Moment liric: "Tâmplarul"

Atelierul drag e cufundat
În liniştea tot mai vâscoasă,
Toţi ucenicii au plecat
Prin umbra serii ce se lasă.
 
Un soare galben se lipeşte
De fruntea muntelui tăcut,
Curând amurgul amuţeşte
Privind la ziua ce-a trecut.
 
Iosif ar vrea să mai rămână,
Un lucru nu e terminat
Dar truda zilei îl amână,
Timpul de muncă s-a-ncheiat.
 
Un gând, o rugă se-mpletesc,
Genunchi coboară sărutând
Pământul Tatălui Ceresc.
Inima-i cere suspinând:
 
- Ce să mă fac, Părinte bun,
Maria este-nsărcinată!
Dacă o las acum pe drum,
N-o va ucide rău-ndată?
 
- Să nu te temi, Iosif, s-o iei
La tine-acasă pe Maria!
Voi amândoi sunteţi ai mei,
În voi mi-am pus Eu bucuria.
 
Când va veni pruncul pe lume
Va-mbrăţişa întreg pământul
Doar El putea-va să adune
Cu gândul, fapta şi cuvântul.
 
Iosif răspunde la îndemn
O ia cu sine pe Fecioară,
Pornesc la drum spre Betleem,
Pământul simte, se-nfioară.
 
Pruncul născut în grajd sărac,
Scăldat de ochi înlăcrimaţi
Deschide ceruri ce nu tac
Cântând cu cei apropiaţi.
 
Iosif e-mpreajmă mai mereu
Purtând de grijă celor doi
Iar timpul dat de Dumnezeu
E-un frate, sprijin în nevoi.
 
Lumina creşte, se extinde,
Iosif pricepe-n asfinţit
Că nimenea n-o va cuprinde
Şi-n ea pătrunde fericit.
 
Atelierul drag e cufundat
În liniştea tot mai vâscoasă,
Toţi ucenicii au plecat,
Lumini lucrează de acasă.

Emil Bejan

lecturi: 695.