus nu este, este în mormânt; Isus a murit: suntem singuri. Şi acesta este gândul-mamă al aridităţii. Adesea nu ştim care sunt motivele aridităţii: poate să depindă de noi înşine, dar şi de Dumnezeu, care permite anumite situaţii ale vieţii exterioare sau interioare. Sau, uneori, poate să fie o durere de cap sau o durere de ficat care te împiedică să intri în rugăciune. Adesea nu ştim bine motivul. Maeştri spirituali descriu experienţa credinţei ca o alternare continuă de timpuri de mângâiere şi de dezolare; momente în care totul este uşor, în timp ce altele sunt marcate de o mare greutate. De atâtea ori, când noi găsim un prieten, spune: "Ce faci?" - "Astăzi sunt abătut". De atâtea ori suntem "abătuţi", adică nu avem sentimente, nu avem mângâieri, nu ne descurcăm. Sunt acele zile cenuşii... şi există, atâtea, în viaţă! Însă pericolul este de a avea inima cenuşie: când acest "a fi abătut" ajunge la inimă şi o îmbolnăveşte... şi există oameni care trăiesc cu inima cenuşie. Acest lucru este teribil: nu ne putem ruga, nu putem simţi mângâierea cu inima cenuşie! Sau nu putem duce înainte o ariditate spirituală cu inima cenuşie. Inima trebuie să fie deschisă şi luminoasă, pentru ca să intre lumina Domnului. Şi dacă nu intră, trebuie aşteptată cu speranţă. Dar să nu se închidă în cenuşiu.

După aceea, un lucru diferit este lenea, un alt defect, un alt viciu, care este o adevărată ispită împotriva rugăciunii şi, mai în general, împotriva vieţii creştine. Lenea este "o formă de deprimare datorată slăbirii ascezei, scăderii vigilenţei, neglijenţei inimii" (CBC, 2733). Este unul din cele şapte "vicii capitale" pentru că, alimentat de îngâmfare, poate conduce la moartea sufletului.

Aşadar, ce trebuie făcut în această succesiune de entuziasme şi descurajări? Trebuie să învăţăm să mergem mereu. Adevăratul progres al vieţii spirituale nu constă în înmulţirea extazelor, ci în a fi capabili să perseverăm în timpuri dificile: mergi, mergi, mergi... Şi dacă eşti obosit, opreşte-te un pic şi apoi mergi din nou. Însă cu perseverenţă. Ne amintim de parabola Sfântului Francisc despre bucuria desăvârşită: nu în infinitele întâmplări fericite căzute din cer se măsoară bravura unui frate, ci în a merge cu statornicie, chiar şi atunci când totul şi-a pierdut gustul de la începuturi. Toţi sfinţii au trecut prin această "vale întunecată" şi să nu ne scandalizăm dacă, lecturând jurnalele lor, ascultăm relatarea unor seri de rugăciune făcută fără voie, trăită fără gust. Trebuie să învăţăm să spunem: "Chiar dacă tu, Dumnezeul meu, pari să faci orice pentru ca eu să încetez să cred în tine, eu în schimb continui să te rog". Credincioşii nu sting niciodată rugăciunea! Ea uneori poate să se asemene cu aceea a lui Iob, care nu acceptă ca Dumnezeu să-l trateze în mod nedrept, protestează şi îl cheamă la judecată. Însă, de atâtea ori, şi protestarea în faţa lui Dumnezeu este un mod de a ne ruga sau, aşa cum spunea acea bătrânică, "supărarea pe Dumnezeu este şi ea un mod de rugăciune", pentru că de atâtea ori fiul se supără pe tatăl: este un mod de raport cu tatăl; pentru că îl recunoaşte "tată", se supără...

Şi noi, care suntem mult mai puţin sfinţi şi răbdători decât Iob, ştim că la sfârşit, la sfârşitul acestui timp de dezolare, în care am înălţat către cer strigăte mute şi atâţia "de ce?", Dumnezeu ne va răspunde. Să nu uităm rugăciunea lui "de ce?": este rugăciunea pe care o fac copiii când încep să nu înţeleagă lucrurile şi psihologii o numesc "vârsta de ce-urilor", deoarece copilul îl întreabă pe tatăl: "Tată, de ce...? Tată, de ce...? Tată, de ce...?". Dar să fim atenţi: copilul nu ascultă răspunsul tatălui. Tatăl începe să răspundă şi copilul vine cu un alt de ce. Vrea numai să atragă asupra sa privirea tatălui; şi când noi ne supărăm un pic pe Dumnezeu şi începem să spune nişte de ce, atragem inima Tatălui nostru spre mizeria noastră, spre dificultatea noastră, spre viaţa noastră. Dar da, aveţi curajul de a-i spune lui Dumnezeu: "Dar de ce...?". Pentru că uneori, un pic de supărare face bine, pentru că ne face să trezim acest raport de la fiu la Tată, de la fiică la Tată, pe care noi trebuie să-l avem cu Dumnezeu. Şi expresiile noastre mai dure şi mai amare, el le va aduna cu iubirea unui tată şi le va considera ca un act de credinţă, ca o rugăciune.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 564.