Papa Francisc: Omilia de la Liturghia crismei (1 aprilie 2021)

Evanghelia ne prezintă o schimbare de sentimente în persoanele care îl ascultă pe Domnul. Schimbarea este dramatică şi ne arată cât de mult sunt legate persecuţia şi crucea cu vestirea evangheliei. Admiraţia provocată de cuvintele de har care ieşeau din gura lui Isus a durat puţin în sufletul oamenilor din Nazaret. O frază pe care cineva a murmurat-o în şoaptă: "Dar cine este acesta? Fiul lui Iosif?" (cf. Lc 4,22). Fraza aceea a devenit "virală" în mod ascuns. Şi toţi: "Dar cine este acesta? Nu este fiul lui Iosif?"

Este vorba de una din acele fraze ambigue care se abandonează în trecere. Unul o poate folosi pentru a exprima cu bucurie: "Ce uimire că unul cu origini aşa de umile vorbeşte cu această autoritate!" Şi un altul poate s-o folosească pentru a spune cu dispreţ: "Şi acesta de unde a ieşit? Cine crede că este?" Dacă suntem atenţi, fraza se repetă atunci când apostolii, în ziua de Rusalii, plini de Duh Sfânt încep să predice evanghelia. Cineva a spus: "Oare nu sunt galileeni toţi aceştia care vorbesc?" (Fap 2,7). Şi în timp ce unii au primit cuvântul, alţii i-au considerat beţi.

În mod formal ar părea că se lăsa deschisă o alegere, însă, dacă luăm în considerare toate efectele, în acel context concret, aceste cuvinte conţineau un germen de violenţă care s-a dezlănţuit împotriva lui Isus.

Este vorba de o "frază stimulantă"[1], ca atunci când unul spune: "Asta e prea mult!" şi îl agresează pe celălalt sau pleacă.

Domnul, care uneori făcea tăcere sau pleca pe malul celălalt, de această dată n-a renunţat să comenteze, ci a demascat logica răutăcioasă care se ascundea sub aparenţa unei simple bârfe de sat. "Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta!»" (Lc 4,23). "Vindecă-te pe tine însuţi...".

"Să se salveze pe sine însuşi". Aici se află otrava! Este aceeaşi frază care îl va urma pe Domnul până la Cruce: "I-a salvat pe alţii! Să se salveze pe sine însuşi" (Lc 23,35); "şi să ne salveze şi pe noi", va adăuga unul din cei doi tâlhari (cf. v. 39).

Domnul, ca întotdeauna, nu dialoghează cu duhul rău, răspunde numai cu Scriptura. Nici măcar profeţii Ilie şi Elizeu n-au fost acceptaţi de compatrioţii lor şi, în schimb, au fost acceptaţi din partea unei văduve feniciene şi a unui sirian bolnav de lepră: doi străini, două persoane de altă religie. Faptele lovesc în semn şi provoacă efectul pe care l-a profeţit Simeon, acel bătrân carismatic: că Isus va fi "semn de contradicţie" (semeion antilegomenon) (Lc 2,34)[2].

Cuvântul lui Isus are puterea de a scoate la iveală ceea ce unul poartă în inimă, care de obicei este un amestec, ca grâul cu neghina. Şi asta provoacă luptă spirituală. Văzând gesturile de milostivire supraabundentă ale Domnului şi ascultând fericirile sale şi acei "vai vouă!" din evanghelie, sunt obligaţi să discearnă şi să aleagă. În acest caz cuvântul său n-a fost primit şi asta a făcut în aşa fel încât mulţimea, aprinsă de mânie, a încercat să-i ia viaţa. Însă nu era încă "ora" şi Domnul, ne spune evanghelia, "trecând prin mijlocul lor, a plecat" (Lc 4,30).

Nu era ora, însă viteza cu care s-au dezlănţuit furia şi ferocitatea îndârjirii, capabilă să-l ucidă pe Domnul chiar în acel moment, ne arată că mereu este ora. Şi asta este ceea ce doresc să împărtăşesc astăzi cu voi, dragi preoţi: că ora vestirii bucuroase şi ora persecuţiei şi a crucii merg împreună.

Vestirea evangheliei este legată mereu cu îmbrăţişarea unei cruci concrete. Lumina blândă a cuvântului generează claritate în inimi bine dispuse şi dezorientare şi refuz în cele care nu sunt bine dispuse. Asta o vedem constant în evanghelie.

Sămânţa bună semănată în teren aduce rod - o sută, şaizeci, treizeci mai mult -, însă trezeşte şi invidia duşmanului care în mod obsesiv începe să semene neghină în timpul nopţii (cf. Mt 13,24-30.36-43).

Duioşia tatălui milostiv îl atrage în mod irezistibil pe fiul rătăcitor pentru ca să se întoarcă acasă, însă provoacă şi indignarea şi resentimentul fiului mai mare (cf. Lc 15,11-32).

Generozitatea stăpânului viei este motiv de recunoştinţă pentru lucrătorii de la ultima oră, dar este şi motiv de comentarii aspre pentru cei dintâi, care se simt ofensaţi pentru că stăpânul lor este bun (cf. Mt 20,1-16).

Apropierea lui Isus care merge să mănânce cu păcătoşii câştigă inimi ca aceea a lui Zaheu, aceea a lui Matei, aceea a samaritenei..., dar provoacă şi sentimente de dispreţ în cei care se cred drepţi.

Mărinimia acelui om care îl trimite pe fiul său crezând că va fi respectat de viticultori, dezlănţuie totuşi în ei o ferocitate în afara oricărei măsuri: suntem în faţa misterului fărădelegii, care duce la uciderea Celui Drept (cf. Mt 21,33-46).

Toate acestea, iubiţi fraţi preoţi, ne arată că anunţarea veştii bune este legată în mod misterios cu persecuţia şi cu crucea.

Sfântul Ignaţiu de Loyola, în contemplarea Naşterii Domnului - scuzaţi-mi această publicitate de familie -, în acea contemplare a Naşterii Domnului exprimă acest adevăr evanghelic atunci când ne face să observăm şi să luăm în considerare ceea ce fac Sfântul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria: "De exemplu, merg şi se străduiesc pentru ca Domnul să se nască într-o sărăcie extremă şi, după ce a suferit foame şi sete, cald şi frig, injurii şi batjocuri, să moară pe cruce. Şi toate acestea pentru mine. După aceea - adaugă Ignaţiu -, reflectând, să scop vreun rod spiritual" (Exerciţii spirituale, 116). Bucuria naşterii Domnului, durerea crucii, persecuţia.

Ce reflecţie putem face pentru a scoate profit pentru viaţa noastră sacerdotală contemplând această prezenţă precoce a crucii - a neînţelegerii, a refuzului, a persecuţiei - la începutul şi chiar în inima predicii evanghelice?

Îmi vin în minte două reflecţii.

Prima: nu uimeşte a constata că crucea este prezentă în viaţa Domnului la începutul activităţii sale şi chiar înainte de naşterea sa. Este prezentă deja în prima tulburare a Mariei în faţa veştii îngerului; este prezentă în nesomnul lui Iosif când se simte obligat să o părăsească pe logodnica sa; este prezentă în persecuţia lui Irod şi în suferinţele pe care le îndură Sfânta Familie, egale cu acelea ale atâtor familii care trebuie să meargă în exil din propria patrie.

Această realitate ne deschide la misterul crucii trăite "dinainte". Ne face să înţelegem că crucea nu este un fapt a posteriori, un fapt ocazional, produs de o conjunctură în viaţa Domnului. Este adevărat că toţi călăii din istorie fac să apară crucea ca şi cum ar fi o daună colaterală, dar nu este aşa: crucea nu depinde de circumstanţe. Marile cruci ale omenirii şi micile - să spunem aşa - cruci ale noastre, a fiecăruia dintre noi, nu depind de circumstanţe.

Pentru că Domnul a îmbrăţişat crucea în toată integritatea sa? De ce Isus a îmbrăţişat întreaga pătimire? A îmbrăţişat trădarea şi abandonarea prietenilor săi deja de la ultima cină, a acceptat detenţia ilegală, judecata sumară, sentinţa disproporţionată, răutatea fără motiv a palmelor şi scuipăturilor gratuite... Dacă circumstanţele ar determina puterea mântuitoare a Crucii, Domnul n-ar fi îmbrăţişat toate. Însă atunci când a fost ora sa, el a îmbrăţişat crucea întreagă. Pentru că în cruce nu este ambiguitate! Crucea nu se negociază.

A doua reflecţie este următoarea. Este adevărat că există ceva din cruce care este parte integrantă a condiţiei noastre umane, a limitei şi a fragilităţii. Însă este adevărat şi că există ceva din ceea ce se întâmplă în cruce care nu este inerentă în fragilitatea noastră, ci este muşcătura şarpelui, care, văzând răstignitul lipsit de apărare, îl muşcă şi încearcă să-l otrăvească şi să discrediteze toată opera sa. Muşcătură care încearcă să scandalizeze - aceasta este o epocă a scandalurilor -, muşcătură care încearcă să imobilizeze şi să facă sterilă şi nesemnificativă orice slujire şi jertfă de iubire pentru ceilalţi. Este otrava celui rău care continuă să insiste: salvează-te pe tine însuţi.

Şi în această muşcătură, cruntă şi dureroasă, care pretinde că este mortală, apare la sfârşit triumful lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a arătat că lucrurile s-au inversat cu Isus răstignit: muşcând carnea Domnului, diavolul nu l-a otrăvit - în el a găsit numai blândeţe infinită şi ascultare faţă de voinţa Tatălui - ci, dimpotrivă, unită cu înşelăciunea crucii a înghiţit carnea Domnului, care a fost otravă pentru el şi a devenit pentru noi antidotul care neutralizează puterea celui rău[3].

Acestea sunt reflecţiile. Să-i cerem Domnului harul de a scoate profit din aceste învăţături: există cruce în vestirea evangheliei, este adevărat, dar este o cruce care mântuieşte. Pacificată cu sângele lui Isus, este o cruce cu forţa victoriei lui Cristos care înfrânge răul, care ne eliberează de Cel Rău. A o îmbrăţişa cu Isus şi asemenea lui, deja "dinainte" de a merge să predice, ne permite să discernem şi să respingem otrava scandalului cu care diavolul va încerca să ne otrăvească atunci când pe neaşteptate va veni o cruce în viaţa noastră.

"Dar noi nu suntem dintre cei care se întorc spre pieire (hypostoles)" (Evr 10,39) spune autorul Scrisorii către Evrei. "Dar noi nu suntem dintre cei care se întorc spre pieire", este sfatul pe care ni-l dă: noi nu ne scandalizăm, pentru că nu s-a scandalizat Isus văzând că vestea sa bună de mântuire adresată săracilor nu răsuna curată, ci în mijlocul urletelor şi ameninţărilor celor care nu voiau să audă cuvântul său sau voiau s-o reducă la legalisme (moralişti, clericalişti...).

Noi nu ne scandalizăm pentru că nu s-a scandalizat Isus trebuind să vindece bolnavi şi să elibereze prizonieri în mijlocul discuţiilor şi controverselor moraliste, legaliste, clericale pe care le provoca de fiecare dată când făcea binele.

Nu ne scandalizăm pentru că nu s-a scandalizat Isus trebuind să dea vederea orbilor în mijlocul oamenilor care închideau ochii pentru a nu vedea sau priveau în cealaltă parte.

Nu ne scandalizăm pentru că nu s-a scandalizat Isus de faptul că predica sa despre anul de har al Domnului - un an care este întreaga istorie - a provocat un scandal public în ceea ce astăzi ar ocupa abia pagina a treia a unui ziar de provincie.

Şi nu ne scandalizăm pentru că vestirea evangheliei nu primeşte eficacitatea sa de la cuvintele noastre elocvente, ci de la forţa crucii (cf. 1Cor 1,17).

Din modul în care îmbrăţişăm crucea vestind evanghelia - cu faptele şi, dacă este necesar, cu cuvintele - se manifestă două lucruri: că suferinţele pe care ni le provoacă evanghelia nu sunt ale noastre, ci "suferinţele lui Cristos în noi" (2Cor 1,5) şi că "nu ne vestim pe noi înşine, ci pe Isus Cristos Domnul" şi noi suntem "sclavi de dragul lui Isus" (2Cor 4,5).

Doresc să închei cu o amintire. Odată, într-un moment foarte întunecat din viaţa mea, ceream un har Domnului, ca să mă elibereze dintr-o situaţie dură şi dificilă. Un moment întunecat. Am mers să predic exerciţiile spirituale unor călugăriţe şi în ultima zi, aşa cum era obişnuit în acel timp, s-au spovedit. A venit o soră foarte bătrână, cu ochii clari, chiar luminoşi. Era o femeie a lui Dumnezeu. Atunci am simţit dorinţa de a-i cere pentru mine şi i-am spus: "Soră, ca pocăinţă să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie de un har. Să-l cereţi de la Domnul. Şi dacă dumneavoastră îl cereţi de la Domnul, mi-l va da cu siguranţă". Ea a făcut tăcere, a aşteptat puţin, ca şi cum s-ar ruga, şi apoi m-a privit şi mi-a spus: "Cu siguranţă Domnul vă va da harul, dar să nu greşiţi: vi-l va da cu modul său divin". Asta mi-a făcut mult bine: a auzi că Domnul ne dă mereu ceea ce îi cerem, dar face asta în modul său divin. Acest mod implică crucea. Nu din mazochism, ci din iubire, din iubire până la sfârşit[4].

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Ca acelea pe care le indică un maestru spiritual, părintele Claude Judde; una din acele fraze care însoţesc deciziile noastre şi conţin "ultimul cuvânt", acela care conduce la decizie şi mişcă o persoană sau un grup să acţioneze. Cf. C. Judde, Œuvres spirituaelles II, 1883, Instruction sur la connaissance de soi même, 313-319, în M.Á. FIORITO, Buscar y hallar la voluntad de Dios, Bs. As., Paulinas, 2000, 248 şu.

[2] "Antilegomenon" înseamnă că se va vorbi împotriva lui, că unii vor vorbi de bine şi alţii de rău.

[3] Cf. Centuria 1, 8-13.

[4] Cf. Omilia la Liturghia de la "Sfânta Marta", 29 mai 2013.

lecturi: 446.