CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN IRAK
(5-8 martie 2021)

Întâlnire interreligioasă

Câmpia Ur, sâmbătă, 6 martie 2021

DISCURSUL SFÂNTULUI PĂRINTE

Iubiţi fraţi şi surori,

Acest loc binecuvântat ne duce la originile, la izvoarele lucrării lui Dumnezeu, la naşterea religiilor noastre. Aici, unde a trăit Abraham, părintele nostru, ni se pare că ne întoarcem acasă. Aici el a auzit chemarea lui Dumnezeu, de aici a plecat într-o călătorie care avea să schimbe istoria. Noi suntem rodul acelei chemări şi al acelei călătorii. Dumnezeu i-a cerut lui Abraham să-şi ridice privirea spre cer şi să numere stelele (cf. Gen 15,5). În acele stele a văzut promisiunea descendenţei sale, ne-a văzut pe noi. Şi astăzi noi, evrei, creştini şi musulmani, împreună cu fraţii şi surorile de alte religii, îl cinstim pe părintele Abraham făcând ca el: privim cerul şi mergem pe pământ.

1. Privim cerul. Contemplând după milenii acelaşi cer, apar aceleaşi stele. Ele luminează nopţile mai întunecate pentru că strălucesc împreună. Cerul ne dăruieşte astfel un mesaj de unitate: Preaînaltul deasupra noastră ne invită să nu ne despărţim niciodată de fratele care este alături de noi. Acel Dincolo al lui Dumnezeu ne trimite la acel celălalt al fratelui. Însă dacă vrem să păstrăm fraternitatea, nu putem să pierdem din vedere cerul. Noi, descendenţă a lui Abraham şi reprezentanţi ai diferitelor religii, simţim că avem înainte de toate acest rol: să-i ajutăm pe fraţii noştri şi pe surorile noastre să-şi ridice privirea şi rugăciunea spre cer. Toţi avem nevoie de asta, pentru că nu ne suntem suficienţi nouă înşine. Omul nu este atotputernic, singur nu poate reuşi. Şi dacă-l alungă pe Dumnezeu, ajunge să adore lucrurile pământeşti. Însă bunurile din lume, care îi fac pe atâţia să-l uite pe Dumnezeu şi pe ceilalţi, nu sunt motivul călătoriei noastre pe pământ. Să ne ridicăm ochii spre cer pentru a ne ridica din josniciile vanităţii; să-l slujim pe Dumnezeu, pentru a ieşi din sclavia eului, pentru că Dumnezeu ne determină să iubim. Iată adevărata religiozitate: a-l adora pe Dumnezeu şi a-l iubi pe aproapele. În lumea de astăzi, care adesea îl uită pe Preaînaltul sau oferă o imagine deformată a sa, cei care cred sunt chemaţi să mărturisească bunătatea sa, să arate paternitatea sa prin fraternitatea lor.

Din acest loc genuin de credinţă, din ţara părintelui nostru Abraham, afirmăm că Dumnezeu este milostiv şi că ofensa cea mai blasfematoare este profanarea numelui său urându-l pe fratele. Ostilitatea, extremismul şi violenţa nu se nasc dintr-un suflet religios: sunt trădări ale religiei. Şi noi, cei care credem, nu putem tăcea atunci când terorismul abuzează de religie. Mai mult, ne revine nouă să contrazicem cu claritate răstălmăcirile. Să nu permitem ca lumina cerului să fie acoperită de norii urii! Asupra acestei ţări s-au adunat norii întunecaţi ai terorismului, ai războiului şi ai violenţei. Au suferit pentru asta toate comunităţile etnice şi religioase. Aş vrea să amintesc îndeosebi comunitatea yazidă, care a jelit moartea multor oameni şi a văzut mii de femei, tinere şi copii răpiţi, vânduţi ca sclavi şi supuşi la violenţe fizice şi la convertiri forţate. Astăzi ne rugăm pentru cei care au îndurat aceste suferinţe, pentru cei care însă sunt dispăruţi şi sechestraţi, pentru ca să se întoarcă repede la casele lor. Şi să ne rugăm pentru ca pretutindeni să fie respectate şi recunoscute libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă: sunt drepturi fundamentale, pentru că îl fac pe om liber să contemple cerul pentru care a fost creat.

Terorismul, când a invadat nordul acestei ţări iubite, a distrus în mod barbar parte din minunatul său patrimoniu religios, între care biserici, mănăstiri şi locuri de cult din diferite comunităţi. Însă şi în acel moment întunecat au strălucit stele. Mă gândesc la tinerii voluntari musulmani din Mosul, care au ajutat la repararea bisericilor şi mănăstirilor, construind prietenii fraterne pe ruinele urii, şi la creştinii şi musulmanii care astăzi restaurează împreună moschei şi biserici. Profesorul Ali Thajeel ne-a relatat şi întoarcerea pelerinilor în acest oraş. Este important a peregrina spre locurile sacre: este cel mai frumos semn al nostalgiei de cer pe pământ. De aceea, a iubi şi a păstra locurile sacre este o necesitate existenţială, în amintirea părintelui nostru Abraham, care în diferite locuri a înălţat spre cer altare pentru Domnul (cf. Gen 12,7.8; 13,18; 22,9). Marele patriarh să ne ajute să facem locurile sacre ale fiecăruia oaze de pace şi de întâlnire pentru toţi! El, prin fidelitatea sa faţă de Dumnezeu, a devenit binecuvântare pentru toate neamurile (cf. Gen 12,3); faptul că suntem astăzi aici pe urmele sale să fie semn de binecuvântare şi de speranţă pentru Irak, pentru Orientul Mijlociu şi pentru întreaga lume. Cerul nu s-a săturat de pământ: Dumnezeu iubeşte fiecare popor, fiecare fiică a sa şi fiecare fiu al său! Să nu încetăm niciodată să privim cerul, să privim aceste stele, aceleaşi pe care, în timpul său, le-a privit părintele nostru Abraham.

2. Mergem pe pământ. Ochii spre cer nu l-au abătut, ci l-au încurajat pe Abraham să meargă pe pământ, să întreprindă o călătorie care, prin descendenţa sa, va atinge fiecare secol şi latitudine. Însă totul a început de aici, de la Domnul care "l-a făcut să iasă din Ur" (cf. Gen 15,7). Aşadar, drumul său a fost un drum în ieşire, care a comportat sacrificii: a trebuit să părăsească ţară, casă şi rudenie. Însă, renunţând la familia sa, a devenit părinte al unei familii de popoare. Şi nouă ni se întâmplă ceva asemănător: pe cale, suntem chemaţi să părăsim acele legături şi alipiri care, închizându-ne în grupurile noastre, ne împiedică să primim iubirea nemărginită a lui Dumnezeu şi să vedem în ceilalţi nişte fraţi. Da, avem nevoie să ieşim din noi înşine, pentru că avem nevoie unii de alţii. Pandemia ne-a făcut să înţelegem că "nimeni nu se salvează singur" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 54). Şi totuşi revine mereu ispita de a sta la distanţă de ceilalţi. Însă "acel «să se salveze cine poate» se va traduce rapid în «toţi împotriva tuturor», şi acest lucru va fi mai rău decât o pandemie" (ibid., 36). În furtunile prin care trecem nu ne va salva izolarea, nu ne vor salva cursa pentru a întări armamentele şi pentru a ridica ziduri, care dimpotrivă ne vor face tot mai distanţi şi supăraţi. Nu ne va salva idolatria banului, care ne închide în noi înşine şi provoacă vârtejuri de inegalitate în care omenirea se scufundă. Nu ne va salva consumismul, care anesteziază mintea şi paralizează inima.

Calea pe care cerul o indică drumului nostru este alta, este calea păcii. Ea cere, mai ales în furtună, să vâslim împreună de aceeaşi parte. Este nedemn că, în timp ce toţi suntem încercaţi de criza pandemică, şi în special aici unde conflictele au provocat atâta mizerie, cineva să se gândească în mod avid la propriile afaceri. Nu va fi pace fără împărtăşire şi primire, fără o dreptate care să asigure egalitate şi promovare pentru toţi, începând de la cei mai slabi. Nu va fi pace fără popoare care întind mâna altor popoare. Nu va fi pace până când ceilalţi vor fi un ei şi nu un noi. Nu va fi pace până când alianţele vor fi împotriva cuiva, pentru că alianţele unora împotriva celorlalţi măresc numai diviziunile. Pacea nu cere învingători, nici învinşi, ci fraţi şi surori care, în pofida neînţelegerilor şi rănilor din trecut, să meargă de la conflict la unitate. Să cerem asta în rugăciune pentru tot Orientul Mijlociu, mă gândesc îndeosebi la vecina, martirizata Siria.

Patriarhul Abraham, care astăzi ne adună în unitate, a fost profetul Celui Preaînalt. O profeţie antică spune că popoarele "vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor în seceri" (Is 2,4). Această profeţie nu s-a realizat, dimpotrivă, săbii şi suliţe au devenit rachete şi bombe. Aşadar, de unde poate începe drumul păcii? De la renunţarea de a avea duşmani. Cine are curajul de a privi stelele, cine crede în Dumnezeu, nu are duşmani de combătut. Are un singur duşman de înfruntat, care stă la uşa inimii şi bate pentru a intra: este duşmănia. În timp ce unii încearcă mai mult să aibă duşmani decât să fie prieteni, în timp ce atâţia caută propriul folos în defavoarea altora, cine priveşte stelele promisiunilor, cine urmează căile lui Dumnezeu nu poate să fie împotriva cuiva, ci pentru toţi. Nu poate justifica nicio formă de impunere, asuprire şi samavolnicie, nu se poate manifesta în mod agresiv.

Dragi prieteni, toate acestea sunt posibile? Părintele Abraham, el care a ştiut să spere împotriva oricărei speranţe (cf. Rom 4,18) ne încurajează. În istorie am urmărit adesea ţinte prea pământeşti şi am mers fiecare pe cont propriu, însă cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne schimbăm în mai bine. Ne revine nouă, umanităţii de astăzi, şi mai ales nouă, credincioşi de orice religie, să transformăm instrumentele de ură în instrumente de pace. Ne revine nouă să îndemnăm cu forţă pe responsabilii naţiunilor pentru ca proliferarea crescândă a armelor să cedeze locul distribuirii de hrană pentru toţi. Ne revine nouă să reducem la tăcere acuzele reciproce pentru a da glas strigătului celor asupriţi şi al celor rebutaţi de pe planetă: prea mulţi sunt lipsiţi de pâine, medicamente, instruire, drepturi şi demnitate! Ne revine nouă să scoatem la iveală manevrele suspecte care se rotesc în jurul banilor şi să cerem cu forţă ca banul să nu ajungă mereu şi numai pentru a alimenta bunăstarea neînfrânată a câtorva. Ne revine nouă să păstrăm casa comună de intenţiile prădătoare. Ne revine nouă să amintim lumii că viaţa umană valorează prin ceea ce este şi nu prin ceea ce are, şi că vieţile celor care urmează să se nască, ale bătrânilor, migranţilor, bărbaţilor şi femeilor de orice culoare şi naţionalitate sunt sacre mereu şi contează ca acelea ale tuturor! Ne revine nouă să avem curajul de a ridica ochii şi a privi stelele, stelele pe care le-a văzut părintele nostru Abraham, stelele promisiunii.

Drumul lui Abraham a fost o binecuvântare de pace. Însă n-a fost uşor: el a trebuit să înfrunte lupte şi neprevăzute. Şi noi avem în faţa noastră un drum accidentat, însă avem nevoie, ca marele patriarh, să facem paşi concreţi, să peregrinăm în descoperirea feţei celuilalt, să împărtăşim amintiri, priviri şi tăceri, istorii şi experienţe. M-a impresionat mărturia lui Dawood şi Hasan, un creştin şi un musulman care, fără a se lăsa descurajaţi de diferenţe, au studiat şi au lucrat împreună. Împreună au construit viitorul şi s-au descoperit fraţi. Şi noi, pentru a merge înainte, avem nevoie să facem împreună ceva bun şi concret. Aceasta este calea, mai ales pentru tineri, care nu pot să vadă visele lor retezate de conflictele din trecut! Este urgent să fie educaţi la fraternitate, să fie educaţi să privească stelele. Este o adevărată urgenţă; va fi vaccinul cel mai eficace pentru un viitor de pace. Pentru că voi, dragi tineri, sunteţi prezentul nostru şi viitorul nostru!

Numai cu ceilalţi se pot vindeca rănile din trecut. Doamna Rafah ne-a relatat exemplul eroic al lui Najy, al comunităţii sabeene mandeene, care şi-a pierdut viaţa în tentativa de a salva familia vecinului său musulman. Câţi oameni aici, în tăcerea şi în dezinteresul lumii, au pornit drumuri de fraternitate! Rafah ne-a relatat şi suferinţele inefabile ale războiului, care a constrâns pe mulţi să părăsească patrie şi casă în căutarea unui viitor pentru copiii lor. Mulţumim, Rafah, pentru că ai împărtăşit cu noi voinţa fermă de a rămâne aici, în ţara părinţilor tăi. Câţi n-au reuşit şi au trebuit să fugă, să găsească o primire binevoitoare, demnă de persoane vulnerabile şi rănite!

Tocmai prin ospitalitate, trăsătură distinctivă a acestor ţinuturi, Abraham a primit vizita lui Dumnezeu şi darul de acum nesperat al unui fiu (cf. Gen 18,1-10). Noi, fraţi şi surori de diferite religii, ne-am aflat aici, acasă, şi de aici, împreună, vrem să ne angajăm pentru ca să se realizate visul lui Dumnezeu: ca familia umană să devină ospitalieră şi primitoare faţă de toţi fiii săi; ca, privind acelaşi cer, să meargă în pace pe acelaşi pământ.

Franciscus

________________

RUGĂCIUNEA FIILOR LUI ABRAHAM

Dumnezeule Atotputernic, Creatorul nostru care iubeşti familia umană şi tot ceea ce au făcut mâinile tale, pe noi, fii şi fiice ai lui Abraham care aparţin ebraismului, creştinismului şi islamului, împreună cu ceilalţi credincioşi şi cu toate persoanele de bunăvoinţă, îţi mulţumim pentru că ni l-ai dăruit ca părinte comun în credinţă pe Abraham, fiu vestit al acestei nobile şi îndrăgite ţări.

Îţi mulţumim pentru exemplul său de om de credinţă care te-a ascultat până la capăt, părăsind familia sa, tribul său şi patria sa pentru a merge spre o ţară pe care n-o cunoştea.

Îţi mulţumim şi pentru exemplul de curaj, de rezilienţă şi de forţă sufletească, de generozitate şi de ospitalitate pe care părintele nostru comun în credinţă ni l-a dăruit.

Îţi mulţumim, îndeosebi, pentru credinţa sa eroică, demonstrată de disponibilitatea de a-l jertfi pe fiul său pentru a asculta de porunca ta. Ştim că era o încercare foarte dificilă, din care a ieşit totuşi învingător, pentru că fără rezerve s-a încrezut în tine, care eşti milostiv şi deschizi mereu posibilităţi noi pentru a reîncepe.

Îţi mulţumim pentru că, binecuvântându-l pe părintele nostru Abraham, ai făcut din el o binecuvântare pentru toate popoarele.

Îţi cerem, Dumnezeul părintelui nostru Abraham şi Dumnezeul nostru, să ne dai o credinţă puternică, activă în bine, o credinţă care să deschidă inimile noastre la tine şi la toţi fraţii noştri şi surorile noastre; şi o speranţă de nesuprimat, capabilă să observe pretutindeni fidelitatea promisiunilor tale.

Fă din fiecare dintre noi un martor al grijii tale iubitoare faţă de toţi, îndeosebi faţă de refugiaţi şi evacuaţi, văduve şi orfani, săraci şi bolnavi.

Deschide inimile noastre la iertarea reciprocă şi fă-ne instrumente de reconciliere, constructori ai unei societăţi mai drepte şi fraterne.

Primeşte în locuinţa ta de pace şi de lumină pe toţi răposaţii, îndeosebi victimele violenţei şi ale războaielor.

Asistă autorităţile civile în căutarea şi găsirea persoanelor răpite şi în ocrotirea în mod special a femeilor şi copiilor.

Ajută-ne să avem grijă de planetă, casă comună pe care, în bunătatea şi generozitatea ta, ne-ai dat-o nouă tuturor.

Susţine mâinile noastre în reconstruirea acestei ţări şi dă-ne forţa necesară pentru a ajuta pe cei care au trebuit să lase casele lor şi ţinuturile lor ca să se întoarcă în siguranţă şi cu demnitate şi să înceapă o viaţă nouă, senină şi prosperă. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 868.