Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 14 aprilie 2021

Cateheze despre rugăciune: 29. Biserica, maestră de rugăciune

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Biserica este o mare şcoală de rugăciune. Mulţi dintre noi au învăţat să silabisească primele rugăciuni stând pe genunchii părinţilor sau ai bunicilor. Probabil că păstrăm amintirea mamei sau a tatălui care ne învăţau să recităm rugăciunile înainte de a merge la culcare. Acele momente de reculegere sunt adesea cele în care părinţii ascultă vreo destăinuire intimă şi pot să dea sfatul lor inspirat din evanghelie. După aceea, pe drumul creşterii, se fac alte întâlniri, cu alţi martori şi maeştri de rugăciune (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2686-2687). Face bine să-i amintim.

Viaţa unei parohii şi a fiecărei comunităţi creştine este ritmată de timpurile liturgiei şi ale rugăciunii comunitare. Acel dar pe care în copilărie l-am primit cu simplitate, ne dăm seama că este un patrimoniu mare, un patrimoniu foarte bogat şi că experienţa rugăciunii merită să fie aprofundată tot mai mult (cf. ibid., 2688). Haina credinţei nu este ţeapănă, se dezvoltă cu noi; nu este rigidă, creşte, chiar şi prin momente de criză şi învieri; mai mult, nu se poate creşte fără momente de criză, deoarece criza te face să creşti: este un mod necesar pentru a creşte intrarea în criză. Şi respiraţia credinţei este rugăciunea: creştem în credinţă tot atât cât învăţăm să ne rugăm. După anumite pasaje ale vieţii, ne dăm seama că fără credinţă n-am fi putut să reuşim şi că rugăciunea a fost forţa noastră. Nu numai rugăciunea personală, ci şi cea a fraţilor şi surorilor, şi a comunităţii care ne-a însoţit şi ne-a susţinut, a oamenilor care ne cunosc, a oamenilor cărora le cerem să se roage pentru noi.

Şi pentru aceasta în Biserică înfloresc încontinuu comunităţi şi grupuri dedicate rugăciunii. Unii creştini simt chiar chemarea de a face din rugăciune acţiunea principală a zilelor lor. În Biserică există mănăstiri, există conventuri, schituri, unde trăiesc persoane consacrate lui Dumnezeu şi care adesea devin centre de iradiere spirituală. Sunt comunităţi de rugăciune care iradiază spiritualitate. Sunt mici oaze în care se împărtăşeşte o rugăciune intensă şi se construieşte zi de zi comuniunea fraternă. Sunt celule vitale, nu numai pentru ţesutul eclezial, ci pentru societatea însăşi. Să ne gândim, de exemplu, la rolul pe care l-a avut monahismul pentru naşterea şi creşterea civilizaţiei europene, şi chiar în alte culturi. Rugăciunea şi munca în comunitate trimite înainte lumea. Este un motor.

Totul în Biserică se naşte în rugăciune şi totul creşte graţie rugăciunii. Când duşmanul, Cel Rău, vrea să lupte împotriva Bisericii, o face înainte de toate încercând să sece izvoarele sale, împiedicând-o să se roage. De exemplu, vedem asta în anumite grupuri care se pun în acord pentru a duce înainte reforme ecleziale, schimbări în viaţa Bisericii... Sunt toate organizaţiile, sunt media care îi informează pe toţi... Însă rugăciunea nu se vede, nu se face rugăciune. "Trebuie să schimbăm asta, trebuie să luăm această decizie care este un pic puternică...". Este interesantă propunerea, este interesantă, numai cu discuţia, numai cu media, dar unde este rugăciunea? Rugăciunea este aceea care deschide uşa pentru Duhul Sfânt, care este cel care inspiră pentru a merge înainte. Schimbările în Biserică fără rugăciune nu sunt schimbări de Biserică, sunt schimbări de grup. Şi când duşmanul - aşa cum spus - vrea să lupte împotriva Bisericii, o face înainte de toate încercând să sece izvoarele sale, împiedicând-o să se roage, şi [inducând-o să] să facă aceste alte propuneri. Dacă încetează rugăciunea, pentru scurt timp pare că totul poate merge înainte ca întotdeauna - prin inerţie -, însă după puţin timp Biserica îşi dă seama că a devenit ca un ambalaj gol, că a pierdut axa portantă, că nu mai posedă izvorul căldurii şi al iubirii.

Femeile şi bărbaţii sfinţi nu au o viaţă mai uşoară decât alţii, dimpotrivă, au şi ei problemele lor de înfruntat şi, în plus, sunt adesea obiect de opoziţii. Însă forţa lor este rugăciunea, pe care o iau mereu din "fântâna" inepuizabilă a mamei Biserici. Cu rugăciunea alimentează flacăra credinţei lor, aşa cum se făcea cu untdelemnul candelelor. Şi astfel merg înainte mergând în credinţă şi în speranţă. Sfinţii, care adesea în ochii lumii contează puţin, în realitate sunt cei care o susţin, nu cu armele banului şi ale puterii, ale media de comunicare şi aşa mai departe, ci cu armele rugăciunii.

În Evanghelia lui Luca, Isus pune o întrebare dramatică ce ne face mereu să reflectăm: "Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?" (Lc 18,8), sau va găsi numai organizaţii, ca un grup de "întreprinzători ai credinţei", toţi organizaţi bine, care fac din binefacere, atâtea lucruri..., sau va găsi credinţă? "Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?". Această întrebare se află la sfârşitul unei parabole care arată necesitatea de a ne ruga cu perseverenţă, fără a înceta (cf. v. 1-8). Aşadar, putem conclude că lampa credinţei va fi mereu aprinsă pe pământ atât timp cât va exista untdelemnul rugăciunii. Lampa adevăratei credinţe a Bisericii va fi mereu aprinsă pe pământ atât timp cât va exista untdelemnul rugăciunii. Este ceea ce duce înainte credinţa şi duce înainte sărmana noastră viaţă, slabă, păcătoasă, însă rugăciunea o duce înainte cu siguranţă. Este o întrebare pe care noi, creştinii, trebuie să ne-o punem: Mă rog? Ne rugăm? Cum mă rog? Ca nişte papagali sau mă rog cu inima? Cum mă rog? Mă rog sigur că sunt în Biserică şi mă rog cu Biserica, sau mă rog un pic după ideile mele şi fac ca ideile mele să devină rugăciune? Aceasta este o rugăciune păgână, nu creştină. Repet: putem conclude că lampa credinţei va fi mereu aprinsă pe pământ atât timp cât va exista untdelemnul rugăciunii.

Şi aceasta este o misiune esenţială a Bisericii: să se roage şi să educe la rugăciune. Să transmită din generaţie în generaţie lampa rugăciunii cu untdelemnul rugăciunii. Lampa credinţei care luminează, care aranjează lucrurile cu adevărat aşa cum sunt, dar care poate merge înainte numai cu untdelemnul rugăciunii. Altminteri se stinge. Fără lumina acestei lămpi, n-am putea vedea drumul pentru a evangheliza, mai mult, n-am putea vedea drumul pentru a crede bine; n-am putea vedea feţele fraţilor de care să ne apropiem şi pe care să-i slujim; n-am putea lumina camera unde să ne întâlnim în comunitate... Fără credinţă, totul se prăbuşeşte; şi, fără rugăciune, credinţa se stinge. Credinţă şi rugăciune, împreună. Nu există o altă cale. Pentru aceasta Biserica, ce este casă şi şcoală de comuniune, este casă şi şcoală de credinţă şi de rugăciune.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 500.