Academia Pontificală pentru Viaţă

Bătrâneţea: viitorul nostru. Condiţia bătrânilor după pandemie

O lecţie de învăţat

Acum este timpul de "a găsi curajul de a deschide spaţii în care toţi să se poată simţi chemaţi şi de a permite noi forme de ospitalitate, de fraternitate, de solidaritate"[1]. Aşa se exprima Papa Francisc în rugăciunea din 27 martie 2020 într-o Piaţă "Sfântul Petru" goală, după ce ne-a amintit că "avizi de câştig, ne-am lăsat absorbiţi de lucruri şi zăpăciţi de grabă. Nu ne-am oprit în faţa chemărilor tale, nu ne-am trezit în faţa războaielor şi nedreptăţilor planetare, n-am ascultat strigătul săracilor şi al planetei noastre grav bolnave. Am continuat imperturbabili…"[2].

Academia Pontificală pentru Viaţă - în acord cu Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale - s-a simţit interpelată să intervină cu o reflecţie despre învăţăturile care trebuie trase din tragedia pandemiei, despre consecinţele sale pentru astăzi şi pentru viitorul apropiat al societăţilor noastre. În această perspectivă se pot citi şi documentele publicate deja de Academie: "Pandemie şi Fraternitate universală"[3] şi "«Humana Communitas»[4] în era pandemiei. Reflecţii neactuale despre renaşterea vieţii"[5].

Pandemia a evidenţiat o dublă conştientizare: pe de o parte interdependenţa între toţi şi pe de altă parte prezenţa de inegalităţi puternice. Suntem cu toţii în voia aceleiaşi furtuni, însă într-un anumit sens, se poate spune şi că vâslim în bărci diferite: cele mai fragile se scufundă în fiecare zi. Este indispensabil să se regândească modelul de dezvoltare a întregii planete. Toţi sunt interpelaţi: politica, economia, societatea, organizaţiile religioase, pentru a demara o nouă ordine socială care să pună în centru binele comun al popoarelor. Nu mai există nimic "privat" care să nu pună în joc şi forma "publică" a întregii comunităţi. Iubirea faţă de "binele comun" nu este o fixaţie creştină: articularea sa concretă, acum, a devenit o problemă de viaţă sau de moarte, pentru o convieţuire la înălţimea demnităţii fiecărui membru al comunităţii. Totuşi, pentru cei care cred fraternitatea solidară este o pasiune evanghelică: deschide orizonturile la o origine mai profundă şi la o destinaţie mai înaltă.

În acest context dificil iese în relief ultima enciclică a Papei Francisc, Fratelli tutti, care, în mod providenţial, desenează orizontul în care să ne situăm pentru a schiţa acea "proximitate" de lumea bătrânilor, care până astăzi a fost adesea "rebutată" de atenţia publică. De fapt, bătrânii au fost printre cei mai loviţi de pandemie. Numărul de morţi între persoanele de peste 65 de ani este impresionant. Papa Francisc nu evită să prezinte asta: "Am văzut ceea ce li s-a întâmplat bătrânilor în unele locuri din cauza coronavirusului. Nu trebuiau să moară aşa. Însă în realitate ceva asemănător se întâmplase deja din cauza valurilor de căldură şi în alte circumstanţe: rebutaţi cu cruzime. Nu ne dăm seama că a izola persoanele bătrâne şi a ale abandona în grija altora fără o adecvată şi grijulie însoţire a familiei, mutilează şi sărăceşte familia însăşi. În afară de asta, ajunge să-i priveze pe tineri de contactul necesar cu rădăcinile lor şi cu o înţelepciune la care tineretul singur nu poate ajunge"[6].

Documentul pe care Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă l-a publicat la 7 aprilie 2020, la puţine săptămâni după începutul lockdown-ului în unele ţări europene, se opreşte asupra situaţiei dificile a bătrânilor şi găseşte în singurătate şi în izolare unul din principalele motive pentru care virusul se abate aşa de dur asupra acestei generaţii. În text se afirmă că "o atenţie deosebită merită cei care trăiesc în cadrul structurilor rezidenţiale: ascultăm în fiecare zi ştiri teribile despre condiţiile lor şi sunt deja mii persoanele care şi-au pierdut viaţa acolo. Concentrarea în acelaşi loc a atâtor persoane fragile şi dificultatea de a găsi dispozitivele de protecţie au creat situaţii foarte dificile de gestionat în pofida abnegaţiei şi, în unele cazuri, a sacrificiului personalului dedicat asistenţei"[7].

Covid-19 şi bătrânii

În timpul primului val al pandemiei o parte considerabilă a deceselor de Covid-19 s-a constatat în instituţiile pentru bătrâni, locuri care ar fi trebuit să protejeze "partea mai fragilă a societăţii" şi unde în schimb moartea a lovit în mod disproporţionat mai mult faţă de casă şi de ambientul familial. Şeful Oficiului european al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a declarat că în primăvara anului 2020 până la jumătate din decese de coronavirus în regiuni au avut loc în casele de îngrijire: o "tragedie inimaginabilă", a comentat el[8]. Din calculele comparate ale datelor se constată că "familia", în schimb, cu paritate de condiţii, a protejat mult mai mult pe bătrâni.

Instituţionalizarea bătrânilor, mai ales a celor mai vulnerabili şi singuri, propunere ca unică soluţie posibilă pentru a avea grijă de ei, în multe contexte sociale revelează o lipsă de atenţie şi sensibilitate faţă de cei mai slabi, faţă de care ar fi necesar mai degrabă să se folosească mijloace şi finanţări menite să garanteze cele mai bune îngrijiri posibile celui care are mai mare nevoie de ele, într-un ambient mai familial. Această abordare manifestă în manieră evidentă ceea ce Papa Francisc a definit cultura rebutului[9]. Riscurile legate de vârstă cum sunt singurătatea, dezorientarea, pierderea memoriei şi a identităţii şi decăderea cognitivă pot, în aceste contexte, să se manifeste mai uşor, acolo unde în schimb vocaţia acestor institute ar trebui să fie însoţirea familială, socială şi spirituală a persoanei bătrâne respectând pe deplin demnitatea sa, pe un drum adesea marcat de suferinţă.

Deja în anii în care era arhiepiscop de Buenos Aires, Papa Francisc sublinia că "eliminarea bătrânilor din viaţa familiei şi a societăţii reprezintă expresia unui proces pervers în care nu mai există gratuitatea, generozitatea, acea bogăţie de sentimente care fac în aşa fel încât viaţa să nu fie numai un a da şi a avea, adică o piaţă… A-i elimina pe bătrâni este un blestem pe care adesea această societate a noastră îşi autoimpune"[10].

De aceea este mai oportun ca oricând să se demareze o reflecţie atentă, clarvăzătoare şi onestă despre modul în care societatea contemporană trebuie să devină "aproape" de populaţia bătrână, mai ales acolo unde este mai slabă. De altfel, ceea ce s-a întâmplat în timpul Covid-19 împiedică să se lichideze problema îngrijirii bătrânilor prin căutarea de ţapi ispăşitori, de vinovaţi şi, dimpotrivă, să se înalţe un cor în apărarea rezultatelor foarte bune ale celor care au evitat infectarea în casele de îngrijire. Avem nevoie de o viziune nouă, de o paradigmă nouă care să permită societăţii să se îngrijească de bătrâni.

Binecuvântarea unei vieţi lungi

Exigenţa unei reflecţii noi şi serioase, capabile să implice societatea la toate nivelurile, se impune şi ca urmare a marilor schimbări demografice la care asistăm cu toţii.

Sub profilul statistic-sociologic, bărbaţi şi femei au în general astăzi o speranţă de viaţă mai lungă. Corelată cu acest fenomen se înregistrează o drastică reducere a mortalităţii infantile. În multe ţări din lume, acest lucru a dus la coprezenţa a patru generaţii. Acest fapt incredibil, care ar avea multe să ne spună despre importanţa de a învăţa să dăm valoare relaţiilor inter-generaţionale, este desigur rodul progresului medico-ştiinţific, al unei sănătăţi mai evoluate, al îngrijirilor mai răspândite, al unei vieţi social mai solidare. Planeta îşi schimbă faţa, însă societăţile - în articulările lor - trebuie să dobândească o conştientizare mai mare.

De fapt, această mare transformare demografică reprezintă o provocare culturală, antropologică şi economică. Datele ne spun că populaţia bătrână creşte mai rapid în zonele urbane faţă de cele rurale şi că în ele concentrarea de bătrâni este mai mare. Fenomenul semnalează, între alţii, un factor de impact relevant, adică diferenţa riscurilor de mortalitate, care tind să fie inferioare în zonele urbane. Contrar la ceea ar putea face să se imagineze o viziune stereotipată, la nivel global oraşele sunt locuri unde în medie se trăieşte mai mult. Aşadar, bătrânii sunt numeroşi, însă este indispensabil să se facă locuibile oraşele şi pentru ei. Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în 2050 în lume vor fi două miliarde de persoane peste şaizeci de ani: aşadar, o persoană din cinci va fi bătrână[11]. De aceea este esenţial să se facă din oraşele noastre locuri inclusive şi primitoare pentru bătrâni şi, în general, pentru toate formele de fragilitate.

Aşa cum a avut ocazie de a prezenta Papa Francisc, "bătrâneţii îi corespund astăzi diferite perioade ale vieţii: pentru mulţi este vârsta la care încetează activitatea productivă, forţele slăbesc şi apar semnele bolii, ale nevoii de ajutor şi izolarea socială; dar pentru mulţi este începutul unei lungi perioade de bunăstare psiho-fizică şi de libertate de obligaţiile de muncă. În ambele situaţii, cum trebuie trăiţi aceşti ani? Ce sens trebuie dat acestei faze a vieţii, care pentru mulţi poate să fie lungă?"[12]. În societatea noastră prevalează adesea ideea despre bătrâneţe ca despre o vârstă nefericită, înţeleasă mereu şi numai ca vârstă a asistenţei, a necesităţii şi a cheltuielilor pentru îngrijirile medicale. Terenţiu Afro în urmă cu 2000 de ani vorbea despre "senectus ipsa est morbus", despre bătrâneţe ca boală în ea însăşi. Totuşi, în Biblie longevitatea este considerată o binecuvântare. "Ea ne pune în confruntare cu fragilitatea noastră, cu dependenţa reciprocă, cu legăturile noastre familiale şi comunitare şi mai ales cu filiaţia noastră divină". "Bătrâneţea - a remarcat bine Papa Francisc - nu este o boală, este un privilegiu! Singurătatea poate să fie o boală, ci cu caritatea, apropierea şi întărirea spirituală putem s-o vindecăm".

În orice caz, a fi bătrâni este un dar al lui Dumnezeu şi o resursă enormă, o cucerire care trebuie salvgardată cu grijă, chiar şi atunci când boala devine invalidantă şi apr necesităţi de asistenţă integrată şi de calitate ridicată. Şi este de netăgăduit că pandemia a întărit în noi toţi conştiinţa că "bogăţia anilor" este o comoară care trebuie valorizată şi protejată[13].

Un nou model de îngrijire şi de asistenţă a bătrânilor mai fragili

La nivel cultural şi de conştiinţă civilă şi creştină, este deosebit de oportună o regândire profundă a modelelor asistenţiale pentru bătrâni.

A învăţa să-i "onorăm" pe bătrâni este crucial pentru viitorul societăţilor noastre şi, în ultimă instanţă, pentru viitorul nostru. "Există o poruncă foarte frumoasă în Tablele Legii, frumoasă deoarece corespunde adevărului, capabilă să genereze o reflecţie profundă despre sensul vieţii noastre: «cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta». Cinstire în ebraică înseamnă «greutate», valoare; a cinsti înseamnă a recunoaşte valoarea unei prezenţe: aceea a celor care ne-au generat la viaţă şi la credinţă. […] Realizarea unei vieţi depline şi de societăţi mai drepte pentru noile generaţii depinde de recunoaşterea prezenţei şi a bogăţiei pe care o constituie pentru noi bunicii şi bătrânii, în fiecare context şi loc geografic din lume. Şi această recunoaştere îşi are corolarul în respectul, care este astfel dacă se exprimă în primirea, în asistenţa şi în valorizarea calităţilor lor"[14] şi a necesităţilor lor.

Între acestea, există desigur datoria de a crea condiţiile cele mai bune pentru ca bătrânii să poată trăi această fază deosebită a vieţii, pe cât posibil, în ambientul familiar lor, cu prieteniile obişnuite. Cine n-ar vrea să continue să trăiască în propria casă, înconjurat de propriile afecte şi de persoanele mai dragi chiar şi atunci când devine mai fragil? Familia, casa, propriul ambient reprezintă alegerea cea mai naturală pentru oricine.

Desigur, nu întotdeauna totul poate să rămână neschimbat faţă de ceea ce era când erau mai tineri; uneori sunt necesare soluţii care fac verosimilă o îngrijire domiciliară. Există situaţii în care propria casă nu mai este suficientă sau adecvată. În aceste cazuri este necesar să nu se lase cuprinşi de o "cultură a rebutului", care se poate manifesta în lene şi lipsă de creativitate în căutarea de soluţii eficace atunci când bătrâneţe înseamnă şi lipsă de autonomie. A pune în centrul atenţiei persoana, cu nevoile sale şi drepturile sale este expresie de progres, de civilizaţie şi de conştiinţă creştină autentică.

Aşadar, persoana trebuie să fie inima acestei noi paradigme de asistenţă şi îngrijire a bătrânilor mai fragili. Fiecare bătrân este diferit de celălalt, singularitatea fiecărei istorii nu poate să fie neglijată: biografia sa, ambientul său de viaţă, relaţiile sale actuale şi trecute. Pentru a găsi noi perspective de locuinţă şi de asistenţă este necesar să se pornească de la o considerare atentă a persoanei, a istoriei sale şi a exigenţelor sale. Implementarea acestui principiu implică o intervenţie articulată la diferite niveluri, care să realizeze un continuum asistenţial între propria casă şi unele servicii externe, fără cezuri traumatice, nepotrivite pentru fragilitatea îmbătrânirii.

În această perspectivă, o atenţie deosebită trebuie rezervată locuinţelor pentru ca să fie adecvate exigenţelor bătrânului: prezenţa de bariere arhitectonice sau nepotrivirea sistemelor de igienă, lipsa încălzirii, penuria de spaţiu trebuie să aibă soluţii concrete. Când se îmbolnăveşte cineva sau devine slab, orice lucru se poate transforma într-un obstacol insurmontabil. Asistenţa domiciliară trebuie să fie integrată, cu posibilitatea de îngrijiri medicale la domiciliu şi o distribuire adecvată de servicii pe teritoriu. Cu alte cuvinte, este necesar şi urgent de a activa o "luare în grijă" a bătrânului acolo unde îşi desfăşoară viaţa sa. Toate acestea cer un proces de convertire socială, civilă, culturală şi morală. Pentru că numai aşa este posibil să se răspundă în manieră adecvată la cererea de proximitate a bătrânilor, mai ales a celor mai slabi şi expuşi.

Trebuie sporite figurile care-giver, profesii prezente deja de mulţi ani în societăţile occidentale. Însă există şi alte profesionalităţi care trebuie încadrate în cadrul dispoziţiilor normative, aşa încât să valorizeze talentele şi să susţină familiile. Toate acestea pot permite bătrânilor să trăiască în manieră "familială" această fază a existenţei.

Mare sprijin poate deriva de la noile tehnologii şi de la progresele telemedicinei şi inteligenţei artificiale: dacă sunt bine utilizate şi distribuite, pot crea, în jurul locuinţei bătrânului, un sistem integrat de asistenţă şi îngrijire capabil să facă posibilă rămânerea în propria casă sau în cea a propriilor membri ai familiei. O alianţă atentă şi creativă între familii, sistem socio-sanitar, voluntariat şi toţi actorii de pe teren, poate evita ca o persoană să trebuiască să părăsească propria locuinţă. Aşadar, n-ar fi vorba numai de a deschide structuri cu puţine paturi, sau de a furniza o grădină sau un animator pentru timpul liber. Mai degrabă este necesară o personalizare a intervenţiei socio-sanitare şi asistenţiale. Ea ar putea să constituie un răspuns concret la invitaţia Uniunii Europene de a promova noi modele de îngrijire pentru bătrâni[15]. În acest orizont trebuie promovate cu creativitate şi inteligenţă independent living, assisted living, co-housing şi toate acele experienţe care se inspiră din conceptul-valoarea asistenţei reciproce, deşi permit persoanei să menţină o viaţă autonomă proprie.

De fapt, aceste experienţe permit să se trăiască într-o găzduire privată, bucurându-se de avantajele vieţii comunitare, într-un edificiu înzestrat, cu un sistem de gestionare a cotidianului împărtăşit total şi unele servicii garantate, cum este asistentul medical de cartier. Inspirându-se din vecinătatea tradiţională, contrastează multe din suferinţele oraşelor moderne: singurătatea, problemele economice, lipsa de legături afective, simpla nevoie de ajutor. Sunt motivaţiile fundamentale ale succesului lor şi ale răspândirii lor largi în toată lumea. Sunt diferite definiţiile şi tipologiile de reşedinţă posibile astăzi: intergeneraţionale, care prevăd comprezenţa de nuclee cu vârste diferite, însă predefinite; cele care găzduiesc numai bătrâni, însă cu caracteristici deosebite, sau cele numai pentru femei; cele care unesc familii tinere cu copii şi single; sau care prevăd integrarea de lucrători externi pentru unele servicii de îngrijire, şi multe altele[16]. În unele cazuri a reieşit şi necesitatea de a oferi găzduire bătrânilor instituţionalizaţi precedent, care doresc să înceapă "o viaţă nouă" lăsând acele contexte care i-au primit timp de mulţi ani.

Sunt formule de locuinţă şi de asistenţă care cer o profundă schimbare de mentalitate şi de abordare a ideii despre persoana bătrână fragilă, însă capabilă încă să dea şi să împărtăşească: o alianţă între generaţii care poate deveni forţă în timpul slăbiciunii.

Recalificarea casei de odihnă într-un "continuum" socio-sanitar

În lumina acestor premise, casele de odihnă ar trebuie să se recalifice într-un continuum socio-sanitar, adică să ofere unele servicii ale lor direct în domiciliile bătrânilor: spitalizare la domiciliu, îngrijirea fiecărei persoane cu răspunsuri asistenţiale modulate după nevoile personale la intensitate scăzută sau înaltă, unde asistenţa socio-sanitară integrată şi domiciliul rămân fundamentul unei paradigme noi şi moderne. Cu ocazia zilei mondiale împotriva abuzurilor asupra bătrânilor din 2020, Papa Francisc a subliniat: "Pandemia de Covid-19 a evidenţiat că societăţile noastre nu sunt suficient de organizate pentru a face loc bătrânilor, cu respectul corect faţă de demnitatea lor şi faţă de fragilitatea lor. Unde nu există îngrijire faţă de bătrâni, nu există viitor pentru tineri"[17]. Datele pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii publică în fiecare an cu ocazia aceleiaşi zile sunt ecou trist al cuvintelor papei în raport cu prezenţa de abuzuri care, în contextele instituţionalizate, au loc mai frecvent[18].

Toate acestea face şi mai evidentă necesitatea de a sprijini familiile care, mai ales dacă sunt constituite din puţini copii şi nepoţi, nu pot să susţină singure, într-o locuinţă, responsabilitatea uneori epuizantă de a se îngriji de o boală exigentă, costisitoare în termeni de energii şi de bani. Trebuie reinventată o reţea de solidaritate mai amplă, nu în mod necesar şi exclusiv întemeiată pe legături de sânge, ci articulată în funcţie de apartenenţe, prietenii, simţire comună, generozitate reciprocă în a răspunde la nevoile celorlalţi. De fapt, declinul relaţiilor sociale loveşte în mod deosebit pe bătrâni: cu înaintarea vârstei şi apariţia fragilităţilor fizice şi cognitive, ajung adesea să dispară figuri de referinţe, persoane în care să se aibă încredere pentru a înfrunta problemele din propria viaţă. Unele investigaţii istorice, mari făcute de exemplu în Statele Unite, revelează că între 1985 şi 2004 reţelele amicale şi de sprijin s-au redus drastic: în 1985 persoanele puteau să se bazeze pe circa trei persoane de încredere, în 2004 această situaţie se reduce la o persoană. Pierderea se referă la prieteni, mai mult decât la rude. Acest fenomen reprezintă un driver de mare importanţă în determinarea acelei explozii de cerere sanitară, care nu găseşte astăzi răspunsuri sociale adecvate şi care nu trebuie să fie definită improprie, din moment ce degenerarea propriei reţele de raporturi sociale este în sine un fapt capabil să deterioreze propriile condiţii de sănătate fizică şi mentală.

Pentru aceasta este important să se inverseze trend-ul, şi cu planuri atente care să promoveze atât în versantul civil, cât şi în cel eclezial atenţia şi îngrijirea pentru ca aceia care îmbătrânesc să nu fie lăsaţi singuri.

În diferite ţări, casele de odihnă au fost, în ultimele decenii, răspunsul la o întrebare crescândă, care provine de la o lume aflată în transformare, deşi multe persoane bătrâne continuă să trăiască în casele lor şi cer să fie susţinute şi sprijinite în această alegere fundamentale. În multe oraşe existau, în urmă cu mulţi ani, "locuri" şi structuri foarte cunoscute de imaginarul colectiv, unde bătrânii erau destinaţi să se mute în ultimii ani ai vieţii lor, prin alegere sau pentru că erau constrânşi de propriile condiţii personale. Cu trecerea anilor casele de odihnă s-au înmulţit, atât ca număr cât şi ca tipologie şi capacitate rezidenţială. Şi Biserica Catolică, prin dieceze şi unele institute călugăreşti, a oferit şi încă oferă propria contribuţie în gestionarea multor case care găzduiesc şi asistă persoane bătrâne. Prezenţa personalului religios constituie un factor de valoare indubitabilă pentru instituţii antice şi stimate, care mult timp au fost o soluţie concretă la o problematică socială aşa de complexă, cum este îmbătrânirea. Există exemple foarte frumoase, care de fapt arată că este posibil să se umanizeze asistenţa dată persoanelor bătrâne mai fragile: exemple de caritate creştină, opere pioase şi instituţii de dată veche, care nu precupeţesc energii şi eforturi, chiar dacă în mijlocul situaţilor economice dificile şi aproape negestionabile.

Familiile, la rândul lor, recurg adesea la soluţia internării în structuri publice şi private din necesitate, având speranţa să ofere celor dragi ai lor o asistenţă de calitate. Şi este de netăgăduit că dacă odinioară familiile numeroase reuşeau să se organizeze în îngrijirea celor din familie mai bătrâni în cadrul propriei case, astăzi structura modificată a nucleelor familiale - "mai strâmte", cu un număr mediu redus de componenţi, şi "mai lungi", cu trei sau mai multe generaţii în interiorul lor - şi exigenţele complexe de muncă ce îi ţin pe adulţi departe de casă, transformă într-o provocare total nouă îngrijirea propriilor bătrâni. După aceea, în unele contexte sociale sărace soluţia instituţională poate să constituie un răspuns concret la lipsa unei case proprii. Şi dacă unii bătrâni aleg în autonomie să se mute în casele de odihnă pentru a găsi companie, o dată râmaşi singuri, alţii fac asta deoarece cultura dominantă îi determină să se simtă o povară şi un deranj pentru proprii copii sau din familie.

În marea parte a acestor structuri, demnitatea şi respectul faţă de bătrân au fost mereu bazele operei de asistenţă, făcând să se evidenţieze şi mai mult, prin contrast, episoadele de maltratare şi de încălcare a drepturilor umane, când au fost scoase la iveală. În acest sens, sistemele socio-sanitare şi de asistenţă atât publice cât şi private au investit resurse economice uriaşe pentru îngrijirea vârstei a treia şi a patra, integrând în cadrul lor casele de odihnă.

Totuşi, cu trecerea anilor normativele au impus să se reducă dimensiunile marilor structuri rezidenţiale, înlocuindu-le cu module mai mici şi mai funcţionale pentru necesităţile rezidenţilor. Este adevărat şi că ambientul caselor de odihnă apare structurat mai mult ca un spital decât ca o locuinţă, totuşi fără ca să existe elementul mai specific: adică faptul că în spital se intră cu speranţa de a ieşi de acolo, o dată ce s-au vindecat. Un factor care face să apară o suferinţă răspândită în conştiinţa colectivă, atât la nivel medical cât şi cultural. Pentru aceasta este important să se ocrotească un ţesut uman şi un ambient de asistenţă şi primitor în care toţi să poată îngriji, sluji şi întâlni. Aşa cum ne aminteşte Papa Francisc: "Bătrânul nu este un străin. Bătrânul suntem noi: mai devreme, mai târziu, oricum în mod inevitabil, chiar dacă nu ne gândim. Şi dacă noi nu învăţăm să-i tratăm bine pe bătrâni, aşa ne vor trata pe noi"[19].

Bătrânii şi forţa fragilităţii

În acest orizont şi diecezele, parohiile şi comunităţile ecleziale sunt invitate la o reflecţie mai atentă faţă de lumea bătrânilor. În ultimele decenii de mai multe ori pontifii au intervenit pentru a solicita simţ de responsabilitate şi îngrijire pastorală a bătrânilor.

Prezenţa lor este o mare resursă. Este suficient să ne gândim la rolul determinant pe care l-au avut în păstrarea şi în transmiterea credinţei tinerilor în ţările aflate sub regimurile atee şi autoritare. Şi la ceea ce continuă să facă atâţia bunici pentru a transmite nepoţilor credinţa. "În societăţile secularizate din multe ţări - a remarcat Papa Francisc -, actualele generaţii de părinţi nu au, cei mai mulţi, acea formare creştină şi acea credinţă vie, pe care în schimb bunicii pot s-o transmită nepoţilor lor. Ei sunt inelul indispensabil pentru a educa la credinţă pe cei mici şi pe cei tineri. Trebuie să ne obişnuim să-i includem în orizonturile noastre pastorale şi să-i considerăm, nu în manieră episodică, drept una din componentele vitale ale comunităţilor noastre. Ei nu sunt numai persoane pe care suntem chemaţi să le asistăm şi să le protejăm pentru a păstra viaţa lor, ci pot să fie actori ai unei pastoraţii evanghelizatoare, martori privilegiaţi ai iubirii fidele a lui Dumnezeu"[20].

Desigur, bătrânii, la rândul lor, trebuie să încerce să trăiască bătrâneţea cu înţelepciune: "Aceşti ani ai ultimei noastre etape de drum, conţin un dar şi o misiune: o adevărată vocaţie a Domnului"[21]. Pentru aceasta "pastoraţia bătrânilor, ca orice pastoraţie, trebuie inserată în noua perioadă misionară inaugurată de Papa Francisc cu Evangelii gaudium. Asta înseamnă: a vesti prezenţa lui Cristos [şi] persoanelor bătrâne. Evanghelizarea trebuie să tindă la creşterea spirituală a fiecărei vârste, deoarece chemarea la sfinţenie este pentru toţi, şi pentru bunici. Nu toate persoanele bătrâne l-au întâlnit deja pe Cristos şi chiar dacă întâlnirea a existat, este indispensabil să fie ajutaţi să redescopere semnificaţia propriului Botez, într-o fază specială a vieţii, […]: pentru a regăsi uimirea în faţa misterului iubirii lui Dumnezeu şi a veşniciei; […] pentru a descoperi relaţia cu Dumnezeul iubirii milostive; pentru a cere bătrânilor care fac parte din comunităţile noastre să fie actori ai noii evanghelizări pentru a transmite ei înşişi Evanghelia. Ei sunt chemaţi să fie misionari"[22], ca orice altă vârstă a vieţii.

În acest sens, "Biserica devine loc unde generaţiile sunt chemate să împărtăşească proiectul de iubire al lui Dumnezeu, într-un raport de schimb reciproc al darurilor Duhului Sfânt. Această împărtăşire inter-generaţională ne obligă să schimbăm privirea noastră spre cei bătrâni, pentru a învăţa să privim la viitor împreună cu ei. […] Domnul poate şi vrea să scrie cu ei şi pagini noi, pagini de sfinţenie, de slujire, de rugăciune"[23].

De fapt, tineri şi bătrâni, întâlnindu-se, pot să aducă în ţesutul social acea nouă limfă de umanism care ar face societatea mai solidară. De mai multe ori Papa Francisc i-a îndemnat pe tineri să stea alături de bunici. La 26 iulie 2020, în miezul pandemiei, adresându-se tinerilor a spus: "Aş vrea să-i invit pe tineri să facă un gest de duioşie faţă de bătrâni, mai ales cei care sunt cei mai singuri, în case şi în reşedinţe, cei care de atâtea luni nu-i văd pe cei dragi ai lor. Dragi tineri, fiecare dintre aceşti bătrâni este bunicul vostru! Nu-i lăsaţi singuri! Folosiţi fantezia iubiri, daţi telefon, video-telefon, trimiteţi mesaje, ascultaţi-i […]. Trimiteţi-le o îmbrăţişare". Iar în 2012, Benedict al XVI-lea a avut ocazia de a spune: "Nu poate să existe adevărată creştere umană şi educaţie fără un contact rodnic cu bătrânii, pentru că însăşi existenţa lor este ca o carte deschisă în care tinerele generaţii pot găsi indicaţii preţioase pentru drumul lor de viaţă".

Bătrâneţea aminteşte şi de sensul destinaţiei ultime a existenţei umane. În 1999, Ioan Paul al II-lea le scria bătrânilor: "Este urgentă recuperarea perspectivei corecte din care viaţa să fie considerată în ansamblul ei. Iar perspectiva corectă este veşnicia, pentru care viaţa îi este o pregătire semnificativă în fiecare fază a ei. Şi bătrâneţea are un rol al său de desfăşurat în acest proces de maturizare progresivă a fiinţei umane în drum spre veşnicie. Dacă viaţa este un pelerinaj spre patria cerească, bătrâneţea este timpul în care în modul cel mai natural se priveşte la pragul veşniciei"[24]. Omul care îmbătrâneşte nu se apropie de sfârşit, ci de misterul veşniciei; pentru a-l înţelege are nevoie să se apropie de Dumnezeu şi să trăiască în relaţie cu el. A avea grijă de spiritualitatea bătrânilor, de nevoia lor de intimitate cu Cristos şi de împărtăşire a credinţei este o misiune de caritate în Biserică.

Este preţioasă şi mărturia pe care bătrânii o pot da cu fragilitatea lor. Ea poate să fie citită ca un "magisteriu", în învăţătură de viaţă. Exprimă asta întâlnirea lui Isus înviat cu Petru pe malurile lacului Tiberiadei. Adresându-se apostolului, spune: "când erau mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vei voi" (In 21,18). Pare rezumat în aceste cuvinte tot magisteriul despre persoana care la bătrâneţe slăbeşte: "a întinde mâinile" pentru a fi ajutat. Bătrânii ne amintesc slăbiciunea radicală a fiecărei fiinţe umane, chiar şi atunci când este sănătoasă, ne amintesc nevoia de a fi iubiţi şi susţinuţi. La bătrâneţe, fiind înfrântă orice autosuficienţă, devenim cerşetori de ajutor. "Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic" (2Cor 12,10), scrie apostolul Paul. În slăbiciune însuşi Dumnezeu este cel care, primul, întinde omului mâna.

Bătrâneţea trebuie înţeleasă şi în acest orizont spiritual: este vârsta propice a abandonării în mâna lui Dumnezeu. În timp ce trupul slăbeşte, vitalitatea psihică, amintirea şi mintea diminuează, apare tot mai evidentă dependenţa persoanei umane de Dumnezeu. Desigur, există cei care pot simţi bătrâneţea ca o condamnare, dar şi cei care pot s-o simtă ca o ocazie pentru a reaşeza relaţia cu Dumnezeu. După ce au căzut proptele umane, virtutea fundamentală devine credinţa, trăită nu numai ca adeziune la adevăruri revelate, ci ca o certitudine a iubirii lui Dumnezeu care nu abandonează.

Slăbiciunea bătrânilor este şi provocatoare: îi invită pe cei mai tineri să accepte dependenţa de ceilalţi ca mod de a înfrunta viaţa. Numai o cultură tinerească face să se simtă termenul "bătrân" ca dispreţuitor. O societate care ştie să primească slăbiciunea bătrânilor este capabilă să ofere tuturor o speranţă pentru viitor. A elimina dreptul la viaţă al celui care este fragil înseamnă în schimb a fura speranţa, mai ales tinerilor. Iată pentru ce a-i rebuta pe tineri - şi cu limbajul - este o problemă gravă pentru toţi. Implică un mesaj clar de excludere, care stă la baza primirii atât de absente: de la persoana zămislită la cea cu dizabilităţi, de la emigrat la cel care trăieşte pe stradă. Viaţa nu este primită dacă este prea slabă şi are nevoie de îngrijire, nu este iubită în modificarea sa, nu este acceptată în slăbirea sa. Şi, din păcate, nu este o eventualitate îndepărtată, ci este ceva ce se întâmplă frecvent, acolo unde abandonarea, aşa cum repetă papa, devine o formă de eutanasie ascunsă[25] şi propune un mesaj care pune în pericol întreaga societate. Este o atitudine periculoasă, care manifestă clar că opusul slăbiciunii nu este forţa, ci hybris, aşa cum o numeau grecii: prezumţia care nu cunoaşte limite. Foarte răspândită în societăţile noastre, generează coloşi cu picioare de lut. Prezumţie, mândrie, aroganţă, dispreţuire a celor slabi caracterizează pe cei care cred că sunt puternici. O atitudine stigmatizată în Scripturi: slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii (1Cor 1,25). Şi, ceea ce este slab pentru lume, Dumnezeu a ales pentru a-i face de ruşine pe cei puternici (1Cor 1,27). Creştinismul nu numai că nu respinge şi nici nu ascunde slăbiciunea omului, de la zămislire până la momentul morţii, ci îi conferă onoare, sens şi chiar forţă. Desigur, nu se poate spune cu superficialitate că îmbătrânind se devine în mod automat mai buni: defecte şi grosolănii prezente deja la vârsta adultă pot să se accentueze şi întâlnirea cu propria bătrâneţe şi cu slăbiciunile sale pot să reprezinte un timp de suferinţă interioară, de închidere faţă de ceilalţi sau de refuzare a fragilităţii.

Însă creştinii - ei, în mod deosebit - trebuie să se întrebe cu inteligenţa iubirii pentru a găsi perspective şi căi noi cu care să răspundă nu numai la provocarea îmbătrânirii, cât mai degrabă la cea a slăbiciunii la bătrâneţe. Pentru că nu se poate nega că boala şi pierderea de autonomie care pot să vină creează probleme şi o cerere legitimă de ajutor.

O relatare evanghelică, în mod deosebit, scoate în evidenţă valoarea şi potenţialităţile surprinzătoare ale vârstei bătrâne. Este vorba de episodul Prezentării Domnului la templu, sărbătoare care în tradiţia creştină orientală este numită "Sărbătoarea Întâlnirii". De fapt, cu acea ocazie, două persoane înaintate în vârstă, Simeon şi Ana, îl întâlnesc pe Pruncul Isus: nişte bătrâni fragili îl revelează lumii ca lumină a neamurilor şi vorbesc despre el celor care aşteptau împlinirea promisiunilor divine (cf. Lc 2,32.38). Simeon îl ia pe Isus în braţe: Pruncul şi bătrânul, ca şi cum ar simboliza începutul şi sfârşitul existenţei pământeşti, se susţin reciproc: de fapt, aşa cum proclamă unele imnuri liturgice, "bătrânul îl purta pe Prunc, însă Pruncul îl sprijinea pe bătrân". Astfel speranţa izvorăşte din întâlnirea între două persoane fragile, un Prunc şi un bătrân, ca să ne amintească, în aceste timpuri ale noastre care exaltă cultura prestaţiei şi a forţei, că Domnului îi place să reveleze măreţia în micime şi tăria în duioşie. Episodul, aşa cum s-a subliniat de mai multe ori de Sfântul Părinte, marchează şi întâlnirea între tineri, reprezentaţi de Maria şi Iosif care îl aduc pe Prunc la templu, şi bătrânii Simeon şi Ana, care îi primesc şi îi instruiesc. Totuşi, în întâlnire rolurile se inversează: textul biblic evidenţiază, prin mai multe repetiţii, că tinerii caută adeziunea fidelă la tradiţie, respectând ceea ce prescria "Legea Domnului" (cf. v. 22-24.27), în timp ce bătrânii revelează noutatea Duhului (cf. v. 25-27), profeţind viitorul.

Asta se întâmplă în albia rodnică a întâlnirii deschise şi primitoare între tineri şi bătrâni, care permite realizarea unei promisiuni antice: "Astfel acest episod împlineşte profeţia lui Ioel: «bătrânii voştri vor avea vise şi tinerii voştri vor avea viziuni» (3,1). În acea întâlnire tinerii văd misiunea lor şi bătrânii realizează visele lor"[26]. Viitorul - pare să ne spună această profeţie - deschide posibilităţi surprinzătoare numai dacă se cultivă împreună. Numai graţie bătrânilor tinerii pot regăsi propriile rădăcini şi numai graţie tinerilor bătrânii recuperează capacitatea de a visa. Papa Francisc a reafirmat necesitatea aceasta de mai multe ori, fie pentru Biserică fie pentru societate, propunând să se încurajeze cu îndrăzneală bunicii să viseze: nu numai pentru a reaprinde în ei speranţa, ci şi pentru a da tinerelor generaţii limfa vitală, care provine din visele bătrânilor, vehicule de neînlocuit de amintire pentru a indica viitorul cu înţelepciune. Iată pentru ce a-i priva pe bătrâni de "rolul lor profetic", izolându-i din motive pur productive, provoacă o sărăcire incalculabilă, o pierdere de neiertat de înţelepciune şi de umanitate. Rebutându-i pe bătrâni, se taie rădăcinile care permit societăţii să crească în sus şi să nu se aplatizeze pe nevoile momentane ale prezentului.

Paradigma care se intenţionează să se propună nu este utopie abstractă sau pretenţie naivă, în schimb poate întări şi nutri şi politici noi şi mai înţelepte de sănătate publică şi propuneri originale de un sistem asistenţial mai adecvat bătrâneţii. Mai eficace, şi nu numai mai umane. Asta o cere o etică a binelui comun şi principiul respectării demnităţii fiecărui individ, fără nicio distincţie, nici măcar cea a vârstei. Întreaga societate civilă, Biserica şi diferitele tradiţii religioase, lumea culturii, a şcolii, a voluntariatului, a spectacolului, a economiei şi a comunicaţiilor sociale trebuie să simtă responsabilitatea de a sugera şi a susţine - în cadrul acestei revoluţii copernicane - măsuri noi şi incisive pentru ca să devină posibil ca bătrânii să fie însoţiţi şi asistaţi în contexte familiale, în casa lor şi oricum în ambiente domiciliare care se aseamănă mai mult cu casa decât cu spitalul. Este vorba de o cotitură culturală care trebuie pusă în desfăşurare. Academia Pontificală pentru Viaţă va fi atentă să indice acest drum drept calea cea mai autentică pentru a mărturisi adevărul profund al fiinţei umane: chip şi asemănare a lui Dumnezeu, cerşetor şi maestru de iubire.

+ Vincenzo Paglia
preşedinte

Mons. Renzo Pegoraro
cancelar

Cetatea Vaticanului, 2 februarie 2021

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Francisc, Moment extraordinar de rugăciune în timp de pandemie, 27 martie 2020.

[2] Francisc, ivi.

[3] Nota din 30 martie 2020.

[4] Nota din 22 iulie 2020. Humana Communitas este titlul scrisorii pe care Papa Francisc a trimis-o Academiei Pontificale pentru Viaţă la 6 ianuarie 2019, cu ocazia celei de-a XXV-a aniversări a instituirii sale.

[5] Cu privire la acest punct, a se vedea şi documentul Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă din 7 aprilie 2020, În singurătate coronavirusul ucide mai mult, în http://www.laityfamilylife.va/content/laityfamilylife/en/news/2020/nella-solitudine-il-coronavirus-uccide-di-piu.html

[6] Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti. Despre fraternitatea şi prietenia socială, 2020, 19.

[7] Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă din 7 aprilie 2020, În singurătate coronavirusul ucide mai mult, în http://www.laityfamilylife.va/content/laityfamilylife/en/news/2020/nella-solitudine-il-coronavirus-uccide-di-piu.html

[8] 23 aprilie 2020, Associated Press.

[9] Francisc, Audienţa generală, 5 iunie 2013.

[10] J.M. Bergoglio, Solo l’amore ci può salvare [Numai iubirea ne poate salva], LEV, Città del Vaticano 2013, pag. 83.

[11] World Health Organization (2011), Global Health and Aging, în http://www.who.int/ageing/publications/global_health.pdf.

[12] Francisc, Discurs adresat participanţilor la primul Congres Internaţional de Pastoraţie a Bătrânilor cu teme "Bogăţia anilor", 31 ianuarie 2020.

[13] COMECE-FAFCE, The elderly and the future of Europe. Intergenerational solidarity and cares in times of demographic change, December 3, 2020.

[14] Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă, Concluzii la primul Congres internaţional de pastoraţie a bătrânilor "Bogăţia anilor", 30 ianuarie 2020, în Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă "Bogăţia anilor", LEV, 2020, http://www.laityfamilylife.va/content/laityfamilylife/it/eventi/2020/la-ricchezza-degli-anni/conclusioni.html

[15] Anul 2012 a fost dedicat de instituţiile internaţionale bătrâneţii: Uniunea Europeană l-a proclamat "Anul european al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii", în timp ce Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dedicat Ziua Mondială a Sănătăţii 2012 temei "Îmbătrânire şi sănătate: sănătatea bună adaugă viaţă anilor".

[16] Pentru o panoramă, cf. C. Durret, Senior Cohousing, A Community approach to Independent Living - The Handbook, 2019, Gabriola Island BC, Canada.

[17] Francisc, Tweet din 15 iunie 2020.

[18] https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/elder-abuse.

[19] Francisc, Audienţa generală, 4 martie 2015.

[20] Francisc, Discurs adresat participanţilor la primul Congres Internaţional de Pastoraţie a Bătrânilor cu teme "Bogăţia anilor", 31 ianuarie 2020.

[21] Francisc, Audienţa generală, 11 martie 2015.

[22] Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă, Concluzii la primul Congres internaţional de pastoraţie a bătrânilor "Bogăţia anilor", în http://www.laityfamilylife.va/content/laityfamilylife/it/eventi/2020/la-ricchezza-degli-anni/conclusioni.html

[23] Francisc, Discurs adresat participanţilor la primul Congres Internaţional de Pastoraţie a Bătrânilor cu teme "Bogăţia anilor", 31 ianuarie 2020.

[24] Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către bătrâni, 1999.

[25] Cf. Francisc, Întâlnire cu bătrânii, Piaţa Sfântul Petru, 28 septembrie 2014.

[26] Francisc, Omilie, 2 februarie 2018.

lecturi: 655.