Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Adunarea Generală a Mişcării Focolarelor (6 februarie 2021)

Eminenţă,
Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă primesc la încheierea Adunării Generale, în care v-aţi confruntat despre tematici importante şi aţi ales noii responsabili. Îi mulţumesc fostei preşedinte, Maria Voce - mulţumesc, Maria, a fost atât de bună şi atât de umană. Mulţumesc! - şi noii alese, Margaret Karram, pentru cuvintele lor respectuoase şi pentru că au avut amintirea acelei seri de rugăciune pentru unitate şi pace în Ţara Sfântă cu preşedintele Israelului şi cu preşedintele statului Palestina. Erau timpuri de promisiune, însă promisiunea există mereu. Trebuie mers înainte şi purtată în inimă Ţara Sfântă, mereu, mereu. Vă adresez dumneavoastră, aşa cum am spus Mariei, un mare "mulţumesc", - o urare din inimă, care se îndreaptă şi spre copreşedinte şi spre consilieri. Sunt bucuros că sunt aici cardinalul Kevin Farrell şi doamna Linda Ghisoni, sub-secretara. Vă salut pe voi prezenţi aici şi pe cei care sunt conectaţi în streaming; şi extind salutul meu la toţi membrii Operei Mariei, pe care voi îi reprezentaţi. Pentru a vă încuraja pe drumul vostru, doresc să vă ofer câteva reflecţii, pe care le subîmpart în trei puncte: perioada post-fondatoare; importanţa crizelor; a trăi spiritualitatea cu coerenţă şi realism.

Perioada post-fondatoare. La doisprezece ani de când Chiara Lubich a plecat la cer, sunteţi chemaţi să depăşiţi dezorientarea naturală, precum şi scăderea numerică, pentru a continua să fiţi exprimare vie a carismei de întemeiere. Ea cere - ştim asta - o fidelitate dinamică, aptă să interpreteze semnele şi necesităţile timpurilor şi să răspundă la noile cerinţe pe care omenirea le pune. Fiecare carismă este creativă, nu este o statuie de muzeu, nu, este creativă. Este vorba de a rămâne fideli faţă de izvorul originar străduindu-se să-l regândească şi să-l exprime în dialog cu noile situaţii sociale şi culturale. Are rădăcini bine înfipte, însă copacul creşte în dialog cu realitatea. Această operă de actualizare este cu atât mai fructuoasă cu cât este realizată mai mult armonizând creativitate, înţelepciune şi sensibilitate faţă de toţi şi fidelitate faţă de Biserică. Spiritualitatea voastră, caracterizată de dialog şi de deschiderea la diferitele contexte culturale, sociale şi religioase, poate cu siguranţă să favorizeze acest proces. Deschiderea faţă de ceilalţi, oricine ar fi ei, trebuie cultivată mereu: evanghelia este destinată tuturor, însă nu ca prozelitism, nu, este destinată tuturor, este ferment de umanitate nouă în orice loc şi în orice timp.

Această atitudine de deschidere şi dialog vă va ajuta să evitaţi orice autoreferenţialitate, care este întotdeauna un păcat, este o ispită aceea de a ne privi în oglindă. Nu, este urât acest lucru. Numai pentru a ne pieptăna dimineaţa şi nimic mai mult! Această evitare a oricărei autoreferenţialităţi, care nu vine niciodată de la duhul bun, este ceea ce dorim pentru toată Biserica: a ne păzi să ne concentrăm asupra noastră, care induce mereu la apărarea instituţiei în defavoarea persoanelor şi care poate duce şi la justificarea sau la acoperirea formelor de abuz. Cu multă durere am văzut asta, am descoperit asta în aceşti ultimi ani. Autoreferenţialitatea împiedică să se vadă greşeli şi lipsuri, frânează drumul, împiedică o verificare deschisă a procedurilor instituţionale şi a stilurilor de conducere. În schimb este mai bine să fim curajoşi şi să înfruntăm cu parresia şi adevăr problemele, urmând mereu indicaţiile Bisericii, care este Mamă, este adevărată Mamă, şi răspunzând la exigenţele dreptăţii şi carităţii. Auto-celebrarea nu aduce un serviciu bun carismei. Nu. Mai degrabă, este vorba de a primi fiecare zi cu uimire - nu uitaţi uimirea care indică mereu prezenţa lui Dumnezeu - darul gratuit pe care l-aţi primit întâlnind idealul vostru de viaţă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să încercaţi să-i corespundeţi cu credinţă, umilinţă şi curaj, ca Fecioara Maria după Bunavestire.

A doua temă pe care aş vrea să v-o propun este cea a importanţei crizelor. Nu se poate trăi fără crize. Crizele sunt o binecuvântare, şi pe planul natural - crizele copilului în creştere până la vârsta matură sunt importante -, precum şi în viaţa instituţiilor. Am vorbit despre asta pe larg în discursul recent adresat Curiei Romane. Există mereu tentaţia de a transforma criza în conflict. Conflictul este urât, poate să devină urât, poate să dezbine, însă criza este o oportunitate pentru a creşte. Fiecare criză este o chemare la o nouă maturitate; este un timp al Duhului, care trezeşte exigenţa de a realiza o actualizare, fără a ne descuraja în faţa complexităţii umane şi a contradicţiilor sale. Astăzi se subliniază mult importanţa rezilienţei în faţa dificultăţilor, adică aptitudinea de a le înfrunta pozitiv scoţând din ele oportunităţi. Fiecare criză este o oportunitate pentru a creşte. Este misiunea celui care ocupă funcţii de conducere, la toate nivelurile, să se străduiască pentru a înfrunta în cel mai bun mod, cel mai constructiv, crizele comunitare şi de organizare; în schimb crizele spirituale ale persoanelor, care implică intimitatea fiecăruia şi sfera conştiinţei, cer să fie înfruntate cu prudenţă de cel care nu ocupă funcţii de conducere, la orice nivel, în cadrul mişcării. Şi aceasta este o regulă bună a Bisericii din totdeauna - de la monahi, mereu -, care este valabilă nu numai pentru momentele de criză ale persoanelor, este valabilă în general pentru însoţirea lor pe drumul spiritual. Este acea distincţie înţeleaptă între forul extern şi forul intern pe care experienţa şi tradiţia Bisericii ne învaţă că este indispensabilă. De fapt, amestecarea între domeniul de conducere şi domeniul conştiinţei dă loc la abuzurile de putere şi la celelalte abuzuri ale căror martori am fost, atunci când s-a descoperit oala acestor probleme urâte.

În sfârşit, al treilea punct: a trăi spiritualitatea cu coerenţă şi realism. Coerenţa şi realismul. "Această persoană este autoritară... De ce este autoritară? Pentru că este coerentă". De atâtea ori spunem asta. Ţinta ultimă a carismei voastre coincide cu intenţia pe care Isus a prezentat-o Tatălui la ultima, marea sa rugăciune: ca "toţi să fie una" (In 17,21), uniţi, ştiind bine că ea este lucrare a harului Dumnezeului Unul şi Întreit: "După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi" (ibid.). Această intenţie cere o angajare într-o dublă perspectivă: în afara mişcării şi în cadrul ei.

Cât priveşte acţiunea în exterior, vă încurajez să fiţi - şi în asta slujitoarea lui Dumnezeu Chiara Lubich a dat atâtea exemple! - martori ai apropierii cu iubirea fraternă care depăşeşte orice barieră şi ajunge la orice condiţie umană. A depăşi barierele, a nu avea teamă! Este calea proximităţii fraterne, care transmite prezenţa Celui Înviat bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru, pornind de la cei săraci, de la cei din urmă, de la cei rebutaţi; lucrând împreună cu persoanele de bunăvoinţă pentru promovarea dreptăţii şi a păcii. A nu uita că apropierea, proximitatea a fost limbajul cel mai autentic al lui Dumnezeu. Să ne gândim la acel text din Deuteronom, când Domnul a spus: "Gândiţi-vă: care popor a avut zeii săi aşa de apropiaţi cum mă aveţi voi pe mine?". Acel stil al lui Dumnezeu, de apropiere, a mers înainte, înainte, înainte, pentru a ajunge la marea apropiere, cea esenţială: Cuvântul făcut trup, Dumnezeu care s-a făcut una cu noi. Nu uitaţi: apropierea este stilul lui Dumnezeu, este limbajul cel mai autentic, după părerea mea.

Cu privire la angajarea în cadrul mişcării, vă îndemn să promovaţi tot mai mult sinodalitatea, pentru ca toţi membrii, ca depozitari ai aceleiaşi carisme, să fie coresponsabili şi părtaşi ai vieţii Operei Mariei şi ai scopurilor sale specifice. Cel care are responsabilitatea conducerii este chemat să favorizeze şi să realizeze o consultare transparentă nu numai în cadrul organelor de conducere, ci la toate nivelurile, în virtutea acelei logici de comuniune conform căreia toţi pot să pună în slujba celorlalţi propriile daruri, propriile opinii în adevăr şi cu libertate.

Iubiţi fraţi şi surori, imitând-o pe Chiara Lubich, rămâneţi mereu în ascultarea strigătului de abandonare al lui Cristos pe cruce, care manifestă cea mai înaltă măsură a iubirii. Harul care derivă din el este în măsură să trezească în noi, slabi şi păcătoşi, răspunsuri generoase şi uneori eroice; este în măsură să transforme suferinţele şi chiar tragediile în izvor de lumină şi de speranţă pentru omenire. În această trecere de la moarte la viaţă se află inima creştinismului, precum şi a carismei voastre. Vă mulţumesc mult pentru mărturia voastră bucuroasă adusă evangheliei pe care continuaţi s-o oferiţi Bisericii şi lumii. Mărturie bucuroasă. Se spune că focolarinii zâmbesc mereu, mereu sunt cu zâmbetul. Şi îmi amintesc că am auzit odată vorbind despre ignoranţa lui Dumnezeu. Mi-au spus: "Tu ştii că Dumnezeu este ignorant? Există patru lucruri pe care Dumnezeu nu le poate cunoaşte" - "Care sunt?" - "Ce gândesc iezuiţii, câţi bani au salezienii, câte congregaţii de surori există şi de ce zâmbesc focolarinii". Încredinţez propunerile şi proiectele voastre de bine mijlocirii materne ale Preasfintei Maria Mamă a Bisericii şi din inimă vă binecuvântez. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie de asta. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 624.