Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la întâlnirea promovată de Oficiul Catehetic Naţional al Conferinţei Episcopale Italiene (30 ianuarie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă spun bun-venit şi îi mulţumesc cardinalului Bassetti pentru cuvintele sale respectuoase. Şi-a recăpătat forţele, mulţumesc! Îl salut pe secretarul general, Mons. Russo, şi pe voi toţi, care susţineţi angajarea Bisericii italiene în domeniul catehezei. Sunt bucuros să împărtăşesc cu voi a 60-a aniversare a naşterii Oficiului Catehetic Naţional. Instituit încă înainte de configurarea Conferinţei Episcopale, el a fost instrument indispensabil pentru reînnoirea catehetică după Conciliul al II-lea din Vatican. Această aniversare este o ocazie preţioasă pentru a comemora, a aduce mulţumire pentru darurile primite şi a reînnoi spiritul vestirii. În acest scop, aş vrea să împărtăşesc trei puncte care sper să vă poată ajuta în lucrările din următorii ani.

Primul: cateheză şi kerygmă. Cateheza este ecoul cuvântului lui Dumnezeu. În transmiterea credinţei Scriptura - aşa cum aminteşte documentul de bază - este "cartea; nu un material ajutător, fie el şi primul" (CEI, Reînnoirea catehezei, nr. 107). Aşadar cateheza este unda lungă a cuvântului lui Dumnezeu pentru a transmite în viaţă bucuria evangheliei. Graţie relatării catehezei, Sfânta Scriptură devine "ambientul" în care să ne simţim parte a aceleiaşi istorii de mântuire, întâlnind pe primii martori ai credinţei. Cateheza înseamnă a lua de mână şi a însoţi în această istorie. Provoacă un drum, în care fiecare găseşte un ritm propriu, pentru că viaţa creştină nu aplatizează nici nu omologhează, ci valorează unicitatea fiecărui fiu al lui Dumnezeu. Cateheza este şi un parcurs mistagogic, care înaintează în dialog constant cu liturgia, domeniu în care strălucesc simboluri care, fără a se impune, vorbesc vieţii şi o marchează cu amprenta harului.

Inima misterului este kerygma, şi kerygma este o persoană: Isus Cristos. Cateheza este un spaţiu privilegiat pentru a favoriza întâlnirea personală cu el. De aceea trebuie ţesută cu relaţii personale. Nu există adevărată cateheză fără mărturia de bărbaţi şi femei în carne şi oase. Cine dintre noi nu-şi aminteşte cel puţin de unul din cateheţii săi? Eu mi-l amintesc: îmi amintesc de sora care m-a pregătit pentru prima Împărtăşanie şi mi-a făcut mult bine. Primii protagonişti ai catehezei sunt ei, mesageri ai evangheliei, adesea laici, care se pun în joc cu generozitate pentru a împărtăşi frumuseţea de a-l fi întâlnit pe Isus. "Cine este catehetul? Este cel care păstrează şi alimentează amintirea lui Dumnezeu; o păstrează în el însuşi - este un "memorioso" a istoriei mântuirii - şi ştie s-o trezească în alţii. Este un creştin care pune această amintire în slujba vestirii; nu pentru a se face văzut, nu pentru a vorbi despre sine, ci pentru a vorbi despre Dumnezeu, despre iubirea sa, despre fidelitatea sa" (Omilie pentru ziua cateheţilor în Anul Credinţei, 29 septembrie 2013).

Pentru a face asta, este bine de amintit "câteva caracteristici ale vestirii care astăzi sunt necesare în fiecare loc: ca să exprime iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu prealabilă obligaţiei morale şi religioase - tu eşti iubit, tu eşti iubită, acesta este primul, aceasta este poarta -, ca să nu impună adevărul şi ca să facă apel la libertate - aşa cum făcea Isus -, ca să posede unele note de bucurie, stimulent, vitalitate şi un întreg armonios care să nu reducă predica la puţine învăţături uneori mai mult filozofice decât evanghelice. Asta cere de la evanghelizator câteva dispoziţii care ajută să se primească mai bine vestirea - şi care sunt aceste dispoziţii pe care trebuie să le aibă fiecare catehet? -: apropiere, deschidere la dialog, răbdare, primire cordială care nu condamnă" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 165). Isus avea asta. Kerygma, busolă infailibilă a credinţei, este cea care ajută la explorarea întregii geografii a umanităţii.

Şi cu privire la acest punct - catehetul - reiau un lucru care trebuie spus şi părinţilor, bunicilor: credinţa trebuie transmisă "în dialect". Un catehet care nu ştie să explice în "dialectul" tinerilor, copiilor, al celor care... Însă cu dialectul nu mă refer la cel lingvistic, de care Italia este atât de bogată, nu, la dialectul apropierii, la dialectul care să poată înţelege, la dialectul intimităţii. Pe mine mă impresionează mult acel text din Macabei, despre cei şapte fraţi (2Mac 7). De două sau trei ori se spune că mama îi susţinea vorbindu-le în dialect ["în limba părinţilor"]. Este important: credinţa adevărată trebuie transmisă în dialect. Cateheţii trebuie să înveţe s-o transmită în dialect, adică acea limbă care vine din inimă, care este născută, care este tocmai cea mai familiară, cea mai apropiată de toţi. Dacă nu există dialectul, credinţa nu este transmisă total şi bine.

Al doilea punct: cateheză şi viitor. Anul trecut era a 50-a aniversare a documentului Reînnoirea catehezei, cu care Conferinţa Episcopală Italiană recepta indicaţiile Conciliului. În această privinţă, îmi însuşesc cuvintele Sfântului Paul al VI-lea, adresate primei Adunări Generale a CEI după Conciliul al II-lea din Vatican: "Trebuie să privim la conciliu cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi cu încredere pentru viitorul Bisericii; el va fi marele catehism al timpurilor noi" (23 iunie 1966). Şi întorcându-se asupra temei, cu ocazia primului Congres Catehetic Internaţional, el adăuga: "Este o misiune care neîncetat se renaşte şi neîncetat se reînnoieşte pentru cateheză înţelegerea acestor probleme care se ridică din inima omului, pentru a le conduce la izvorul lor ascuns: darul iubirii care creează şi care mântuieşte" (25 septembrie 1971). De aceea, cateheza inspirată din Conciliu este încontinuu în ascultare a inimii omului, mereu cu urechea ascuţită, mereu atentă să se reînnoiască.

Acesta este magisteriu: Conciliul este magisteriu al Bisericii. Ori tu eşti cu Biserica şi prin urmare urmezi Conciliul, şi dacă tu nu urmezi Conciliul ori tu îl interpretezi în modul tău, aşa cum vrei tu, tu nu eşti cu Biserica. În acest punct trebuie să fim exigenţi, severi. Conciliul nu trebuie negociat, pentru a avea mai multe din acestea... Nu, Conciliul este aşa. Şi această problemă pe care noi o trăim, a selectivităţii cu privire la Conciliu, s-a repetat de-a lungul istoriei cu alte Concilii. Mie îmi dă de gândit mult un grup de episcopi care, după Conciliul I din Vatican, au plecat, un grup de laici, grupuri, pentru a continua "adevărata învăţătură" care nu era aceea a Conciliului I din Vatican: "Noi suntem catolicii adevăraţi". Astăzi hirotonesc femei. Atitudinea mai severă, pentru a păzi credinţa fără magisteriul Bisericii, te duce la ruină. Vă rog, nicio concesie pentru cei care încearcă să prezinte o cateheză care nu este conformă cu magisteriul Bisericii.

Aşa cum în timpul de după Conciliu, Biserica italiană a fost promptă şi capabilă în a primi semnele şi sensibilitatea timpurilor, tot aşa este chemată şi astăzi să ofere o cateheză reînnoită, care să inspire fiecare domeniu al pastoraţiei: caritate, liturgie, familie, cultură, viaţă socială, economie... Din rădăcina cuvântului lui Dumnezeu, prin trunchiul înţelepciunii pastorale, înfloresc abordări rodnice ale diferitelor aspecte ale vieţii. Cateheza este astfel o aventură extraordinară: ca "avangardă a Bisericii" are misiunea de a citi semnele timpurilor şi de a primi provocările prezente şi viitoare. Nu trebuie să ne fie frică să vorbim limbajul femeilor şi bărbaţilor de astăzi. Să vorbim limbajul în afara Bisericii, e adevărat, de acest lucru trebuie să ne fie frică. Nu trebuie să ne fie frică să vorbim limbajul oamenilor. Nu trebuie să ne fie frică să le ascultăm întrebările, oricare ar fi ele, problemele nerezolvate, să ascultăm fragilităţile, incertitudinile: de acest lucru, să nu ne fie frică. Nu trebuie să ne fie frică să elaborăm instrumente noi: în anii şaptezeci Catehismul Bisericii Italiene a fost original şi apreciat; şi timpurile actuale cer inteligenţă şi curaj pentru a elabora instrumente actualizate, care să transmită omului de astăzi bogăţia şi bucuria kerygmei şi bogăţia şi bucuria apartenenţei la Biserică.

Al treilea punct: cateheză şi comunitate. În acest an marcat de izolare şi de sentiment de singurătate cauzate de pandemie, de mai multe ori s-a reflectat asupra sentimentului de apartenenţă care stă la baza unei comunităţi. Virusul a săpat în ţesutul viu al teritoriilor noastre, mai ales existenţiale, alimentând temeri, suspiciuni, neîncredere şi incertitudine. A pus în şah practici şi obişnuinţe consolidate şi astfel ne provoacă să regândim modul nostru de a fi comunitate. De fapt, am înţeles că nu putem face singuri şi că singura cale pentru a ieşi mai bine din crize este să ieşim împreună - nimeni nu se salvează singur, să ieşim împreună -, îmbrăţişând din nou cu mai multă convingere comunitatea în care trăim. Deoarece comunitatea nu este un aglomerare de indivizi, ci familia în care trebuie să ne integrăm, locul în care să ne îngrijim unii de alţii, tinerii de bătrâni şi bătrânii de tineri, noi de astăzi de cei care vor veni mâine. Numai regăsind simţul de comunitate, fiecare va putea găsi în plinătate propria demnitate.

Cateheza şi vestirea nu pot decât să pună în centru această dimensiune comunitară. Nu este momentul pentru strategii elitare. Marea comunitate: care este marea comunitate? Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Nu se poate merge înainte în afara sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, care - aşa cum spune Conciliul - este infailibil in credendo. Mereu cu sfântul popor al lui Dumnezeu. În schimb, a căuta apartenenţe elitare te îndepărtează de poporul lui Dumnezeu, probabil cu formule sofisticate, însă tu pierzi acea apartenenţă la Biserică, sfântul popor credincios al lui Dumnezeu.

Acesta este timpul pentru a fi artizani de comunităţi deschise care ştiu să valorizeze talentele fiecăruia. Este timpul de comunităţi misionare, libere şi dezinteresate, care să nu caute relevanţă şi profituri, ci să parcurgă cărările oamenilor din timpul nostru, aplecându-se asupra celor care sunt pe margine. Este timpul de comunităţi care să privească în ochi pe tinerii dezamăgiţi, care să-i primească pe străini şi să dea speranţă celor descurajaţi. Este timpul de comunităţi care să dialogheze fără teamă cu cei care au idei diferite. Este timpul de comunităţi care, ca bunul samaritean, să ştie să devină aproapele pentru cei care sunt răniţi de viaţă, pentru a le pansa rănile cu milă. Nu uitaţi acest cuvânt: milă. De câte ori, în evanghelie, despre Isus se spune: "Şi i s-a făcut milă", "i-a fost milă". Aşa cum am spus la Întâlnirea eclezială de la Firenze, doresc o Biserică "tot mai apropiată de cei abandonaţi, de cei uitaţi, de cei imperfecţi. [...] O Biserică fericită cu faţa de mamă, care înţelege, însoţeşte, mângâiere". Ceea ce prezentam atunci umanismului creştin este valabil şi pentru cateheză: ea "afirmă radical demnitatea fiecărei persoane ca fiu al lui Dumnezeu, stabileşte între fiecare fiinţă umană o fraternitate fundamentală, învaţă să se înţeleagă munca, să se locuiască în creaţie ca într-o casă comună, furnizează motive pentru veselie, umor, chiar şi în mijlocul unei vieţi de atâtea ori foarte dure" (Discurs la a V-a Întâlnire eclezială a Bisericii italiene, Firenze, 10 noiembrie 2015).

Am menţionat Întâlnirea de la Firenze. După cinci ani, Biserica italiană trebuie să se întoarcă la Întâlnirea de la Firenze şi trebuie să înceapă un proces de Sinod naţional, comunitate cu comunitate, dieceză cu dieceză: şi acest proces va fi o cateheză. La Întâlnirea de la Firenze este tocmai intuiţia drumului de parcurs în acest Sinod. Acum, trebuie reluat: este momentul. Şi a începe să se meargă.

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi. Vă invit să continuaţi să vă rugaţi şi să gândiţi cu creativitate la o cateheză centrată pe kerygma, care să privească la viitorul comunităţilor noastre, pentru ca să fie tot mai înrădăcinate în evanghelie, comunităţi fraterne şi inclusive. Vă binecuvântez, vă însoţesc. Şi voi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine, am nevoie de asta. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 446.