Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 5 mai 2021

Cateheze despre rugăciune: 32. Rugăciunea contemplativă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre rugăciune şi în această cateheză aş vrea să mă opresc asupra rugăciunii de contemplaţie.

Dimensiunea contemplativă a fiinţei umane - care încă nu este rugăciunea contemplativă - este un pic ca "sarea" vieţii: dă gust zilelor noastre. Se poate contempla privind soarele care răsare dimineaţa sau copacii care se îmbracă în verde primăvara; se poate contempla ascultând o muzică sau cântul păsărilor, citind o carte, în faţa unei opere de artă sau a acelei capodopere care este faţa umană... Carlo Maria Martini, trimis ca episcop la Milano, a intitulat prima sa scrisoare pastorală "Dimensiunea contemplativă a vieţii": de fapt, cel care trăieşte într-un oraş mare, unde totul - putem spune - este artificial, unde totul este funcţional, riscă să piardă capacitatea de a contempla. A contempla nu este înainte de toate un mod de a face, ci este un mod de a fi: a fi contemplativ.

A fi contemplativi nu depinde de ochi, ci de inimă. Şi aici intră în joc rugăciunea, ca act de credinţă şi de iubire, ca "respiraţie" a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Rugăciunea purifică inima şi, cu ea, luminează şi privirea, permiţând să perceapă realitatea dintr-un alt punct de vedere. Catehismul descrie această transformare a inimii din partea rugăciunii citând o mărturie vestită a sfântului paroh de Ars: "Contemplaţia este privirea de credinţă, aţintită asupra lui Isus. «Eu îl privesc şi el mă priveşte», îi spune sfântului său paroh ţăranul din Ars, aflat în rugăciune înaintea Tabernacolului. [...] Lumina privirii lui Isus luminează ochii inimii noastre; ea ne învaţă să vedem totul în lumina adevărului lui şi a compătimirii lui pentru toţi oamenii" (Catehismul Bisericii Catolice, 2715). Totul se naşte de acolo: de la o inimă care se simte privită cu iubire. Atunci realitatea este contemplată cu ochi diferiţi.

"Eu îl privesc şi el mă priveşte!". Aşa este: în contemplaţia iubitoare, tipică a rugăciunii mai intime, nu folosesc multe cuvinte: este suficientă o privire, este suficient să fim convinşi că viaţa noastră este înconjurată de o iubire mare şi fidelă de care nimic nu ne va putea despărţi.

Isus a fost maestru al acestei priviri. În viaţa sa nu au lipsit timpurile, spaţiile, tăcerile, comuniunea iubitoare care permite existenţei să nu fie devastată de nelipsitele încercări, ci să fie păstrată intactă frumuseţea. Secretul său era relaţia cu Tatăl ceresc.

Să ne gândim la evenimentul Schimbării la Faţă. Evangheliile situează acest episod în momentul critic al misiunii lui Isus, când cresc în jurul său contestarea şi refuzul. Chiar şi printre discipolii săi mulţi nu-l înţeleg şi pleacă; unul dintre cei doisprezece nutreşte gânduri de trădare. Isus începe să vorbească deschis despre suferinţele şi despre moartea care-l aşteaptă la Ierusalim. În acest context Isus urcă pe un munte înalt cu Petru, Iacob şi Ioan. Spune Evanghelia lui Marcu: "i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi" (9,2-3). Chiar în momentul în care Isus este neînţeles - plecau, îl lăsau singur pentru că nu-l înţelegeau -, în acest moment în care el este neînţeles, chiar atunci când totul pare să se şteargă într-o vâltoare de înţelegeri greşite, acolo străluceşte o lumină divină. Este lumina iubirii Tatălui, care umple inima Fiului şi transfigurează toată Persoana sa.

Unii maeştri de spiritualitate din trecut au înţeles contemplaţia ca opusă acţiunii şi au exaltat acele vocaţii care fug de lume şi de problemele sale pentru a se dedica în întregime rugăciunii. În realitate, în Isus Cristos, în persoana sa şi în evanghelie nu există contrapoziţie între contemplaţie şi acţiune, nu. În evanghelie, în Isus nu există contradicţie. Aceasta a venit probabil de la influenţa vreunui filozof neoplatonic, dar cu siguranţă este vorba de un dualism care nu aparţine mesajului creştin.

Există o singură mare chemare în evanghelie şi este aceea de a-l urma pe Isus pe calea iubirii. Acesta este apogeul, este centrul a toate. În acest sens, caritatea şi contemplaţia sunt sinonime, spun acelaşi lucru. Sfântul Ioan al Crucii susţinea că un mic act de iubire pură este mai util Bisericii decât toate celelalte opere puse împreună. Ceea ce se naşte din rugăciune şi nu din prezumţia eului nostru, ceea ce este purificat de umilinţă, chiar dacă este un act de iubire izolat şi silenţios, este cel mai mare miracol pe care îl poate realiza un creştin. Şi aceasta este calea rugăciunii de contemplaţie: eu îl privesc, el mă priveşte! Acest act de iubire în dialogul silenţios cu Isus face mult bine Bisericii.

_____________________

APEL

Conduşi de sanctuarele răspândite în lume, în această lună mai să recităm Rozariul pentru a invoca sfârşitul pandemiei şi reluarea activităţilor sociale şi de muncă. Astăzi conduce această rugăciune mariană Sanctuarul Sfintei Fecioare a Rozariului de la Namyang, în Coreea de Sud. Să ne unim cu cei care sunt adunaţi în acest sanctuare, rugându-ne în special pentru copii şi adolescenţi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 493.