Papa Francisc: Omilia din Duminica Floriilor 2021

Duminică, 28 martie 2021, la ora 10.30, Sfântul Părinte Francisc a prezidat, la Altarul Catedrei din Bazilica "Sfântul Petru", celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. Publicăm în continuare omilia pe care Papa Francisc a rostit-o după proclamarea Pătimirii Domnului după Marcu:

În fiecare an această liturgie trezeşte în noi o atitudine de uimire: trecem de la bucuria de a-l primi pe Isus care intră în Ierusalim la durerea de a-l vedea condamnat la moarte şi răstignit. Este o atitudine interioară care ne va însoţi în toată Săptămâna Sfântă. Aşadar, să intrăm în această uimire.

Imediat Isus ne uimeşte. Oamenii săi îl primesc cu solemnitate, însă el intră în Ierusalim pe un umil măgăruş. Oamenii săi aşteaptă pentru Paşte pe eliberatorul puternic, însă Isus vine pentru a face Paştele cu jertfa sa. Oamenii săi aşteaptă să celebreze victoria asupra romanilor cu sabia, însă Isus vine să celebreze victoria lui Dumnezeu cu crucea. Ce s-a întâmplat cu acei oameni, care în puţine zile au trecut de la osanale către Isus la strigătul "răstigneşte-l"? Ce s-a întâmplat? Acele persoane urmăreau mai mult o imagine a lui Mesia, decât pe Mesia. Îl admirau pe Isus, însă nu erau gata să se lase uimiţi de el. Uimirea este diferită de admiraţie. Admiraţia poate să fie lumească, deoarece caută propriile gusturi şi propriile aşteptări; în schimb, uimirea rămâne deschisă faţă de celălalt, faţă de noutatea sa. Şi astăzi atâţia îl admiră pe Isus: a vorbit bine, a iubit şi a iertat, exemplul său a schimbat istoria... şi aşa mai departe. Îl admiră, însă viaţa lor nu se schimbă. Pentru că a-l admira pe Isus nu este suficient. Trebuie urmat pe calea sa, să ne lăsăm puşi în discuţie de către el: să trecem de la admiraţie la uimire.

Şi ce anume uimeşte mai mult la Domnul şi la Paştele său? Faptul că el ajunge la glorie pe calea umilirii. El triumfă primind durerea şi moartea, pe care noi, supuşi admiraţiei şi succesului, le-am evita. În schimb Isus - ne-a spus Sfântul Paul - "s-a despuiat pe sine, [...] s-a umilit pe sine" (Fil 2,7.8). Asta uimeşte: a-l vedea pe Atotputernicul redus la nimic. A-l vedea pe el, cuvântul care ştie totul, învăţându-ne în tăcere de la catedra crucii. A-l vedea pe regele regilor care are ca tron o cruce. A-l vedea pe Dumnezeul universului despuiat de toate. A-l vedea încoronat cu spini şi nu cu glorie. A-l vedea pe el, bunătatea în persoană, care este insultat şi călcat în picioare. Pentru ce toată această umilire? Pentru ce, Doamne, ai lăsat să ţi se facă toate acestea?

A făcut asta pentru noi, pentru a atinge până la capăt realitatea noastră umană, pentru a străbate toată existenţa noastră, tot răul nostru. Pentru a se apropia de noi şi a nu ne lăsa singuri în durere şi în moarte. Pentru a ne recupera, pentru a ne mântui. Isus urcă pe cruce pentru a coborî în suferinţa noastră. Simte stările noastre sufleteşti mai rele: falimentul, refuzul tuturor, trădarea celui care-l iubeşte şi chiar abandonarea lui Dumnezeu. Experimentează în trupul său contradicţiile noastre cele mai sfâşietoare, şi astfel le răscumpără, le transformă. Iubirea sa se apropie de fragilităţile noastre, ajunge acolo unde noi ne ruşinăm mai mult. Şi acum ştim că nu suntem singuri: Dumnezeu este cu noi în orice rană, în orice frică: niciun rău, niciun păcat nu are ultimul cuvânt. Dumnezeu învinge, însă laurii victoriei trece prin lemnul crucii. De aceea laurii şi crucea stau împreună.

Să cerem harul uimirii. Viaţa creştină, fără uimire, devine tristeţe. Cum se poate mărturisi bucuria de a-l fi întâlnit pe Isus, dacă nu ne lăsăm uimiţi în fiecare zi de iubirea sa surprinzătoare, care ne iartă şi ne face să reîncepem? Dacă credinţa pierde uimirea devine surdă: nu mai simte minunăţia harului, nu mai simte gustul pâinii vieţii şi al cuvântului, nu mai percepe frumuseţea fraţilor şi darul creaţiei. Şi nu are o altă cale decât să se refugieze în legalisme, în clericalisme şi în toate aceste lucruri pe care Isus le condamnă în capitolul 23 din Matei.

În această Săptămână Sfântă, să ne ridicăm privirea spre cruce pentru a primi harul uimirii. Sfântul Francisc de Assisi, privind Răstignitul, se minuna că fraţii săi nu plângeau. Şi noi, mai reuşim să ne lăsăm înduioşaţi de iubirea lui Dumnezeu? De ce nu mai ştim să ne uimim în faţa lui? De ce? Poate pentru că credinţa noastră a fost uzată de obişnuinţă. Poate pentru că rămânem închişi în regretele noastre şi ne lăsăm paralizaţi de insatisfacţiile noastre. Poate pentru că am pierdut încrederea în toate şi ne credem chiar greşiţi. Însă în spatele acestor "poate" este faptul că nu suntem deschişi la darul Duhului, care este acela care ne dă harul uimirii.

Să repornim de la uimire; să privim Răstignitul şi să-i spunem: "Doamne, cât mă iubeşti! Cât sunt de preţios pentru tine!". Să ne lăsăm uimiţi de Isus pentru a trăi din nou, pentru că măreţia vieţii nu se află în a avea sau în a ne afirma, ci în a ne descoperi iubiţi. Aceasta este măreţia vieţii: a ne descoperi iubiţi. Şi măreţia vieţii este tocmai în frumuseţea iubirii. În Răstignit îl vedem pe Dumnezeu umilit, pe Atotputernicul redus la un rebut. Şi cu harul uimirii înţelegem că primindu-l pe cel care este rebutat, apropiindu-ne de cel care este umilit de viaţă, îl iubim pe Isus: pentru că el este în cei din urmă, în cei refuzaţi, în cei pe care societatea noastră fariseică îi condamnă.

Astăzi, imediat după moartea lui Isus, evanghelia ne dezvăluie icoana cea mai frumoasă a uimirii. Este scena centurionului, care "stătea în faţa lui, a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus: «Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu»" (Mc 15,39). S-a lăsat uimit de iubire. În ce mod l-a văzut pe Isus murind? L-a văzut cum moare iubind, şi asta l-a uimit. Suferea, era epuizat, însă continua să iubească. Iată uimirea în faţa lui Dumnezeu, care ştie să umple de iubire şi momentul morţii. În această iubire gratuită şi nemaiauzită, centurionul, un păgân, îl găseşte pe Dumnezeu. Cu adevărat era Fiul lui Dumnezeu! Fraza sa pecetluieşte Pătimirea. Mulţi înaintea lui în evanghelie, admirându-l pe Isus pentru minunile şi faptele sale minunate, l-au recunoscut Fiu al lui Dumnezeu, însă Cristos însuşi i-a redus la tăcere, pentru că exista riscul de a se opri la admiraţia lumească, la ideea unui Dumnezeu de adorat şi de temut pentru că este puternic şi teribil. Acum nu mai este aşa, sub cruce nu se mai poate înţelege greşit: Dumnezeu s-a dezvăluit şi domneşte numai cu forţa dezarmată şi dezarmantă a iubirii.

Fraţi şi surori, astăzi Dumnezeu încă uimeşte mintea noastră şi inima noastră. Să lăsăm ca această uimire să ne impregneze, să-l privim pe Răstignit şi să spunem şi noi: "Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti Dumnezeul meu".

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1305.