Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 3 martie 2021

Cateheze despre rugăciune: 25. Rugăciunea şi Treimea. 1

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Pe drumul nostru de cateheză despre rugăciune, astăzi şi săptămâna viitoare vrem să vedem cum, graţie lui Isus Cristos, rugăciunea ne deschide larg la Treime - la Tatăl, la Fiul şi la Duhul -, la marea imensă a lui Dumnezeu care este Iubire. Isus ne-a deschis cerut şi ne-a proiectat în relaţia cu Dumnezeu. El este cel care a făcut asta: ne-a deschis acest raport cu Dumnezeu Întreit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Este ceea ce afirmă apostolul Ioan, la încheierea prologului Evangheliei sale: "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat" (1,18). Isus ne-a revelat identitatea, această identitate a lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Noi cu adevărat nu ştiam cum am putea să ne rugăm: ce cuvinte, ce sentimente şi ce limbaje erau potrivite pentru Dumnezeu. În cererea aceea adresată Învăţătorului de către discipoli, pe care am amintit-o adesea în decursul acestor cateheze, există toată şovăirea omului, repetatele sale tentative, adesea eşuate, de a se adresa Creatorului: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1).

Nu toate rugăciunile sunt egale şi nu toate sunt potrivite: Biblia însăşi ne atestă rezultatul rău al atâtor rugăciuni, care sunt respinse. Probabil că Dumnezeu uneori nu este mulţumit de rugăciunile noastre şi noi nici măcar nu ne dăm seama de asta. Dumnezeu priveşte mâinile celui care se roagă: pentru a le face curate nu trebuie spălate, mai degrabă trebuie să se abţină de la acţiuni rele. Sfântul Francisc se ruga: "Nullu homo ?ne dignu te mentovare", adică "niciun om nu este vrednic să te numească" (Cântarea fratelui soare).

Însă probabil că recunoaşterea cea mai emoţionantă a sărăciei rugăciunii noastre a înflorit pe buzele acelui centurion roman care într-o zi l-a implorat pe Isus să-l vindece pe servitorul său bolnav (cf. Mt 8,5-13). El se simţea complet nepotrivit: nu era evreu, era oficial al contestatei armate de ocupaţie. Însă preocuparea faţă de servitor îl face să îndrăznească, şi spune: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, dar spune numai un cuvânt şi va fi vindecat servitorul meu!" (v. 8). Este fraza pe care şi noi o repetăm la fiecare liturgie euharistică. A dialoga cu Dumnezeu este un har: noi nu suntem vrednici, nu avem niciun drept de invocat, noi "şchiopătăm" cu fiecare cuvânt şi fiecare gând... Însă Isus este uşa care ne deschide la acest dialog cu Dumnezeu.

Pentru ce omul ar trebui să fie iubit de Dumnezeu? Nu există motive evidente, nu există proporţie... Este adevărat şi că în bună parte dintre mitologii nu este contemplat cazul unui dumnezeu care să se preocupe de evenimentele umane; mai mult, ele sunt deranjante şi plictisitoare, complet neglijabile. Amintim fraza lui Dumnezeu adresată poporului său, repetată în Deuteronom: "Gândeşte-te, care popor are zeii săi aşa de aproape de el, cu mă aveţi voi pe mine?". Această apropiere a lui Dumnezeu este revelaţia! Unii filozofi spun că Dumnezeu poate să se gândească numai la sine însuşi. Mai degrabă noi, oamenii, încercăm să îmbunăm divinitatea şi să fim plăcuţi în ochii săi. De aici datoria de "religie", cu cortegiul de jertfe şi de devoţiuni de oferit încontinuu pentru a mulţumi un Dumnezeu mut, un Dumnezeu indiferent. Nu există dialog. A fost numai Isus, a fost numai revelaţia lui Dumnezeu înainte de Isus făcută lui Moise, când Dumnezeu s-a prezentat; a fost numai Biblia care ne-a deschis drumul dialogului cu Dumnezeu. Amintim: "Care popor are zeii săi aşa de aproape de el, cum mă aveţi voi pe mine aproape?". Această apropiere a lui Dumnezeu care ne deschide la dialogul cu el.

Un Dumnezeu care-l iubeşte pe om, noi n-am fi avut vreodată curajul de a crede asta dacă nu l-am fi cunoscut pe Isus. Cunoaşterea lui Isus ne-a făcut să înţelegem asta, ne-a revelat asta. Este scandalul pe care-l găsim sculptat în parabola tatălui milostiv sau în cea a păstorului care merge în căutarea oii pierdute (cf. Lc 15). Relatări de acest gen n-am fi putut să le concepem, nici măcar să le înţelegem, dacă nu l-am fi întâlnit pe Isus. Care Dumnezeu este dispus să moară pentru oameni? Care Dumnezeu iubeşte mereu şi cu răbdare, fără pretenţia de a fi iubit la rândul său? Care Dumnezeu acceptă teribila lipsă de recunoştinţă a unui fiu care îi cere cu anticipaţie moştenirea şi pleacă de acasă risipind totul? (cf. Lc 15,12-13).

Isus este cel care revelează inima lui Dumnezeu. Astfel, Isus ne relatează cu viaţa sa în ce măsură Dumnezeu este Tată. Tam Pater nemo: Nimeni nu este Tată ca el. Paternitatea care este apropiere, compasiune şi duioşie. Să nu uităm aceste trei cuvinte care sunt stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioşie. Este modul de a exprima paternitatea sa cu noi. Noi ne imaginăm greu şi mult de departe iubirea de care este plină Preasfânta Treime şi ce abis de bunăvoinţă reciprocă există între Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Icoanele orientale ne lasă să intuim ceva din acest mister care este originea şi bucuria întregului univers.

Mai ales era departe de noi să credem că această iubire divină se va dilata, acostând pe malul nostru uman: suntem capătul unei iubiri care nu are egali pe pământ. Catehismul explică: "Sfânta umanitate a lui Isus este calea prin care Duhul Sfânt ne învaţă să-l rugăm pe Dumnezeu Tatăl nostru" (nr. 2664). Şi acesta este harul credinţei noastre. Cu adevărat nu puteam să sperăm o vocaţie mai înaltă: umanitatea lui Isus - Dumnezeu s-a apropiat în Isus - a făcut disponibilă pentru noi însăşi viaţa Treimii, a deschis, a deschis larg această uşă a misterului iubirii Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

_____________________

APELURI

Încă vin din Myanmar ştiri triste despre ciocniri sângeroase, cu pierderi de vieţi umane. Doresc să atrag atenţia autorităţilor implicate pentru ca dialogul să prevaleze asupra represiunii şi armonia asupra discordiei. Adresez un apel şi comunităţii internaţionale, pentru ca să se străduiască pentru ca aspiraţiile poporului din Myanmar să nu fie sufocate de violenţă. Tinerilor din acea iubită ţară să le fie acordată speranţa unui viitor în care ura şi nedreptatea să lase spaţiu întâlnirii şi reconcilierii. În sfârşit, repet dorinţa exprimată în urmă cu o lună: drumul spre democraţie, întreprins în ultimii ani de Myanmar, să poată fi reluat prin gestul concret al eliberării diferiţilor lideri politici încarceraţi (cf. Discurs adresat Corpului Diplomatic, 8 februarie 2021).

* * *

Poimâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge în Irak pentru un pelerinaj de trei zile. De mult timp doresc să întâlnesc acel popor care a suferit aşa de mult; să întâlnesc acea Biserică martiră din ţara lui Abraham. Împreună cu ceilalţi lideri religioşi, vom face şi un alt pas înainte în fraternitatea dintre cei care cred. Vă cer să însoţiţi cu rugăciunea această călătorie apostolică, pentru ca să se poată desfăşura în cel mai bun mod posibil şi să aducă roadele sperate. Poporul irakian ne aşteaptă; îl aştepta pe Sfântul Ioan Paul al II-lea, căruia i-a fost interzis să meargă. Nu se poate dezamăgi un popor pentru a doua oară. Să ne rugăm pentru ca această călătorie să poată face bine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 490.