Moment liric: "Bob"

Era târziu când te-au lăsat
Sub brazda rece şi adâncă,
Cerul se pregătea de-nnoptat,
Nori negri mai aşteptau încă.
 
Lumina brusc a dispărut
Şi zgomotul s-a stins subit
Te întrebai ce-i de făcut,
Dacă trăieşti sau ai murit!
 
- Se scurge timpul, cine ştie,
Trecut-au ore, zile, luni?
Sau poate sunt în veşnicie
Unde-s primiţi cei mici şi buni!
 
Pământul nu mă-mbrăţişează,
Mă strânge aprig, cu putere,
Fruntea-mi strivită delirează
Şi-n toate simt cruntă durere.
 
Rămân o vreme, nu ştiu cât,
Înlănţuit de-ntunecime
Cu spaima aciuată-n gât,
Cu glasul îngropat în mine.
 
Aş vrea eu să mă plâng, dar cum?
Când nimenea nu vrea să vadă
Aici, alăturea de drum,
Un bob care a vrut să creadă:
 
Că viaţa-i veşnicie dată
De Cel ce-n lan m-a legănat,
De Tatăl meu, cel mai bun Tată,
Ce zile şi nopţi ne-a vegheat...
 
Deodată totul se înmoaie,
Pământul nu mai strânge-n chingă,
De-ncrâncenare se despoaie
Când nori de sus încep să plângă.
 
Pământ şi apă, bob de grâu
Stau la taifas nederanjaţi,
Căldura vieţii ca un râu
Învăluie pe cei trei fraţi.
 
Bobul de grâu, demult pământ,
Rămâne jos să-ncarce viaţă
În firicelul răsărit curând,
Ce-aduce iar o dimineaţă.
 
Când lan de spice se va coace
S-or aduna la sărbătoare,
Unii, apoi, pâine s-or face
Alţi-or pleca spre trecătoare.
 
Căci viaţa veşnică-i mereu
Încinsă c-un ştergar curat
Ştergând paşi poticniţi la greu,
Urcând-i pe drum înălţat.

Emil Bejan

lecturi: 395.